EMINESCU – PERIOADA BERLINEZĂ

Una dintre perioadele puțin cunoscute, puțin studiate, din viața şi activitatea creatoare a lui Mihai Eminescu este cea berlineză, îndeobşte tratată cu superficialitate şi suficiență de către criticii şi istoricii literari, din lipsa unor informații revelatoare, detaliate, certe asupra a ceea ce a întreprins poetul în această scurtă perioadă, în care ar fi trebuit să-şi pregătească un doctorat în filosofie, la care, în cele din urmă, a renunțat, funcționând în schema redusă a Legației consulare române din proaspăta capitală a Imperiului German, cu oarecari atribuții diplomatice (?!) şi martor împrejurărilor dramatice ale morții fratelui său, doctorul Şerban. Cât priveşte producția literară, ea pare şi mai puțin substanțială, fapt ce l-a determinat pe G. Călinescu să expedieze totul sub aspectul platitudinii, încheind un capitol biografic înainte de-a fi fost cercetat cu adevărat metodic. Fapt ce o determină pe Ilina Gregori să considere că “prezența poetului în lumea germană nu a fost încă repusă în discuție”, intrigând-o tocmai această acceptare, fără discuții, de către eminescologii ulteriori, a verdictului călinescian... precipitat. Domnia sa ne-a dat, în 2002, un amplu studiu despre Eminescu la Berlin (Studii literare. Trei analize) asupra căruia revine acum, extinzând mult şi aprofundând cercetarea, într-o carte de anvergură intitulată provocator: Ştim noi cine a fost Eminescu?*, consacrată în întregime elucidării acestui timp enigmatic şi particularităților lui în formarea tânărului scriitor. Demersul acesta este, fără îndoială, unul temerar, dar paşii pe care îi face, pe un teren mereu nesigur, sunt însă tot atâția paşi în recuperarea lui, creatoare, pentru un portret al lui Eminescu real şi autentic, în complexitatea epocii sale. “Criza de informații – spune autoarea – poate deveni un avantaj: ea irită, provoacă, impune o reflecție asupra metodei de lucru, incită în cele din urmă la experiment”. Aşa încât, încercarea sa este aceea ce a descoperi “umbra“ poetului, şi de a o urma “în mediul său concret de viață“, într-un bilanț al “sejurului în metropola germană“, pentru a “reconstitui acest capitol din viața lui Eminescu”. Metoda pe care o adoptă este sugerată de metoda după care Baltazar, unul dintre eroii nuvelei Avatarii faraonului Tlà caută să-şi reconstituie identitatea, într-o întreprindere “deficitară din start” căci are de-a face cu o “autobiografie fără amintiri” şi cu o “biografie fără cunoştințe”, incursiunea pornind, hazardat (?!), de la o hartă şi un punct “marcat («mânjit») pe ea cu galben”. Acest punct este certitudinea în care exploratoarea pătrunde, descoperindu-i detaliile realiste, istorice şi dinamice, creind astfel cadrul precis – Berlinul şi contextul germanic – în care trăieşte, supus conjuncturii, un om al momentului – Eminescu. “Urmele personajului dispărut/«uitat» se caută într-un mediu de viață - un spațiu trăit în primul rând corporal, dar şi la nivel social şi cultural. Evocând această ambianță, în a cărei compoziție inefabilă intră decorul natural şi urban, peisajul arhitectonic-monumental împreună cu memoria colectivă sedimentată în aceste locuri, biograful se instalează acolo. El devine, prin urmare, vrând-nevrând, şi autobiograf: o asemenea conversiune, deşi clandestină, este prevăzută în dorința de a restitui personajului «pierdut» condiția sa autentică, de eu situat istoric şi «turnat» într-un corp. Biograful defavorizat pe care-l avem noi în vedere poate spera ca în mediul astfel readus în amintire să apară dacă nu urmele pozitive, măcar profilul en creux al celui care a locuit aici”. Metoda se dovedeşte eficientă şi, dintr-odată, necunoscutele ce păreau a întuneca portetul, se iluminează. Ilina Gregori nu se încrede în imaginea poetului “izolat social” într-un Berlin ostil, în care a fost expediat de Maiorescu, din rațiuni personale, pentru a-şi asigura un continuator la catedra universitară, dar, să fim drepți, şi pentru completarea studiilor, pentru formarea şi desăvârşirea culturală a lui Eminescu. Acesta n-a avut, în capitala germană, evident, anturajul vienez şi de aceea “lipsa unui context de viață care să-i explice comportamentul” face ca poetul să pară “pierdut într-un surghiun absolut”. Lucrurile se schimbă însă de îndată ce autoarea studiului recompune cu minuție documentară “brizanța anilor 1872 –1874 pentru istoria Berlinului”. Aflăm aşadar cum “peste noapte” Berlinul este proclamat, la 18 ianuarie 1871, la Versailles, capitală imperială, ceea ce a însemnat imediat un proces susținut şi masiv de urbanizare grandioasă, în spirit modern, a oraşului pe de-o parte, iar pe de alta, o invazie de populație nouă ce făcea din urbe un adevărat “furnicar”, ca să preiau expresia eminesciană. Tânărul student plonjează în acest vacarm în care se dărâmă şi se construieşte cu înverşunare, fiind martorul unei efervescențe intelectuale, deopotrivă, în forumul universitar, fără precedent:”...străzile se sufocă de oameni, cai, vehicule; şi pe coridorul îngust al Spreei (în care se varsă sus-zisele « canale ») se înghesuie ambarcațiuni de tot felul – bărci şi vase mari şi mici, cu şi fără motor cu aburi, mai ales bacuri şi şlepuri, pe care Eminescu le avea sub ochii lui, chiar din colțul străzii Albrecht”. Circulația prin oraş era anevoioasă, deplasarea pe jos chiar “primejdioasă“. Berlinezii luau “cu asalt” omnibuzele care transportau la orele de vârf “de două ori mai mulți călători decât era prevăzut”, “bătrâni, femei, copii – care, abia agățați pe scări, cad din nou în praful străzii”. Pe marginile acestora, în şanțuri, se scurg “apele murdare cu toate gunoaiele, reziduurile industriale”. E perioada în care “mii de berlinezi’ sosiți aici pentru a îngroşa “păturile proletarilor”, duceau lipsă acută de locuințe. La puțin timp după sosirea la Berlin, Eminescu asistă la “procesul” luptelor de stradă când “exasperată de evacuările brutale din locuințe, sărăcimea Berlinului atacase poliția, ridicând baricade” etc. În această curată babilonie menită a transforma rapid şi radical înfățişarea oraşului, Eminescu se va fi simțit străin şi însingurat şi astfel apare firească dorința lui de a evada din acest cadru urbanistic. Îşi află cvartir la Charlottenburg, o localitate satelit a capitalei, dar aici nici vorbă de atmosferă provincială. Ilina Gregori face istoria localității şi realizăm astfel că poetul se mută, de fapt, într-un cvartal rezidențial, unde familia regală îşi făcea sejururi îndelungate. De aceea, “viața ajunse inuman de scumpă“, şi exegeta îşi pune întrebarea dacă nu cumva stabilirea lui Eminescu în apropierea castelului “nu trebuie considerată chiar un privilegiu”. Se poate deduce astfel că nu avea, ca secretar al agentului consular al României la Berlin, un salariu prea mic, dar neajunsurile băneşti se datorau, desigur, şi situației dramatice în care îl aflase pe Şerban, bolnav, trăindu-şi ultimele momente ale vieții, astfel încât “eşecul doctoratului nu poate fi complet înțeles fără tragedia lui Şerban” (“...nimeni nu a spus clar că îngrijirea lui Şerban, înmormântarea lui acolo şi acoperirea datoriilor lui au însemnat pentru familie nu numai cheltuieli imense, ci şi daune morale şi un uz de credit după care Eminescu însuşi nu mai putea aştepta nimic de la sponsorii săi”). Dar febra Berlinului ca metropolă europeană se simte pregnant şi în viața culturală şi universitară. Acum apar aici fondatorii unor discipline noi, între care Lazarus şi Steithal întemeiază etnopsihologia. Acum se naşte egiptologia, în paralel cu fondarea marelui muzeu de antichități din Insulă. Filosofia se raportează direct la ştiință, ceea ce îl face pe Eminescu să creadă (să se convingă) că un intelectual atent la imperativele timpului trebuia să se îndrepte spre ştiință, filosofia teoretică găsindu-şi loc doar în şcoli. Ilina Gregori descrie pe larg toată această ambianță febrilă de modernizare, ce o îndreptățeşte să atragă atenția asupra rejudecării etichetei de romantic târziu a poetului: “Cum să repetăm formula standard « romantic târziu » şi să-i reiterăm conotațiile – inadaptare la ritmul istoriei, anacronism, decalaj în raport cu « ora » culturii occidentale etc. – când opțiunile intelectuale ale lui Eminescu în perioada decisivă a formației sale se îndreaptă tocmai spre ceea ce oferă mai modern şi mai actual ştiința germană?” Autoarea este atentă la modul în care aceste acumulări în domeniul filosofiei (Schopenhauer), a egiptologiei în speță, se filtrează în opera acestuia. Analiza nuvelei Avatarii faraonului Tlà, bunăoară, este de mare şi fascinantă subtilitate. Nu mai puțin interesantă este tratarea relației poetului cu casa regală, în speță paralelismul cu regele Carol al României, văzând în cei doi “un cuplu de fondatori ai României moderne”.

Reconsiderarea perioadei berlineze a lui Eminescu, prin fixarea acestuia în momentul istoric şi în perimetrul cultural-ştiințific al momentului, în marea capitală imperială, are darul de a schimba substanțial unghiul de înțelegere nu doar a existenței de moment a poetului ci şi a angajamentului său intelectual modern. Chiar dacă nu este o perioadă productivă, sub aspectul creației, ea este una hotărâtoare în formarea lui intelectuală şi apoi aici au fost puse punctele de pornire ale multora din proiectele sale împlinite ulterior. E îndreptățită, aşadar, întrebarea din titlul cărții: Ştim noi cine a fost Eminescu?

Iată, există încă atâtea zone insuficient aprofundate din viața şi creația lui Eminescu, pe care istoriografia noastră de azi este datoare a le aborda cu metodă şi pasiune. Studiul Ilinei Gregori este exemplar în acest sens şi aduce nu doar completări biografice. Cartografierea întregii ambianțe sociale, politice, culturale, edilitare ş.a. a Berlinului, nu rămâne doar o simplă întreprindere descriptivă ci sunt urmărite concomitent şi implicit ideile filosofice, sociale, politice ş.a. dobândite aici, a schopenhauerianismului, a onirologiei acestuia, translate în operă artistică. De asemenea, incursiunile egiptologice pun în lumină sensuri mai bogate pentru evaluarea estetică a scrierilor eminesciene. Este o carte, fără îndoială, de neocolit de acum înainte pentru biografii ca şi pentru exegeții noştri eminescologi.