Recuperări
Ştefan Ion Ghilimescu
Note despre o revistă şcolară faimoasă: Vlăstarul
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
La mijlocul lui mai 1992, dacă nu greşesc, în timpul unei călătorii pe care savantul Alexandru Ciorănescu (pe care îl însoțeam) o făcea de la Moroieni la casa de vacanță din Buşteni (Vila Nenițescu a surorii sale, acad. Ecaterina Ciorănescu Nenițescu), unde se retrăgea totdeauna când venea în țară câteva zile spre a-şi scrie “memoriile”, am deschis pentru prima oară mai atent ochii asupra revistei “Vlăstarul”, periodic despre care, fireşte, mai mult întâmplător, citisem pe ici şi pe colo câte ceva… Cum spuneam, tocmai treceam pe lângă faimoasa grădină “Dimitrie Ghica” din Sinaia când, Profesorul a rugat oarecum intempestiv şoferul să oprească. Făcând împreună câțiva paşi pe alee până la Restaurantul Palace, Alexandru Ciorănescu m-a întrebat dacă am cumva în biblioteca mea şi am citit Juranalul de la Păltiniş al filozofului din noua şcoală peripatetică a lui Dinu Noica… Chiar aşa cred că s-a exprimat! Fusese informat de prieteni încă din 1991, când revenise pentru prima dată în țară după nu mai puțin de 43 de ani de exil, că Noica se destăinuise lui Liiceanu şi acesta scrisese acolo câte ceva despre experiența nu tocmai fericită a autorului lui Mathesis de colaborator la revista Liceului “Spiru Haret” din Bucureşti, “revistă, domnule Ghilimescu, unde a debutat scriitoriceşte fratele meu mai mare Nelu Ciorănescu, şi unde eu, la rându-mi i-am urmat ca factotum lui Mircea Eliade. Află de la mine dacă nu ştiai că în această hârțoagă, nu?, importantă totuşi, scoasă la inițiativa, spun unii, dar nu e adevărat, profesorului Vasile V. Haneş, la care au colaborat şi Nicu Steindhardt şi Barbu Brezianu şi Arşavir Acterian şi alții pe care nu mi-i mai amintesc acum, Mircea Eliade a început să scrie pentru prima oară despre indianism şi orientalistică… Vreau de la dumneata să cauți cartea şi să mi-o împrumuți în Canare să o citesc. Sunt curios ce spune acolo Noica despre revista «Vlăstarul» a cărei colecție eu încă o mai am în Santa Cruz de Tenerife păstrată integral”. Prin 1996 - şi deschid aici o mică paranteză -, la un an, un an şi ceva după ce o dăruise Muzelui Literaturii Române din Bucureşti, fără nici un act (!), când a dorit să verifice o informație şi a mers la Muzeu, Profesorul a constatat uluit că întrega colecție a Vlăstarului dispăruse fără urmă… Am lăsat, desigur, urgent la Bucureşti în Strada Şcoalei, unde trăgea de fiecare dată savantul când venea în România, doamnei Tota, cartea cu pricina care, după un zbor peste Atlantic, mi-a fost restituită cu mulțumiri în septembrie 1993. Însă nu numai cu mulțumiri… Pentru că, remarc de-abia acum, din pacate, subilinierea extrem de viguroasă făcută de mâna Profesorului în josul paginii 15 unde Noica precizează: ‹‹Dacă am avut o reuşită, în filozofie, singurul loc unde împlinirea e fără mutilare (dar şi fără un conținut anume), este pentru că am avut norocul eşecului în punctele unde reuşita mutilează. Am fost mântuit de mutilarea liricului pur (după două poezii publicate în Vlăstarul, revista liceului Spiru Haret, Ion Barbu mi-a spus să renunț), de mutilarea matematicii, a muzicii, a literaturii. Toate aceste eşecuri s-au vărsat în filozofie şi au contribuit, să spunem, la reuşită. Am avut deci norocul unei singure vocații, singura în care obții împlinirea fără mutilare, senzația adevărului plin››.
Despre ce este vorba? Debutul absolut al lui Noica, aşa după cum a stabilit fără drept de tăgadă Sorin Lavic în paginile cărții sale Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas 2007, s-a produs în 1927 în revista Liceului “Spiru Haret”, “Vlăstarul”, în al cărui colectiv de redacție (apud Barbu Bezianu, Juvenilul Noica, R.l. nr 3/2008) primise însărcinarea de redactor responsabil. Nu însă cu poezie, după cum s-a vehiculat îndeobşte, până de curând, ci cu un crochiu de proză filozofică, specific mentaliității generației sale, intitulat “O poveste”. “Sub sugestia unei lecturi din Oscar Wilde, sintetizează Sorin Lavric (op. cit, p.36), Noica descrie existența a două lumi: una reală, cea a lucrurilor care sunt, despre care nu are niciun rost să vorbeşti, pentru că ea se exprimă de la sine, prin propria ei prezență; şi o lume ideală, a lucrurilor care nu sunt, despre care merită să vorbeşti, fiindcă altminteri n-ar exista”. Ce e drept, îşi aminteşte pe de altă parte Barbu Brezianu, “Noica era un monden. N-avea veleități decât de poet şi n-aş fi crezut atunci că va ajunge un imens filosof”. Ascuns sub pseudonimul A.C. Ion, uşor de recunoscut de către colegi, căci în ochii lor oricum trecea drept poetul en-titre al clasei (apud acelaşi Barbu Brezianu), după propria mărturisire, Constantin Noica a încredințat revistei Vlăstarul în 1928 două poezii. Prima descoperită de noi se chemă Mă închin şi pare a dezvălui un moment de derută identitară şi criză spirituală, a doua, Meşterul Manole, însoțită redacțional de un portret în creion, este dedicată evident lui Blaga, fiind un ecou al dramei cu acelaşi titlu publicată de acesta în 1927. Din fluxul mărturiei făcută de Noica lui Liiceanu, aşa cum este consemnat de ultimul în Jurnalul de la Păltiniş, lipseşte cel puțin un amănunt şi anume că tot în 1928 harnicul elev scrisese în versuri şi Prologul revistei recitat de Arşavir Acterian cu ocazia spectacolului Un liceu model (operă de comperaj, evident, a elevului Ştefan Ardelean), jucată de un colectiv de elevi de la “Spiru Haret” pe scena vechiului Teatru Național din Bucureşti. Înteresant de observat că despre spectacolul respectiv se vorbeşte pentru prima dată în revista Vlăstarul încă din 1923, şi anume în subsolul “paginii humoristice” unde apare strecurată şi informația: “La Festivalul Liceului Spiru Haret, de azi, 25 XII 1923 (s.n.), la Teatrul Național, se joacă ‹‹Un Liceu Model››, revistă făcută de elevul Ardeleanu din cl. VII”. În ce clasă să fi ajuns elevul Ardeleanu dintr-a şaptea - încă din 1923 - în anul de grație 1928? Lăsând întrebarea în suspensie, mai probabil e faptul că “revista” scrisă de Ştefan Ardeleanu devenise o tradiție la “Spiru Haret” şi se relua ca atare în fiecare an în ziua de Crăciun, ce preceda vacanța de sărbători a elevilor, pe scena Teatrului Național, având schimbat, eventual, doar Prologul revistei… În numărul dublu 5-6/1928 al Vlăstarului, Arşavir Acterian îşi înformează promt cititorii că Noica i-a dedicat în paginile Vieții literare un sonet (Înviere) colegului Radu Sighireanu (şi el colaborator al Vlăstarului), poezie din care reproduce două strofe în care distinge mai ales efluviile de religiozitate gravă ce o înnobiilează. În 1928, aşadar, juvenilul Noica se învedera mai curând ca o speranță a poeziei decât un spirit cartezian, cum avea să se dovedească peste câțiva ani cu Concepte(le) deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibnitz, şi Kant. Fără un proiect de viitor precis, în sensul că, sub influența inconsecventei muze lirice, încă din liceu Noica se va aventura într-un gen de publicistică impresionist-frenetică, taxată extrem de dur, de pildă de un G. Călinescu, “mântuirea de mutilarea liricului” de care vorbeşte la maturitate Noica se datoreşte întâlnirii în ultimul an de liceu cu profesorul Dan Barbilian (alias Ion Barbu), venit suplinitor pe catedra de matematică. Acesta îi explică prieteneşte elevului Noica faptul că poezia sa este lipsită de focul sacru şi, în consecință, ar trebui să renunțe să mai scrie poezie. După un parcurs “ştiințific”, la clasă, în care profesorul Barbilian le-a predat elevilor mai curând un curs practic despre poezia hermetică, Baudelaire, Rimbaud şi Valéry, (prelegeri ad-hoc presărate adesea cu destule critici la adesa poeziei elevilor publicată în Vlăstarul; un Arşavir Acterian scrie într-o inedită citată de Sorin Lavric – vezi op. cit. – că profesorul, deşi îl simpatiza evident pe Noica, n-a ezitat o clipă să-i critice vehement producțiile poeşti), vexat probabil şi de atitudinea dură a lui Călinescu ce nu s-a sfiit deloc să vorbească despre “fronda mucoşilor”, obraznici şi fără operă, ba chiar l-a provocat direct pe tânărul colegian să producă ceva în materie, Constantin Noica are pentru prima oară revelația eşecului într-unul dintre punctele unde senzația de falsă reuşită – după propia-i expresie de la maturitate - mutilează. În consecință se lasă definitiv de poezie (e un fel, de altminteri, de a spune şi vom vedea imediat şi de ce), la fel cum se lasă şi de matematici, sfătuit se pare tot de acelaşi providențial Dan Barbilian (după ce a urmat totuşi cursurile Facultății de Matematici în anul universitar 1932-1933). Personal, nu cunosc alte poezii ale lui Noica în afara grupajului de trei piese publicat în “Viața Românească” din aprilie 1988, aceleşi piese care sunt de găsit sub titlul Trei poeme filozofice pentru S. (inclusiv, în facsimil: Poemul I şi Poemul III ) în Jurnalul de idei, Ed. Humanitas, 1991, un text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru. Ele par un cântec de lebădă şi au, după toate aparanțele, ca muză pe foarte titrata Sanda Solojan, o excelentă scriitoare a exilului nostru anticomunist, translatorul oficial din partea franceză al vizitelor lui De Gaulle şi Mitterrand în România, efectuate, evident, înainte de ’89. Cât priveşte matematicile, deşi propriu-zis Noica a ieşit într-adevăr de sub avara lor tutelă, acelaşi Jurnal de idei rămâne confidentul ideal al tristeții filozofului pentru această ireparabilă pierdere. Cum toate aceste “eşecuri” se vor fi vărsat în filozofie şi vor fi configurat din mers cu adevărat “singura vocație” ce i-a dat până la urmă fenomenalului Noica “senzația “adevărului pur”, din păcate, cititorul va trebui să înțeleagă că nu constituie subiectul acestei intervenții.
Mă voi întoarce dară la începuturile revistei Vlăstarul şi, desigur, la primul ei “director”, poetul şi traducătorul Nelu Ciorănescu, scriitorul care, deşi dispărut la numai 21 de ani, a avut timp să ne lase un frumos volum de versuri, întitulat simplu Poveşti în versuri, Ed. Cartea Românescă, 1925, dar şi o măiestrită traducere a dramei Esthera de Racine (Ed. Socec, 1924). În 1937, Tudor Vianu îi strângea, în semn de omagiu, într-un volum postum, cu o prefață semnată chiar de domnia-sa, cvasitotalitatea versurilor cunoscute, ca şi pe cele risipite prin periodice, sub titlul Vestiri (Ed. Institutului de Arte Grafice Bucureşti).
În opinia celebrului comparatist de faimă mondială, am numit astfel pe criticul şi polihistorul Alexandru Ciorănescu, fratele său, Nelu Ciorănescu este adevăratul fondator al revistei Vlăstarul. În acest sens, iată ce scrie despre el în celebrele de acum Amintiri fără memorie, vol I, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti 1995. Ion I. Ciorănescu (“Nelu sau Neluş, pentru că întrebuințam ambele nume) a făcut studiile secundare la Liceul Mihai Viteazul, ca Nicu (numele de alint al fratelui mai mare Nicolae Ciorănescu; binecunoscutul matematician, rector al Institutului Politehnic din Bucureşti, n.n.), dar în ultima clasă a trecut la Spiru Haret. A fundat acolo, cu aprobarea şi cu sprijinul material al direcției, revista şcolară Vlăstarul, care a avut o viață relativ lungă şi la care au colaborat sau au fost directori (s.n.), pe rând, Mircea Eliade, Constantin Noica, Barbu Brezianu, Haig şi Arşavit Acterian, Alexandru Elian şi alții pe care nu i-am cunoscut, după ce am trecut şi eu pe acolo. (…) Nelu avea o fire blajină şi sfioasă, pe care n-am regăsit-o la nimeni în acelaşi grad. Era prietenos şi atent, dar numai la nivelul individual. Nu-i plăceau sindrofiile, petrecerile zgomotoase, sporturile care implică oricât de puțină violență. Avea o minte ageră (studiile lui au fost excelente) şi o imaginație vie care-l făcea adeseori să viseze. Avea o mare uşurință în studiul limbilor străine. A învățat bine franceza şi germana la liceu şi, fără profesor, engleza şi italiana şi a făcut frumoase traduceri din toate aceste limbi (vezi în chestie şi Ion I. Ciorănescu, Antologia poeziei franceze, Ed. Cultura Româneacă, 1925, n.n.); între ele, a rămas nepublicată traducerea lui din Nibelungenlied. Scria versuri cu o facilitate pe care, retrospectiv şi poate nedrept, nu o consider ca un avantaj permanent. Ritmul şi rima, la fel improvizate şi spontane, îi veneau cam cum ne vine nouă proza şi mă întreb dacă nu cumva se supraveghea, uneori, să nu vorbească în versuri. Eu am fost într-un fel discipolul lui. Îi aduceam aşa-zise ‹‹poezii›› scrise de mine şi el mi le corija; după care, pentru satisfacția lui de autor, mi le citea el pe ale lui. Pe mine mă umilea arta lui de a găsi fără să caute, aşa cum pe el îl surprindea obioceiul meu de a înşira gogoşi incoerente, învățate din revista de avangardă 75 HP. Opera lui a fost considerabilă, mai ales dacă se ține seama de viața lui prea scurtă. E adevărat că a murit prea tânăr, dar nu poate fi considerat ca inexpert. Multe dintre poeziile lui traduse din poeți francezi, germani şi talieni sunt cele mai bune în limba română; multe din poeziile originale împletesc o sensibilitate, o maturitate şi o sprintenă spontaneitate, care numai rareori se întâlnesc împreună. Continuă să mi se pară o inepție judecata lui George Călinescu, care îl menționează în curioasa tagmă a ‹‹poeților tuberculoşi››!
În față cu numărul unu al celebrei publicații şcolare Vlăstarul, datată pe copera întâi, sub linia sumarului, Anul I. No. 1 – 25 Decembrie 1923, localizare temporală reluată întocmai apoi şi pe prima pagină, unde se precizează, în plus, “Revista Liceului ‹‹Spiru Haret›› apare bilunar”, înclin să-i dau dreptate, într-o bună măsură, vai, lui Alexandru Ciorănescu care, fără nicio ezitare (cunoscând probabil mai bine ca oricine culisele şi chiar bucătăria tuturor preparativelor preliminare apariției periodicului şcolar chiar de la fratele său) considera că adevăratul fondator al revistei a fost Nelu (Ion) Ciorănescu. Argumentele “materiale” care se pot invoca oricând în spijinul acestei idei (sau rațiuni, dacă ne place mai mult) sunt, după părerea mea, cel puțin trei... Primul. Înaintea paginii de gardă, care e distinct şi prima pagină numerotată a revistei şi pe care este cules articolul întitulat ‹‹Vlăstarul›› al lui V. V. Haneş (cunoscut istoric literar şi profesor de română o perioadă la Liceul “Spiru Haret”, dar nu şi pe timpul şcolarizării lui Ion Ciorănescu aici!), fără a fi sub nicio formă cuprinse în sumar, apar scrise cu litere mari nişte “LĂMURIRI”. Ele sună astfel; “Orice elev al liceului poate să colaboreze la revistă. Lucrările originale sau traduse cu privire la literatură vor fi înmânate domnului Nelu Ciorănescu, clasa a VIII-a (s.n.). Lucrările trebuiesc scrise citeț şi pe o singură pagină, lăsându-se spațiu liber la margine.” Pentru mine, cel puțin, aceste “Lămuriri” probează indubitabil faptul că Nelu Ciorănescu era principalul factor responsabil sau director, după cum notează fratele său, al publicației. Un factotum, până la urmă, cum, în mod “tradițional”, va deveni şi Eliade şi, la rândul său, Alexandru Ciorănescu însuşi!
Doi. S-a spus pe drept cuvânt şi o certifică Tudor Vianu însuşi în Prefața la volumul antologic Vestiri (1937) că Ion I. Ciorănescu a intrat în viața literară, publicând pentru prima dată, în 1923, în revista Liceului “Spiru Haret”, poezie. Adevărul întreg, probat de noi cu documentul de acum 92 de ani în față, este însă că foarte talentatul elev Nelu Ciorănescu a debutat în numărul 1 pe 1923 al Revistei “Vlăstarul” în trei genuri diferite deodată. În poezie (cu elegia Toamnă târzie); în proză (cu nuvela Glasul copilăriei) şi în genul humoristic (cu încercarea versificată Pentru un “dacă”). Nici un alt colaborator al Vlăstarului nu s-a bucurat ca el de un asemenea favor şi, în fond, de o atare recunoştere. Şi asta în situația în care elevul din clasa a VIII-a nu se afla la “Haret” decât de câteva luni. Cu siguranță, el venise însă aici cu proiectul revistei gata gândit; mai mult, în ciuda firii rezervate, reuşise să pună rapid în mişcare rotițele întregii maşinării… Ca unic decident, probabil, în ceea ce priveşte configurația tematică a sumarului, tânărul Ciorănescu îşi permisese cu nonşalanță nevinovată şi luxul de a se ilustra fortissimo în mai multe genuri dintr-o dată.
În poezie, mai mult decât în proză (cu toate că nuvela Glsul copilăriei se citeşte şi astăzi cu reală plăcere, mai ales datorită puterii de evocare a atmosferei locurilor sau a unor evenimente existențiale majore), imberbul Ion I. Ciorănescu dovedeşte o bună familiarizare cu tainele lirismului, atent într-o măsură însemnată atât la muzicalitatea versului cât şi la folosirea elegantă şi corectă a elementelor de prozodie. Pentru delicatețea simțămintelor şi finețea de stampă a imaginii, reproduc în întregime această frumoasă Toamnă târzie, un text emblematic ce deschide cu cinste seria de creații originale întinsă pe mai bine de 19 ani a colegienilor de la Vlăstarul, cei mai mulți dintre ei ajunşi nume de prestigiu astăzi ale literaturii române (şi nu numai). “E toamnă târzie… Afară răsună/Năvalnice svonuri de vuet de vânt,/Şi plouă într’una, iar ploaia nebună/Plăpândele flori care plâng împreună,/Le’ndoaie cu hohot, încet, la pământ.// E toamă târzie… Nici veselul soare/ Acum nu surâde departe pe cer;/ În suflet tristețea de-afară te doare./ Se stinge’n pomi frunza, iar jos mândra floare/ Şi vesele cânturi cu toatele pier.// Afară e toamnă… Dar simt ca şi’n mine/ Începe o toamnă mai aspră, mai grea:/ Mi-e sufletu ‘ntreg o cetate’n ruine/ Pe care ‘nserarea cea tainică vine/ Ca toamnă s’aducă în inima mea”. Cât priveşte încercarea “humoristică” (în versuri!) ea este o probă a măiestriei cu care tânărul putea scoate efectele cele mai neaşteptate din uşurința aproape endemică de a versifica şi pune spiritual în pagină o simplă glumă, citez: “E-aşa mărunt nisipul ce-acoperă Sahara,? E-aşa de fin, de moale şi fără de pietriş,/Că la lumina lunii, când lin se lasă sara, Ar semăna cu grişul, şi-ar fi desigur griş,// Doar dacă (s.a.) n’ar fi aşa de mărunt după cum este,/ Şi dacă dintr’o dată el s-ar schimba la gust;/Mai mândre ‘ntr’însul oaze ar creşte fără veste,/Şi-ar răspândi mirosul arbust, lângă arbust”.
În al treilea rând (dar nu şi ultimul, căci am mai putea desoperi oricând alte multe motive), Ion I. Ciorănescu este adevăratul fondator al revistei Vlăstarul, fiindcă, în cele trei, patru luni de când venise la “Haret”, el nu numai că reuşise să dea viață periodicului respectiv şi să adune în jurul lui un nucleu (mic încă) de colaboratori valoroşi (Vasile V. Velciu, Emil Ştefănescu), dar sondase intens terenul şi, ca un adevărat lider, în consens cu alte manifestări similare ale generației sale, se pregătea să lanseze o serie de întâlniri, dezbateri şi conferințe – un prim semn ce anunță, avant la letrre, dacă vrem, “fenomenul Criterion” – propriul ciclu de conferințe ținute în cadrul reputatului liceu bucureştean. Dovada peremptorie: următorul anunț tipărit la loc vizibil în corpul primului număr al Vlăstarului. “Elevii de clasa a VIII-a (clasa lui Ciorănescu, desigur!) glăsuişte el, au luat inițiativa să țină o serie de disertațiuni, cu subiecte de economie politică şi socială. Primele disertațiuni, înainte de Crăciun, s-au fixat astfel:
I.I. Ciorănescu, despre: Ideea de drept, religie şi morală, Sâmbătă 29 Dec. 1923, ora 6 seara;
Ghidionescu despre: Constituțiunea nouă, Sâmbătă, 5 Ianuarie 1924, ora 6 seara.
Disertațiunile se fac sub conducerea profesorului de drept şi economie politică (V.V. Haneş).”
Suficient deocamdată pentru o concluzie deja formulată.
Despre ce este vorba? Debutul absolut al lui Noica, aşa după cum a stabilit fără drept de tăgadă Sorin Lavic în paginile cărții sale Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas 2007, s-a produs în 1927 în revista Liceului “Spiru Haret”, “Vlăstarul”, în al cărui colectiv de redacție (apud Barbu Bezianu, Juvenilul Noica, R.l. nr 3/2008) primise însărcinarea de redactor responsabil. Nu însă cu poezie, după cum s-a vehiculat îndeobşte, până de curând, ci cu un crochiu de proză filozofică, specific mentaliității generației sale, intitulat “O poveste”. “Sub sugestia unei lecturi din Oscar Wilde, sintetizează Sorin Lavric (op. cit, p.36), Noica descrie existența a două lumi: una reală, cea a lucrurilor care sunt, despre care nu are niciun rost să vorbeşti, pentru că ea se exprimă de la sine, prin propria ei prezență; şi o lume ideală, a lucrurilor care nu sunt, despre care merită să vorbeşti, fiindcă altminteri n-ar exista”. Ce e drept, îşi aminteşte pe de altă parte Barbu Brezianu, “Noica era un monden. N-avea veleități decât de poet şi n-aş fi crezut atunci că va ajunge un imens filosof”. Ascuns sub pseudonimul A.C. Ion, uşor de recunoscut de către colegi, căci în ochii lor oricum trecea drept poetul en-titre al clasei (apud acelaşi Barbu Brezianu), după propria mărturisire, Constantin Noica a încredințat revistei Vlăstarul în 1928 două poezii. Prima descoperită de noi se chemă Mă închin şi pare a dezvălui un moment de derută identitară şi criză spirituală, a doua, Meşterul Manole, însoțită redacțional de un portret în creion, este dedicată evident lui Blaga, fiind un ecou al dramei cu acelaşi titlu publicată de acesta în 1927. Din fluxul mărturiei făcută de Noica lui Liiceanu, aşa cum este consemnat de ultimul în Jurnalul de la Păltiniş, lipseşte cel puțin un amănunt şi anume că tot în 1928 harnicul elev scrisese în versuri şi Prologul revistei recitat de Arşavir Acterian cu ocazia spectacolului Un liceu model (operă de comperaj, evident, a elevului Ştefan Ardelean), jucată de un colectiv de elevi de la “Spiru Haret” pe scena vechiului Teatru Național din Bucureşti. Înteresant de observat că despre spectacolul respectiv se vorbeşte pentru prima dată în revista Vlăstarul încă din 1923, şi anume în subsolul “paginii humoristice” unde apare strecurată şi informația: “La Festivalul Liceului Spiru Haret, de azi, 25 XII 1923 (s.n.), la Teatrul Național, se joacă ‹‹Un Liceu Model››, revistă făcută de elevul Ardeleanu din cl. VII”. În ce clasă să fi ajuns elevul Ardeleanu dintr-a şaptea - încă din 1923 - în anul de grație 1928? Lăsând întrebarea în suspensie, mai probabil e faptul că “revista” scrisă de Ştefan Ardeleanu devenise o tradiție la “Spiru Haret” şi se relua ca atare în fiecare an în ziua de Crăciun, ce preceda vacanța de sărbători a elevilor, pe scena Teatrului Național, având schimbat, eventual, doar Prologul revistei… În numărul dublu 5-6/1928 al Vlăstarului, Arşavir Acterian îşi înformează promt cititorii că Noica i-a dedicat în paginile Vieții literare un sonet (Înviere) colegului Radu Sighireanu (şi el colaborator al Vlăstarului), poezie din care reproduce două strofe în care distinge mai ales efluviile de religiozitate gravă ce o înnobiilează. În 1928, aşadar, juvenilul Noica se învedera mai curând ca o speranță a poeziei decât un spirit cartezian, cum avea să se dovedească peste câțiva ani cu Concepte(le) deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibnitz, şi Kant. Fără un proiect de viitor precis, în sensul că, sub influența inconsecventei muze lirice, încă din liceu Noica se va aventura într-un gen de publicistică impresionist-frenetică, taxată extrem de dur, de pildă de un G. Călinescu, “mântuirea de mutilarea liricului” de care vorbeşte la maturitate Noica se datoreşte întâlnirii în ultimul an de liceu cu profesorul Dan Barbilian (alias Ion Barbu), venit suplinitor pe catedra de matematică. Acesta îi explică prieteneşte elevului Noica faptul că poezia sa este lipsită de focul sacru şi, în consecință, ar trebui să renunțe să mai scrie poezie. După un parcurs “ştiințific”, la clasă, în care profesorul Barbilian le-a predat elevilor mai curând un curs practic despre poezia hermetică, Baudelaire, Rimbaud şi Valéry, (prelegeri ad-hoc presărate adesea cu destule critici la adesa poeziei elevilor publicată în Vlăstarul; un Arşavir Acterian scrie într-o inedită citată de Sorin Lavric – vezi op. cit. – că profesorul, deşi îl simpatiza evident pe Noica, n-a ezitat o clipă să-i critice vehement producțiile poeşti), vexat probabil şi de atitudinea dură a lui Călinescu ce nu s-a sfiit deloc să vorbească despre “fronda mucoşilor”, obraznici şi fără operă, ba chiar l-a provocat direct pe tânărul colegian să producă ceva în materie, Constantin Noica are pentru prima oară revelația eşecului într-unul dintre punctele unde senzația de falsă reuşită – după propia-i expresie de la maturitate - mutilează. În consecință se lasă definitiv de poezie (e un fel, de altminteri, de a spune şi vom vedea imediat şi de ce), la fel cum se lasă şi de matematici, sfătuit se pare tot de acelaşi providențial Dan Barbilian (după ce a urmat totuşi cursurile Facultății de Matematici în anul universitar 1932-1933). Personal, nu cunosc alte poezii ale lui Noica în afara grupajului de trei piese publicat în “Viața Românească” din aprilie 1988, aceleşi piese care sunt de găsit sub titlul Trei poeme filozofice pentru S. (inclusiv, în facsimil: Poemul I şi Poemul III ) în Jurnalul de idei, Ed. Humanitas, 1991, un text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru. Ele par un cântec de lebădă şi au, după toate aparanțele, ca muză pe foarte titrata Sanda Solojan, o excelentă scriitoare a exilului nostru anticomunist, translatorul oficial din partea franceză al vizitelor lui De Gaulle şi Mitterrand în România, efectuate, evident, înainte de ’89. Cât priveşte matematicile, deşi propriu-zis Noica a ieşit într-adevăr de sub avara lor tutelă, acelaşi Jurnal de idei rămâne confidentul ideal al tristeții filozofului pentru această ireparabilă pierdere. Cum toate aceste “eşecuri” se vor fi vărsat în filozofie şi vor fi configurat din mers cu adevărat “singura vocație” ce i-a dat până la urmă fenomenalului Noica “senzația “adevărului pur”, din păcate, cititorul va trebui să înțeleagă că nu constituie subiectul acestei intervenții.
Mă voi întoarce dară la începuturile revistei Vlăstarul şi, desigur, la primul ei “director”, poetul şi traducătorul Nelu Ciorănescu, scriitorul care, deşi dispărut la numai 21 de ani, a avut timp să ne lase un frumos volum de versuri, întitulat simplu Poveşti în versuri, Ed. Cartea Românescă, 1925, dar şi o măiestrită traducere a dramei Esthera de Racine (Ed. Socec, 1924). În 1937, Tudor Vianu îi strângea, în semn de omagiu, într-un volum postum, cu o prefață semnată chiar de domnia-sa, cvasitotalitatea versurilor cunoscute, ca şi pe cele risipite prin periodice, sub titlul Vestiri (Ed. Institutului de Arte Grafice Bucureşti).
În opinia celebrului comparatist de faimă mondială, am numit astfel pe criticul şi polihistorul Alexandru Ciorănescu, fratele său, Nelu Ciorănescu este adevăratul fondator al revistei Vlăstarul. În acest sens, iată ce scrie despre el în celebrele de acum Amintiri fără memorie, vol I, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti 1995. Ion I. Ciorănescu (“Nelu sau Neluş, pentru că întrebuințam ambele nume) a făcut studiile secundare la Liceul Mihai Viteazul, ca Nicu (numele de alint al fratelui mai mare Nicolae Ciorănescu; binecunoscutul matematician, rector al Institutului Politehnic din Bucureşti, n.n.), dar în ultima clasă a trecut la Spiru Haret. A fundat acolo, cu aprobarea şi cu sprijinul material al direcției, revista şcolară Vlăstarul, care a avut o viață relativ lungă şi la care au colaborat sau au fost directori (s.n.), pe rând, Mircea Eliade, Constantin Noica, Barbu Brezianu, Haig şi Arşavit Acterian, Alexandru Elian şi alții pe care nu i-am cunoscut, după ce am trecut şi eu pe acolo. (…) Nelu avea o fire blajină şi sfioasă, pe care n-am regăsit-o la nimeni în acelaşi grad. Era prietenos şi atent, dar numai la nivelul individual. Nu-i plăceau sindrofiile, petrecerile zgomotoase, sporturile care implică oricât de puțină violență. Avea o minte ageră (studiile lui au fost excelente) şi o imaginație vie care-l făcea adeseori să viseze. Avea o mare uşurință în studiul limbilor străine. A învățat bine franceza şi germana la liceu şi, fără profesor, engleza şi italiana şi a făcut frumoase traduceri din toate aceste limbi (vezi în chestie şi Ion I. Ciorănescu, Antologia poeziei franceze, Ed. Cultura Româneacă, 1925, n.n.); între ele, a rămas nepublicată traducerea lui din Nibelungenlied. Scria versuri cu o facilitate pe care, retrospectiv şi poate nedrept, nu o consider ca un avantaj permanent. Ritmul şi rima, la fel improvizate şi spontane, îi veneau cam cum ne vine nouă proza şi mă întreb dacă nu cumva se supraveghea, uneori, să nu vorbească în versuri. Eu am fost într-un fel discipolul lui. Îi aduceam aşa-zise ‹‹poezii›› scrise de mine şi el mi le corija; după care, pentru satisfacția lui de autor, mi le citea el pe ale lui. Pe mine mă umilea arta lui de a găsi fără să caute, aşa cum pe el îl surprindea obioceiul meu de a înşira gogoşi incoerente, învățate din revista de avangardă 75 HP. Opera lui a fost considerabilă, mai ales dacă se ține seama de viața lui prea scurtă. E adevărat că a murit prea tânăr, dar nu poate fi considerat ca inexpert. Multe dintre poeziile lui traduse din poeți francezi, germani şi talieni sunt cele mai bune în limba română; multe din poeziile originale împletesc o sensibilitate, o maturitate şi o sprintenă spontaneitate, care numai rareori se întâlnesc împreună. Continuă să mi se pară o inepție judecata lui George Călinescu, care îl menționează în curioasa tagmă a ‹‹poeților tuberculoşi››!
În față cu numărul unu al celebrei publicații şcolare Vlăstarul, datată pe copera întâi, sub linia sumarului, Anul I. No. 1 – 25 Decembrie 1923, localizare temporală reluată întocmai apoi şi pe prima pagină, unde se precizează, în plus, “Revista Liceului ‹‹Spiru Haret›› apare bilunar”, înclin să-i dau dreptate, într-o bună măsură, vai, lui Alexandru Ciorănescu care, fără nicio ezitare (cunoscând probabil mai bine ca oricine culisele şi chiar bucătăria tuturor preparativelor preliminare apariției periodicului şcolar chiar de la fratele său) considera că adevăratul fondator al revistei a fost Nelu (Ion) Ciorănescu. Argumentele “materiale” care se pot invoca oricând în spijinul acestei idei (sau rațiuni, dacă ne place mai mult) sunt, după părerea mea, cel puțin trei... Primul. Înaintea paginii de gardă, care e distinct şi prima pagină numerotată a revistei şi pe care este cules articolul întitulat ‹‹Vlăstarul›› al lui V. V. Haneş (cunoscut istoric literar şi profesor de română o perioadă la Liceul “Spiru Haret”, dar nu şi pe timpul şcolarizării lui Ion Ciorănescu aici!), fără a fi sub nicio formă cuprinse în sumar, apar scrise cu litere mari nişte “LĂMURIRI”. Ele sună astfel; “Orice elev al liceului poate să colaboreze la revistă. Lucrările originale sau traduse cu privire la literatură vor fi înmânate domnului Nelu Ciorănescu, clasa a VIII-a (s.n.). Lucrările trebuiesc scrise citeț şi pe o singură pagină, lăsându-se spațiu liber la margine.” Pentru mine, cel puțin, aceste “Lămuriri” probează indubitabil faptul că Nelu Ciorănescu era principalul factor responsabil sau director, după cum notează fratele său, al publicației. Un factotum, până la urmă, cum, în mod “tradițional”, va deveni şi Eliade şi, la rândul său, Alexandru Ciorănescu însuşi!
Doi. S-a spus pe drept cuvânt şi o certifică Tudor Vianu însuşi în Prefața la volumul antologic Vestiri (1937) că Ion I. Ciorănescu a intrat în viața literară, publicând pentru prima dată, în 1923, în revista Liceului “Spiru Haret”, poezie. Adevărul întreg, probat de noi cu documentul de acum 92 de ani în față, este însă că foarte talentatul elev Nelu Ciorănescu a debutat în numărul 1 pe 1923 al Revistei “Vlăstarul” în trei genuri diferite deodată. În poezie (cu elegia Toamnă târzie); în proză (cu nuvela Glasul copilăriei) şi în genul humoristic (cu încercarea versificată Pentru un “dacă”). Nici un alt colaborator al Vlăstarului nu s-a bucurat ca el de un asemenea favor şi, în fond, de o atare recunoştere. Şi asta în situația în care elevul din clasa a VIII-a nu se afla la “Haret” decât de câteva luni. Cu siguranță, el venise însă aici cu proiectul revistei gata gândit; mai mult, în ciuda firii rezervate, reuşise să pună rapid în mişcare rotițele întregii maşinării… Ca unic decident, probabil, în ceea ce priveşte configurația tematică a sumarului, tânărul Ciorănescu îşi permisese cu nonşalanță nevinovată şi luxul de a se ilustra fortissimo în mai multe genuri dintr-o dată.
În poezie, mai mult decât în proză (cu toate că nuvela Glsul copilăriei se citeşte şi astăzi cu reală plăcere, mai ales datorită puterii de evocare a atmosferei locurilor sau a unor evenimente existențiale majore), imberbul Ion I. Ciorănescu dovedeşte o bună familiarizare cu tainele lirismului, atent într-o măsură însemnată atât la muzicalitatea versului cât şi la folosirea elegantă şi corectă a elementelor de prozodie. Pentru delicatețea simțămintelor şi finețea de stampă a imaginii, reproduc în întregime această frumoasă Toamnă târzie, un text emblematic ce deschide cu cinste seria de creații originale întinsă pe mai bine de 19 ani a colegienilor de la Vlăstarul, cei mai mulți dintre ei ajunşi nume de prestigiu astăzi ale literaturii române (şi nu numai). “E toamnă târzie… Afară răsună/Năvalnice svonuri de vuet de vânt,/Şi plouă într’una, iar ploaia nebună/Plăpândele flori care plâng împreună,/Le’ndoaie cu hohot, încet, la pământ.// E toamă târzie… Nici veselul soare/ Acum nu surâde departe pe cer;/ În suflet tristețea de-afară te doare./ Se stinge’n pomi frunza, iar jos mândra floare/ Şi vesele cânturi cu toatele pier.// Afară e toamnă… Dar simt ca şi’n mine/ Începe o toamnă mai aspră, mai grea:/ Mi-e sufletu ‘ntreg o cetate’n ruine/ Pe care ‘nserarea cea tainică vine/ Ca toamnă s’aducă în inima mea”. Cât priveşte încercarea “humoristică” (în versuri!) ea este o probă a măiestriei cu care tânărul putea scoate efectele cele mai neaşteptate din uşurința aproape endemică de a versifica şi pune spiritual în pagină o simplă glumă, citez: “E-aşa mărunt nisipul ce-acoperă Sahara,? E-aşa de fin, de moale şi fără de pietriş,/Că la lumina lunii, când lin se lasă sara, Ar semăna cu grişul, şi-ar fi desigur griş,// Doar dacă (s.a.) n’ar fi aşa de mărunt după cum este,/ Şi dacă dintr’o dată el s-ar schimba la gust;/Mai mândre ‘ntr’însul oaze ar creşte fără veste,/Şi-ar răspândi mirosul arbust, lângă arbust”.
În al treilea rând (dar nu şi ultimul, căci am mai putea desoperi oricând alte multe motive), Ion I. Ciorănescu este adevăratul fondator al revistei Vlăstarul, fiindcă, în cele trei, patru luni de când venise la “Haret”, el nu numai că reuşise să dea viață periodicului respectiv şi să adune în jurul lui un nucleu (mic încă) de colaboratori valoroşi (Vasile V. Velciu, Emil Ştefănescu), dar sondase intens terenul şi, ca un adevărat lider, în consens cu alte manifestări similare ale generației sale, se pregătea să lanseze o serie de întâlniri, dezbateri şi conferințe – un prim semn ce anunță, avant la letrre, dacă vrem, “fenomenul Criterion” – propriul ciclu de conferințe ținute în cadrul reputatului liceu bucureştean. Dovada peremptorie: următorul anunț tipărit la loc vizibil în corpul primului număr al Vlăstarului. “Elevii de clasa a VIII-a (clasa lui Ciorănescu, desigur!) glăsuişte el, au luat inițiativa să țină o serie de disertațiuni, cu subiecte de economie politică şi socială. Primele disertațiuni, înainte de Crăciun, s-au fixat astfel:
I.I. Ciorănescu, despre: Ideea de drept, religie şi morală, Sâmbătă 29 Dec. 1923, ora 6 seara;
Ghidionescu despre: Constituțiunea nouă, Sâmbătă, 5 Ianuarie 1924, ora 6 seara.
Disertațiunile se fac sub conducerea profesorului de drept şi economie politică (V.V. Haneş).”
Suficient deocamdată pentru o concluzie deja formulată.