Remember
Antoaneta Turda
Un poet de neuitat: Gheorghe Pituț
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Se împlinesc în această vară 25 de ani de la moartea poetului, bun prilej de a ne reaminti o poezie de înaltă clasă.
Născut la 1 aprilie 1940, în comuna Silişte de Beiuş, poetul a purtat în sine mirajul satului românesc, în care fiecare om se mândreşte cu originea sa, punându-l mereu în contradicție cu „sfânta gălăgie” a marilor oraşe în care omul îşi pierde mult mai uşor identitatea. După o copilărie în care ororile războiului şi micile bucurii ale acelei vârste i-au rămas întipărite în minte, se simte atras de poezie încă din anii adolescenței. În 1958 absolvă Şcoala de Silvicultură din Năsăud iar după absolvire, profesia îl împinge în negura pădurilor pe care le percepe ca poet, nu ca un silvicultor. Anul 1962 este unul miraculos, întrucât se înscrie la Facultatea de Filologie din cadrul Universității clujene unde îi va cunoaşte pe: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioan Alexandru, Ion Papuc, care îi vor deveni prieteni de nădejde peste timp. În 25 iulie 1963 debutează cu un grupaj de poezii în revista Tribuna, ocazie cu care Romulus Rusan atrage atenția asupra poeziei sale ce aduce în peisajul liric autohton un suflu inedit. Din anul III de facultate se mută la Universitatea din Bucureşti, unde frecventează Cenaclul „Junimea” al Facultății de Litere şi Cenaclul „Nicolae Labiş” împreună cu Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu şi alți viitori poeți ai generației. În 1965 obține Premiul pentru poezie al revistei Luceafărul. În 1966 atrage atenția publicului şi criticii literare cu volumul de debut care anunță o traiectorie literară specială. Prezentarea în detaliu a celor 4 ani de efervescență maximă dezleagă misterul întregii sale vieți ulterioare care, privită retrospectiv, are o anume liniaritate în ceea ce priveşte atitudinea literară şi implicarea în viața culturală: aderarea, în 1967, la Uniunea Scriitorilor, angajarea în gazetărie (unde va lucra până la sfârşitul vieții, o perioadă importantă în activitatea sa fiind cea în care a fost redactor la Viața Românească, aproape două decenii), a doua studenție la Köln în anii '70, precum şi participări la diferite colocvii şi simpozioane literare naționale şi internaționale.
Conservator în principii şi discret, pare a avea ceva din înțeleptul satului, al cărui cuvânt rotund şi greu răsună până în depărtări. Spirit temerar şi iubitor, a înfăşurat pământul cu suflet, încercând a desluşi ceața lumii grație cuvântului, dacă e să dăm crezare celor spuse în poemul Un singur gând. Voce lirică distinctă, chiar de la debutul editorial de acum 50 de ani, cu volumul Poarta cetății, s-a impus repede în peisajul liric românesc prin franchețe şi o vastă cultură în care se remarcă aplecarea spre civilizația germană, apropiată oarecum de elanul şi dorința de comunicare şi schimbare a bihoreanului ajuns la Bucureşti dintr-o lume în care tradiția nu răspundea provocărilor bunăstării citadine, granița dintre cele două lumi fiind de neşters. Aflat pe muchia celor două universuri, rural şi citadin, se confesează: „Simplu când vii între oameni/ trebuie să le spui cine eşti/ şi de unde,/ pentru că altfel/ n-ai unde să te întorci.”
Bine fixat, dacă nu fizic, mental cu siguranță, într-un anume mediu, pendulează mereu între sondarea eului personal legat de liniştea rurală, onirică şi cel colectiv legat de mediul citadin văzut ca un adevărat bestiar realizat în tuşe expresioniste: „Grav muritor prin metropole,/ încăpățânat/ ca un podiş transilvan/ voința mea poartă/ un trup/ pe străzile globului./ Sunt între mâinile mele/ ca lângă doi paznici/ credincioşi./ Când fug din oraşele galbene/doi brazi mă iau/ ca din somn,/ în primire/ lovindu-mi spinarea/ în goană.”
Supraviețuirea după şocul schimbării mediului e grea, experiența aceasta transformându-se într-o lecție de viață bine marcată de următoarele trei volume: Cine mă apără, în 1968, Ochiul neantului în 1969 şi Fum în 1971. Oglindă a unor căutări şi nelinişti personale, poeziile sunt alimentate de audierea câtorva cursuri ale filozofului german Martin Heidegger, acutizând dilema propriei identități, asociată cu imagini apocaliptice în care distrugerea omului este inevitabilă. Poeziile Nepăsare, Pierdut şi Manechini sunt grăitoare în acest sens. Imaginea unei lumi în descompunere atrage după sine o anume reacție în raportul Om-Divinitate, bine marcat în poemul Bătrânul în ceață, în care apare imaginea unui zeu trist şi neputincios în fața contemporaneității pusă sub semnul răului: „Trăieşte un bătrân doar printre frunze/ şi se hrăneşte cu albastru/ de-un timp pe care nu-l mai ştiu (...)/ îmbătrâneşte omenirea, bătrânul plânge ne-ncetat/ când trupurile ascuțite/ se-nfundă fără veste în pământ.”
Balansul între cele două lumi atât de diferite dă poeziei sale o sceptică melancolie care se va transforma, odată cu maturizarea poetului, într-o detaşare absolută, bine marcată în volumul Stele fixe din 1977. Aici ni se dezvăluie un Gheorghe Pituț matur, răvăşit după moartea tatălui de care fusese foarte apropiat. Găsim aici o transformare şi pe plan estetic în care patosul liric are altă înfățişare decât în primele volume. Contemplativ şi reflexiv, poetul, după o tinerețe în care părea în căutarea continuă a vibrației ce duce cu gândul la puterea focului, caută, în floarea vîrstei, liniştea apei şi a pădurii, prezente mai ales în acest ultim volum de poeme apărut în timpul vieții (autorul a mai publicat, pînă la decesul său din 6 iunie 1991, volumul de publicistică Locuri şi oameni, scriitori şi parabole, în 1982, antologia de autor Noaptea luminată, romanul-metaforă Aventurile marelui motan criminal Maciste, în 1983, precum şi poezii în multe reviste literare româneşti). Interesant e de urmărit şi atitudinea față de divinitate. Fără a fi bigot este totuşi capabil de a fi credincios şi a găsi resurse interne de a se îndrepta, cu speranță, către punctele luminoase ale existenței: „În temple vechi poate să scrie/ Că numai gândul e salvare,/ Materia-i o noapte mare,/ În temple vechi poate să scrie”. Cu o permanentă atitudine livrescă, racordează pulsul vieții la baza culturală dobândită în timp, fenomen vizibil în întreaga creație, fiind consecvent în a folosi teme şi motive literare preluate din folclorul şi mitologia românească, cucerindu-şi cititorii printr-o anume puritate, nealterată de vitregiile destinului.
Convins că „lumea este darul gândurilor bune”, Gheorghe Pituț a scris cu o rară frenezie, pornind de la ideea că literatura nu poate exista în afara realității, convingere ce a dus la continua zbatere a artistului. Poate de aceea poezia sa, încărcată de simboluri, este frustă ca însăşi viața şi istoria ale căror tumult le simte din plin. Viguros şi hotărât, dar cu stăpânire de sine tipic ardelenească, şi-a făcut loc în tumultul literar românesc pe parcursul a aproape trei decenii, răstimp în care nu a făcut rabat de la calitate sau compromisuri politice care ar fi putut să-i afecteze scriitura şi imaginea personală. Conştient de menirea artistului, cum bine o demonstrează în Cântec de poet hoinar şi Ovidiu, a promovat un discurs liric fără cusur, fluierând către stele, aşa cum mărturiseşte la un moment dat.
Cine este Gheorghe Pituț pentru posteritate? Iată o întrebare pe care mi-am pus-o după citirea, la întâmplare, a câtorva poeme din fiecare volum. Plecat mult prea devreme din această lume, la doar 51 de ani, a lăsat multe poezii atât în volume cât şi în manuscris (fie că nu a mai avut timp să le publice, fie că au fost respinse de cenzura comunistă). Ele ar putea cel mai bine să răspundă la întrebarea mea şi a altor cititori poate prea grăbiți şi pragmatici ai secolului XXI care, trebuie s-o recunoaştem, suntem seduşi de forța lirică ce răzbate din ele. Ea este cea care l-a ajutat să treacă, cu dezinvoltură, de la expresionismul exacerbat al primelor poezii, la un lirism în cel mai pur stil clasic în versurile scrise ulterior. Creația lirică a fost recuperată, în întregime, în 1998, grație Valentinei Pituț, soția poetului, şi lui Nicolae Țone, care a coordonat integrala cărților de poezie publicate antum şi postum, editând volumul intitulat Celălalt soare. Acesta a apărut la Editura Vinea din Bucureşti, în colecția „Ediții definitive”, în 21 de exemplare, nepuse în comerț. Postfața volumului este semnată de Romul Munteanu. Efortul lor de a scoate la lumină tot ce s-a putut scoate din laboratorul de creație a dus la conturarea unui portret spiritual al poetului. Cititorul are revelația descoperirii multor sonete şi a 21 de scrisori de iubire transformate în poeme în care este vădit efortul de şlefuire al cuvintelor în redarea intenselor trăiri şi aduceri aminte ce marchează maturitatea fizică şi creatoare a poetului: „Eu scriu scrisori în orice zi/ mă laud că îmi merge bine/ mă plâng apoi de nu ştiu cine,/ şi nici nu ştiu cum voi muri.//Aproape că îmi e ruşine/ să spun mereu a fi, a fi-/voință oarbă de-a trăi/ până vei fi uitat de mine” se destăinuie în postfața celor 21 de scrisori de iubire. O preocupare insistentă pentru condiția artistului găsim şi în sonete. Într-unul dintre multele sonete recuperate am găsit, un act de credință tulburător: „Suflă foc, de poți, în flaut/ geamăt cult revarsă-n liră/ cu cât unii te admiră/ cu atât n-o să te caut;/ eu sunt sceptic şi precaut/ precum cei ce se gândiră/ dacă-n zdrențe sau porfiră/ cântu-i nimerit să-l laud.” Cartea mai conține câteva confesiuni personale precum şi semnificative referințe critice de importanță majoră în desluşirea labirintului său creator. Iată, de pildă o întrebare pe care poetul şi-o pune în revista Luceafărul, nr.17 din 23 aprilie 1977: «Gândul meu, mai bine spus întrebarea pe care, în mod intim şi oricât de retoric trebuie să şi-o pună fiecare: „Ce am adus, ce pot şi ce aduc eu în literatură?”». Întrebarea, esențială pentru orice scriitor, vădeşte acea preocupare majoră a creatorului profund, care nu scrie pentru a ieşi în evidență, ci pentru a spune ceva unui anume auditoriu, capabil să înțeleagă relația dintre cuvinte şi poezie atât de bine marcată în Locuri şi oameni, scriitori şi parabole: „Relația dintre cuvinte şi poezie este fundamentală numai în punctul inițial, atunci când talentul se află în starea de grație şi cuvintele sunt selectate ori vin ca în vis, în mişcătoare imagini şi combinații inedite.”
După 9 ani de la apariția antologiei mai sus amintite, în 2007, Paul Dugneanu publică monografia operei, Gheorghe Pituț-devenirea poetică la Editura Muzeul Literaturii Române, în care mai găsim câteva fotografii şi repere cronologice. Volumul urmăreşte, sistematic, devenirea poetică, fiind o poartă deschisă spre studiul poeziei lui Gheorghe Pituț. Abordarea unui parcurs liric atât de dinamic, făcută pentru „a sugera cititorului un posibil spațiu genezic şi un avant-text al operei poetice” este făcută prin prisma criticului literar care a urmărit în detaliu întreg ansamblul poetic, dând cărții acea unitate necesară pentru a descoperi o traiectorie literară specială.
Născut la 1 aprilie 1940, în comuna Silişte de Beiuş, poetul a purtat în sine mirajul satului românesc, în care fiecare om se mândreşte cu originea sa, punându-l mereu în contradicție cu „sfânta gălăgie” a marilor oraşe în care omul îşi pierde mult mai uşor identitatea. După o copilărie în care ororile războiului şi micile bucurii ale acelei vârste i-au rămas întipărite în minte, se simte atras de poezie încă din anii adolescenței. În 1958 absolvă Şcoala de Silvicultură din Năsăud iar după absolvire, profesia îl împinge în negura pădurilor pe care le percepe ca poet, nu ca un silvicultor. Anul 1962 este unul miraculos, întrucât se înscrie la Facultatea de Filologie din cadrul Universității clujene unde îi va cunoaşte pe: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioan Alexandru, Ion Papuc, care îi vor deveni prieteni de nădejde peste timp. În 25 iulie 1963 debutează cu un grupaj de poezii în revista Tribuna, ocazie cu care Romulus Rusan atrage atenția asupra poeziei sale ce aduce în peisajul liric autohton un suflu inedit. Din anul III de facultate se mută la Universitatea din Bucureşti, unde frecventează Cenaclul „Junimea” al Facultății de Litere şi Cenaclul „Nicolae Labiş” împreună cu Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu şi alți viitori poeți ai generației. În 1965 obține Premiul pentru poezie al revistei Luceafărul. În 1966 atrage atenția publicului şi criticii literare cu volumul de debut care anunță o traiectorie literară specială. Prezentarea în detaliu a celor 4 ani de efervescență maximă dezleagă misterul întregii sale vieți ulterioare care, privită retrospectiv, are o anume liniaritate în ceea ce priveşte atitudinea literară şi implicarea în viața culturală: aderarea, în 1967, la Uniunea Scriitorilor, angajarea în gazetărie (unde va lucra până la sfârşitul vieții, o perioadă importantă în activitatea sa fiind cea în care a fost redactor la Viața Românească, aproape două decenii), a doua studenție la Köln în anii '70, precum şi participări la diferite colocvii şi simpozioane literare naționale şi internaționale.
Conservator în principii şi discret, pare a avea ceva din înțeleptul satului, al cărui cuvânt rotund şi greu răsună până în depărtări. Spirit temerar şi iubitor, a înfăşurat pământul cu suflet, încercând a desluşi ceața lumii grație cuvântului, dacă e să dăm crezare celor spuse în poemul Un singur gând. Voce lirică distinctă, chiar de la debutul editorial de acum 50 de ani, cu volumul Poarta cetății, s-a impus repede în peisajul liric românesc prin franchețe şi o vastă cultură în care se remarcă aplecarea spre civilizația germană, apropiată oarecum de elanul şi dorința de comunicare şi schimbare a bihoreanului ajuns la Bucureşti dintr-o lume în care tradiția nu răspundea provocărilor bunăstării citadine, granița dintre cele două lumi fiind de neşters. Aflat pe muchia celor două universuri, rural şi citadin, se confesează: „Simplu când vii între oameni/ trebuie să le spui cine eşti/ şi de unde,/ pentru că altfel/ n-ai unde să te întorci.”
Bine fixat, dacă nu fizic, mental cu siguranță, într-un anume mediu, pendulează mereu între sondarea eului personal legat de liniştea rurală, onirică şi cel colectiv legat de mediul citadin văzut ca un adevărat bestiar realizat în tuşe expresioniste: „Grav muritor prin metropole,/ încăpățânat/ ca un podiş transilvan/ voința mea poartă/ un trup/ pe străzile globului./ Sunt între mâinile mele/ ca lângă doi paznici/ credincioşi./ Când fug din oraşele galbene/doi brazi mă iau/ ca din somn,/ în primire/ lovindu-mi spinarea/ în goană.”
Supraviețuirea după şocul schimbării mediului e grea, experiența aceasta transformându-se într-o lecție de viață bine marcată de următoarele trei volume: Cine mă apără, în 1968, Ochiul neantului în 1969 şi Fum în 1971. Oglindă a unor căutări şi nelinişti personale, poeziile sunt alimentate de audierea câtorva cursuri ale filozofului german Martin Heidegger, acutizând dilema propriei identități, asociată cu imagini apocaliptice în care distrugerea omului este inevitabilă. Poeziile Nepăsare, Pierdut şi Manechini sunt grăitoare în acest sens. Imaginea unei lumi în descompunere atrage după sine o anume reacție în raportul Om-Divinitate, bine marcat în poemul Bătrânul în ceață, în care apare imaginea unui zeu trist şi neputincios în fața contemporaneității pusă sub semnul răului: „Trăieşte un bătrân doar printre frunze/ şi se hrăneşte cu albastru/ de-un timp pe care nu-l mai ştiu (...)/ îmbătrâneşte omenirea, bătrânul plânge ne-ncetat/ când trupurile ascuțite/ se-nfundă fără veste în pământ.”
Balansul între cele două lumi atât de diferite dă poeziei sale o sceptică melancolie care se va transforma, odată cu maturizarea poetului, într-o detaşare absolută, bine marcată în volumul Stele fixe din 1977. Aici ni se dezvăluie un Gheorghe Pituț matur, răvăşit după moartea tatălui de care fusese foarte apropiat. Găsim aici o transformare şi pe plan estetic în care patosul liric are altă înfățişare decât în primele volume. Contemplativ şi reflexiv, poetul, după o tinerețe în care părea în căutarea continuă a vibrației ce duce cu gândul la puterea focului, caută, în floarea vîrstei, liniştea apei şi a pădurii, prezente mai ales în acest ultim volum de poeme apărut în timpul vieții (autorul a mai publicat, pînă la decesul său din 6 iunie 1991, volumul de publicistică Locuri şi oameni, scriitori şi parabole, în 1982, antologia de autor Noaptea luminată, romanul-metaforă Aventurile marelui motan criminal Maciste, în 1983, precum şi poezii în multe reviste literare româneşti). Interesant e de urmărit şi atitudinea față de divinitate. Fără a fi bigot este totuşi capabil de a fi credincios şi a găsi resurse interne de a se îndrepta, cu speranță, către punctele luminoase ale existenței: „În temple vechi poate să scrie/ Că numai gândul e salvare,/ Materia-i o noapte mare,/ În temple vechi poate să scrie”. Cu o permanentă atitudine livrescă, racordează pulsul vieții la baza culturală dobândită în timp, fenomen vizibil în întreaga creație, fiind consecvent în a folosi teme şi motive literare preluate din folclorul şi mitologia românească, cucerindu-şi cititorii printr-o anume puritate, nealterată de vitregiile destinului.
Convins că „lumea este darul gândurilor bune”, Gheorghe Pituț a scris cu o rară frenezie, pornind de la ideea că literatura nu poate exista în afara realității, convingere ce a dus la continua zbatere a artistului. Poate de aceea poezia sa, încărcată de simboluri, este frustă ca însăşi viața şi istoria ale căror tumult le simte din plin. Viguros şi hotărât, dar cu stăpânire de sine tipic ardelenească, şi-a făcut loc în tumultul literar românesc pe parcursul a aproape trei decenii, răstimp în care nu a făcut rabat de la calitate sau compromisuri politice care ar fi putut să-i afecteze scriitura şi imaginea personală. Conştient de menirea artistului, cum bine o demonstrează în Cântec de poet hoinar şi Ovidiu, a promovat un discurs liric fără cusur, fluierând către stele, aşa cum mărturiseşte la un moment dat.
Cine este Gheorghe Pituț pentru posteritate? Iată o întrebare pe care mi-am pus-o după citirea, la întâmplare, a câtorva poeme din fiecare volum. Plecat mult prea devreme din această lume, la doar 51 de ani, a lăsat multe poezii atât în volume cât şi în manuscris (fie că nu a mai avut timp să le publice, fie că au fost respinse de cenzura comunistă). Ele ar putea cel mai bine să răspundă la întrebarea mea şi a altor cititori poate prea grăbiți şi pragmatici ai secolului XXI care, trebuie s-o recunoaştem, suntem seduşi de forța lirică ce răzbate din ele. Ea este cea care l-a ajutat să treacă, cu dezinvoltură, de la expresionismul exacerbat al primelor poezii, la un lirism în cel mai pur stil clasic în versurile scrise ulterior. Creația lirică a fost recuperată, în întregime, în 1998, grație Valentinei Pituț, soția poetului, şi lui Nicolae Țone, care a coordonat integrala cărților de poezie publicate antum şi postum, editând volumul intitulat Celălalt soare. Acesta a apărut la Editura Vinea din Bucureşti, în colecția „Ediții definitive”, în 21 de exemplare, nepuse în comerț. Postfața volumului este semnată de Romul Munteanu. Efortul lor de a scoate la lumină tot ce s-a putut scoate din laboratorul de creație a dus la conturarea unui portret spiritual al poetului. Cititorul are revelația descoperirii multor sonete şi a 21 de scrisori de iubire transformate în poeme în care este vădit efortul de şlefuire al cuvintelor în redarea intenselor trăiri şi aduceri aminte ce marchează maturitatea fizică şi creatoare a poetului: „Eu scriu scrisori în orice zi/ mă laud că îmi merge bine/ mă plâng apoi de nu ştiu cine,/ şi nici nu ştiu cum voi muri.//Aproape că îmi e ruşine/ să spun mereu a fi, a fi-/voință oarbă de-a trăi/ până vei fi uitat de mine” se destăinuie în postfața celor 21 de scrisori de iubire. O preocupare insistentă pentru condiția artistului găsim şi în sonete. Într-unul dintre multele sonete recuperate am găsit, un act de credință tulburător: „Suflă foc, de poți, în flaut/ geamăt cult revarsă-n liră/ cu cât unii te admiră/ cu atât n-o să te caut;/ eu sunt sceptic şi precaut/ precum cei ce se gândiră/ dacă-n zdrențe sau porfiră/ cântu-i nimerit să-l laud.” Cartea mai conține câteva confesiuni personale precum şi semnificative referințe critice de importanță majoră în desluşirea labirintului său creator. Iată, de pildă o întrebare pe care poetul şi-o pune în revista Luceafărul, nr.17 din 23 aprilie 1977: «Gândul meu, mai bine spus întrebarea pe care, în mod intim şi oricât de retoric trebuie să şi-o pună fiecare: „Ce am adus, ce pot şi ce aduc eu în literatură?”». Întrebarea, esențială pentru orice scriitor, vădeşte acea preocupare majoră a creatorului profund, care nu scrie pentru a ieşi în evidență, ci pentru a spune ceva unui anume auditoriu, capabil să înțeleagă relația dintre cuvinte şi poezie atât de bine marcată în Locuri şi oameni, scriitori şi parabole: „Relația dintre cuvinte şi poezie este fundamentală numai în punctul inițial, atunci când talentul se află în starea de grație şi cuvintele sunt selectate ori vin ca în vis, în mişcătoare imagini şi combinații inedite.”
După 9 ani de la apariția antologiei mai sus amintite, în 2007, Paul Dugneanu publică monografia operei, Gheorghe Pituț-devenirea poetică la Editura Muzeul Literaturii Române, în care mai găsim câteva fotografii şi repere cronologice. Volumul urmăreşte, sistematic, devenirea poetică, fiind o poartă deschisă spre studiul poeziei lui Gheorghe Pituț. Abordarea unui parcurs liric atât de dinamic, făcută pentru „a sugera cititorului un posibil spațiu genezic şi un avant-text al operei poetice” este făcută prin prisma criticului literar care a urmărit în detaliu întreg ansamblul poetic, dând cărții acea unitate necesară pentru a descoperi o traiectorie literară specială.