Proză
Paul Diaconescu
Ada–Kaleh
Articol publicat în ediÈ›ia Viata Românească 6/2016
Scoase costumul din garderob, luă haina de pe umeraş şi-o puse pe spătarul scaunului. Nu dormise mai deloc toată noaptea. Puse apoi pantalonii peste haină şi agăță umeraşul la locul lui, în garderob. Uşa garderobului scârțâi prelung. Resimți acest scârțâit ca o zgârietură dureroasă pe creier. „Trebuie să ung uşa asta” – îşi zise, dar în aceeaşi clipă privi costumul negru cu subțiri dungulițe gri şi se întrebă la ce bun. Nimic nu mai avea rost. Nimic nu mai era ca înainte.
Îşi scoase treningul în care dormise, se spălă fără să se bărbierească şi scoase din sertarul scrinului cămaşa albă pe care n-o mai îmbrăcase de la revelion. Gândul că ea o spălase, o călcase, o împăturise şi o aranjase în sertar îl străbătu dureros. Încheie nasturii cămăşii încet, cu degete nesigure, apoi intră în baie împiedicându-se de prag, se opri în fața oglinzii şi nu se recunoscu în acel bărbat cu figura răvăşită, cu pleoapele umflate, îmbătrânit. Cu ochii împăinjeniți îşi trecu pieptănul prin părul rar.
Ca de obicei, razele soarelui pătrundeau printre lamelele vechi, îndoite, ale persienelor, începând rotirea lor zilnică de-alungul pereților. Cadranul ceasului electric părea fosforescent, ca şi ramele de metal ale fotografiilor agățate pe perete. Privirea i se opri pe minaretul geamiei din Ada-Kaleh. Poză veche, alb-negru, din ce în ce mai ştearsă. Dar ce tineri erau, ținându-se de umeri, în fața geamiei ! Câți ani să fie ? Patruzeci...? Rămase în fața pozei minute în şir. Alături, altă poză: ea, cu un buchet de flori în mînă, la o demonstrație de 1 Mai.
...Da, el o convinsese că locul ei e în partid. Era tânără şi cam zurlie, iar părinții, familia ei... Nişte mic-burghezi. Tatăl: comis-voiajor al fabricii de încălțăminte Mociornița; maică-sa: profesoară de latină. Ce educație să primească de la ei ? Ăsta a fost rolul lui. Când s-au cunoscut, ea n-avea decât nouăsprezece ani. El, douăzeci şi cinci şi era maistru la STB. Ea terminase liceul dar n-avea chef să meargă mai departe, la facultate. N-o interesa. Era cam zvăpăiată, îi plăcea să se distreze. Dar s-au plăcut. Era prima vară după război, secetoasă, fierbinte. Mergeau duminica la ştrand iar serile la restaurantul unde cânta orchestra Corologos, că ei îi plăcea la nebunie să danseze rumba. Frumos îi şedea! Membru de partid din primul eşalon, în septembrie 1944... Ce-ar fi zis tovarăşii să-l vadă bâțâindu-se cu o mic-burgheză în ritmul marcat de bongo şi maracase, instrumente, cică, de care nici n-auzise până atunci. Noroc că ciocănarii şi tramvaiştii lui nu puneau piciorul în asemenea locuri. Dar o iubea. Şi o iubea din ce în ce mai mult, cu toate că-şi dădea seama ce diferiți erau şi cât de greu va fi să-i facă o educație sănătoasă. În ’46 s-au căsătorit, iar în ’47 a devenit şi ea membră de partid. O ajutase el să intre la STB, dactilografă. „Tovarăşa Letiția”. A fost nespus de mândru când l-a auzit pe nea Burlacu, ilegalist cu părul alb, prezentând-o pe tânăra lui soție cu acest cuvinte:„Tovarăşa noastră Letiția”. În fața tuturor comuniştilor de la STB !
Privi ceasul din perete. Avea tot timpul, era abia ora opt. Nu-i era foame, dar trebuia să-şi ia doctoriile. Puse apă la fiert pentru ceai, ca în fiecare dimineață. Umbla de colo-colo, amețit, târându-şi tălpile goale pe cimentul bucătăriei. Ea l-ar fi luat la zor : „Pune-ți ceva în picioare, nu te mai juca cu reumatismul !”
...În ajunul nunții, soacră-sa scosese albumul cu fotografii de familie şi-i arătase primele poze ale fiică-si, o „aia mică” bucălată, cu zulufi şi panglicuțe, şi cu dințişorii, obrăjorii şi ochişorii plini de râs. „Nici n-am ştiut, când am botezat-o, cât de bine i se potrivea numele” – îi spusese soacra. Cum adică, a întrebat el, nedumerit. Căci pentru el „Letiția” era un nume rar, curios şi căutat, un nume mic-burghez. Atunci i-a explicat soacra că „Letiția” însemna în latină veselie, bucurie, frumusețe. Şi a început să-i placă şi lui numele ăsta şi nu i-a mai spus „Lița”, cum o tachinase până atunci.
...Şi viața a mers înainte. Vechea societate a tramvaielor din Bucureşti s-a transformat într-o mare întreprindere a transportului în comun, după Naționalizare socrul s-a aciuat la serviciul contabilității al magazinului universal „Victoria”, fost „Vulturul de mare cu peştele în ghiare”, soacra a început să stea mai mult pe-acasă căci orele de latină fuseseră reduse. Dar asta le-a prins bine căci se născuse primul lor copil, un băiat, pe care soacra a ținut morțiş să-l boteze Ovidiu-Traian. Nu s-a opus prea tare. Însă, doi ani mai târziu, când s-a născut şi fetița, a acceptat foarte greu numele vrut de soacră: Fulvia. A adăugat şi el numele maică-si: Maria. Fulvia-Maria nu mai suna chiar aşa de rău. Ceva mai târziu, Letiția a fost aleasă în comitetul sindical de secție. El era în biroul de partid şi avea grijă s-o propună la toate cursurile de învățământ politic. Dar Letiția era, în continuare, cam nărăvaşă. Îi era greu să se desprindă de mediul şi de originea ei. Lipsea uneori de la cursuri, ba chiar şi de la şedințele de sindicat. „Mai pot chiuli şi eu din când în când, că tot n-am nimic de spus în şedință. Strâng cotizațiile, că asta-i treaba mea, şi cu asta basta !” Până la urmă se obişnuise cu atitudinea ei deşi o mai bombănea din când în când. Şi pe urmă, anii treceau, vremurile se schimbau, începuseră să scoată capul oameni tineri, încet-încet s-a simțit pus cam la o parte. Membru vechi, cu experiență, dar noile cerințe... Asta era linia.
*
În acea clipă, auzi claxonul. Ovidiu-Traian îl aştepta pe trotuar, cu portiera maşinii deschisă. Pe bancheta din spate, Marga, soția lui, şi Monica, fetița lor. Se urcă lângă ele, în timp ce fiul său îi spunea şoferului unde să meargă. În poarta larg deschisă a cimitirului, îi aştepta Fulvia. Când văzu maşina neagră, portarul salută respectuos şi făcu semn şoferului să intre şi să parcheze lângă capelă. Totul fusese aranjat de Fulvia, ea se zbătuse cu organizarea, preluase totul asupra ei. Fără ea... Ce bine c-o avea pe ea ! De-acu’ încolo, pe umerii ei... În loc să se gândească la Letiția, se gândea la Fulvia. Dar era mai bine aşa, era mai uşor, deşi nu-şi mai putu opri lacrimile.
Vorbea contabilul-şef. Vorbea frumos, simplu, din inimă. Atât cât putea el urmări, căci Fulvia îşi sprijinise capul pe umărul lui plângând înfundat şi un vânt iscat din senin răscolea frunzişul copacilor. „Au trecut doi ani de când Letiția noastră a ieşit la pensie – spunea contabilul-şef. Dar nu ne-a părăsit. Am simțit-o cu noi, alături de noi, în secția financiară, că nu trecea zi să n-o pomenim. Letiția, dragă, să nu ne părăseşti nici acum, când pleci pe ultimul drum !” – a încheiat el, cu un fel de strigăt tremurat. Fulvia îşi înăbuşi hohotul în batistă, o parte din cei prezenți tuşiră, emoționați.
În acel moment, venind de undeva din spate, un bărbat înalt înaintă până în marginea gropii, lângă sicriul acoperit de flori. În capul gol, cărunt dar cu păr bogat, cu o față tânără, bărbatul scoase din buzunarul de la piept o hârtie, o despături şi începu să citească. Poate din pricina vântului nu auzea prea bine, nu pricepea tot. Dar „tovarăşa noastră Letiția” revenea des în frazele străinului şi totul îi amintea de acele necrologuri citite prin ziare. ...„Contribuția adusă de tovarăşa noastră......curajul cu care îşi ducea la îndeplinire sarcinile..., ... un ultim şi bine meritat omagiu celei ce a fost tovarăşa..., unul din miile de militanți anonimi în lupta pentru..., ...vom păstra amintirea ta...”
„Cine e ?” – o întrebă în şoaptă pe Fulvia. Fata dădu din umeri. Se întoarse către Ovidiu-Traian care-i răspunse cu aceeaşi nedumerire.
Ce contribuție...? Care sarcini...?
Între timp, bărbatul necunoscut se retrăsese, iar groparii trecuseră frânghiile pe sub coşciug. Fulvia îl luă de braț, îl trase spre marginea mormântului şi-i şopti că el trebuie să arunce primii bulgări de pământ. Aruncă doi sau trei bulgări, deja fărâmiciosi, uscați de fierbințeala zilei, şi-l auzi pe fiul său vorbindu-i ca de la o mare distanță : „Hai, tată, vino cu noi, cu maşina, să te lăsăm acasă.” Dădu din cap : „Lăsați-mă aici. Luați-o pe Fulvia. Eu mă întorc cu tramvaiul.”
– Dar să te odihneşti, tată ! Îmi promiți ? Că pe la cinci te sună Ovidiu şi-ți trimite maşina – şi Fulvia îl îmbrățişă sărutându-l pe amândoi obrajii.
– Da, da, îți promit – îi răspunse, amintindu-şi că seara avea loc acasă la fiul său masa de pomenire.
Făcu câțiva paşi şi privi în jur încercând să-l descopere pe acel individ în grupul care începea să se răzlețească. Dar nu-l mai văzu. Plecase repede, pe nesimțite. Cine putea fi ?! De ce nu-l abordase imediat după ce îşi încheiase omagiul ? Se dezmetici abia acum, la ieşirea din cimitir. „Îl cunoşti pe tovarăşul care a vorbit ?” – îl întrebă pe Costică Boldici, fostul preşedinte al sindicatului. Acesta dădu din umeri. Nu-l cunoştea nici Tanța Georgescu, care lucrase ani de zile cu Letiția la financiar şi erau bune prietene, că erau de-un leat, ieşiseră la pensie în acelaşi timp. În tramvai, se nimeri să fie şi Gogu Cerchez. „Cine-a fost, dom’le, tovul care-a vorbit la sfârşit ? Îl ştii ?” A căscat ochii mari, a deschis gura să spună ceva, dar şi-a înghițit vorba, că era grăbit, la prima stație a coborît. Nu cumva îl cunoştea, ştia ceva, dar s-a răzgândit, n-a mai vrut să-i spună ?
Tot drumul spre casă îl sâcâiră întrebările : „ce contribuție...? care militanți anonimi...? ce sarcini...?”
*
În urmă cu trei ani, după ce Letiția se îmbolnăvise, au fost împreună la Băile Herculane. La înapoiere, înainte de a ajunge la baraj, opriseră maşina pe malul lacului de acumulare în acel loc de unde, din câte îşi mai aduceau aminte, coborâseră, în tinerețe, spre insula Ada-Kaleh. Îşi amintiseră cum, între malurile înalte, abrupte, împădurite, insula îmbrățişată de fluviu li se păruse o bijuterie. Acum, însă, acea bijuterie se afla undeva, pe fundul apei. Soarele era la zenit, lumina cădea perpendicular pe suprafața lacului şi, totuşi, privirea nu putea distinge nimic, decât o masă gălbuie, tulbure, în care se strânsese tot praful şi noroiul Europei după o primăvară ploioasă. Încercă acum, privind din nou vechea fotografie, să distingă amănunte, să redescopere imagini şi întâmplări uitate. Dar nu resimți altceva decât senzația, vagă, a unor clipe de emoție şi fericire simplă, copilărească, în fața acelei ciudățenii, acelei jucării a naturii, ca o bărcuță de hârtie prin care se plimbau şi pe care, cu toate furiile şi bulboanele ei, Dunărea o cruțase mii de ani. În mod curios, îşi aminti doar de o cutiuță de carton în care păstrase multă vreme un ac de cravată şi două butoane de manşetă. Era o cutie de țigări „Ada-Kaleh”. Atât ! Restul, tot restul se pierduse în hățişurile memoriei sale.
Îi promisese Fulviei că se va odihni. Dar nu era în stare. Zeci, sute de imagini se perindau în mintea lui, ca un film rulat mai repede, mai încet, înainte, înapoi. Ce ştia el despre acei ani când, copiii devenind mari, Letiția avea destul timp liber, în vreme ce el, cu răspunderea secției mecanice, cu sarcinile lui de partid...? Nu cumva individul acela fusese amantul ei ? Un fost amant care simțise nevoia să-i aducă un ultim omagiu... Şi, ca să nu stârnească bănuieli, folosise acel limbaj oficial, acea vorbărie impersonală şi rece. Sau... Dar dacă... Dacă postul important la care ajunsese fiul lor i se datora şi ei...? Nu cumva Ovidiu ştia mai mult decât el, tatăl lui ?
Trecutul, trecutul ei, al lui, al tuturor îi făcu, brusc, frică. Îl simți, îl văzu deodată ca un ținut primejdios, ca o pădure bătrână şi deasă într-o noapte în care nu vezi la doi paşi. Bezna în care te poți împiedica chiar şi de un smoc de iarbă, pădurea fără poteci în care braconierii au pregătit capcane. Da, de mai multă vreme simțea că trecutul devenise tot mai greu de înțeles, era plin de surprize, de ciudățenii, de taine pe care era mai bine să nu le ştii. Trecutul lui, al ei, al lor... Singura salvare era să uite, să nu se mai gândească, să-şi întoarcă privirea.
În lumina declinantă a după-amiezii, se apropie de scrin. Deasupra lui, pe perete, fotografia cu minaretul din Ada-Kaleh. O mai privi o dată, scurt, desprinse rama din cui şi o puse pe scrin alături de telefon. Pe tapetul decolorat de soare, rămase o pată dreptunghiulară, ca o mică şi umbrită fereastră spre nicăieri.
Îşi scoase treningul în care dormise, se spălă fără să se bărbierească şi scoase din sertarul scrinului cămaşa albă pe care n-o mai îmbrăcase de la revelion. Gândul că ea o spălase, o călcase, o împăturise şi o aranjase în sertar îl străbătu dureros. Încheie nasturii cămăşii încet, cu degete nesigure, apoi intră în baie împiedicându-se de prag, se opri în fața oglinzii şi nu se recunoscu în acel bărbat cu figura răvăşită, cu pleoapele umflate, îmbătrânit. Cu ochii împăinjeniți îşi trecu pieptănul prin părul rar.
Ca de obicei, razele soarelui pătrundeau printre lamelele vechi, îndoite, ale persienelor, începând rotirea lor zilnică de-alungul pereților. Cadranul ceasului electric părea fosforescent, ca şi ramele de metal ale fotografiilor agățate pe perete. Privirea i se opri pe minaretul geamiei din Ada-Kaleh. Poză veche, alb-negru, din ce în ce mai ştearsă. Dar ce tineri erau, ținându-se de umeri, în fața geamiei ! Câți ani să fie ? Patruzeci...? Rămase în fața pozei minute în şir. Alături, altă poză: ea, cu un buchet de flori în mînă, la o demonstrație de 1 Mai.
...Da, el o convinsese că locul ei e în partid. Era tânără şi cam zurlie, iar părinții, familia ei... Nişte mic-burghezi. Tatăl: comis-voiajor al fabricii de încălțăminte Mociornița; maică-sa: profesoară de latină. Ce educație să primească de la ei ? Ăsta a fost rolul lui. Când s-au cunoscut, ea n-avea decât nouăsprezece ani. El, douăzeci şi cinci şi era maistru la STB. Ea terminase liceul dar n-avea chef să meargă mai departe, la facultate. N-o interesa. Era cam zvăpăiată, îi plăcea să se distreze. Dar s-au plăcut. Era prima vară după război, secetoasă, fierbinte. Mergeau duminica la ştrand iar serile la restaurantul unde cânta orchestra Corologos, că ei îi plăcea la nebunie să danseze rumba. Frumos îi şedea! Membru de partid din primul eşalon, în septembrie 1944... Ce-ar fi zis tovarăşii să-l vadă bâțâindu-se cu o mic-burgheză în ritmul marcat de bongo şi maracase, instrumente, cică, de care nici n-auzise până atunci. Noroc că ciocănarii şi tramvaiştii lui nu puneau piciorul în asemenea locuri. Dar o iubea. Şi o iubea din ce în ce mai mult, cu toate că-şi dădea seama ce diferiți erau şi cât de greu va fi să-i facă o educație sănătoasă. În ’46 s-au căsătorit, iar în ’47 a devenit şi ea membră de partid. O ajutase el să intre la STB, dactilografă. „Tovarăşa Letiția”. A fost nespus de mândru când l-a auzit pe nea Burlacu, ilegalist cu părul alb, prezentând-o pe tânăra lui soție cu acest cuvinte:„Tovarăşa noastră Letiția”. În fața tuturor comuniştilor de la STB !
Privi ceasul din perete. Avea tot timpul, era abia ora opt. Nu-i era foame, dar trebuia să-şi ia doctoriile. Puse apă la fiert pentru ceai, ca în fiecare dimineață. Umbla de colo-colo, amețit, târându-şi tălpile goale pe cimentul bucătăriei. Ea l-ar fi luat la zor : „Pune-ți ceva în picioare, nu te mai juca cu reumatismul !”
...În ajunul nunții, soacră-sa scosese albumul cu fotografii de familie şi-i arătase primele poze ale fiică-si, o „aia mică” bucălată, cu zulufi şi panglicuțe, şi cu dințişorii, obrăjorii şi ochişorii plini de râs. „Nici n-am ştiut, când am botezat-o, cât de bine i se potrivea numele” – îi spusese soacra. Cum adică, a întrebat el, nedumerit. Căci pentru el „Letiția” era un nume rar, curios şi căutat, un nume mic-burghez. Atunci i-a explicat soacra că „Letiția” însemna în latină veselie, bucurie, frumusețe. Şi a început să-i placă şi lui numele ăsta şi nu i-a mai spus „Lița”, cum o tachinase până atunci.
...Şi viața a mers înainte. Vechea societate a tramvaielor din Bucureşti s-a transformat într-o mare întreprindere a transportului în comun, după Naționalizare socrul s-a aciuat la serviciul contabilității al magazinului universal „Victoria”, fost „Vulturul de mare cu peştele în ghiare”, soacra a început să stea mai mult pe-acasă căci orele de latină fuseseră reduse. Dar asta le-a prins bine căci se născuse primul lor copil, un băiat, pe care soacra a ținut morțiş să-l boteze Ovidiu-Traian. Nu s-a opus prea tare. Însă, doi ani mai târziu, când s-a născut şi fetița, a acceptat foarte greu numele vrut de soacră: Fulvia. A adăugat şi el numele maică-si: Maria. Fulvia-Maria nu mai suna chiar aşa de rău. Ceva mai târziu, Letiția a fost aleasă în comitetul sindical de secție. El era în biroul de partid şi avea grijă s-o propună la toate cursurile de învățământ politic. Dar Letiția era, în continuare, cam nărăvaşă. Îi era greu să se desprindă de mediul şi de originea ei. Lipsea uneori de la cursuri, ba chiar şi de la şedințele de sindicat. „Mai pot chiuli şi eu din când în când, că tot n-am nimic de spus în şedință. Strâng cotizațiile, că asta-i treaba mea, şi cu asta basta !” Până la urmă se obişnuise cu atitudinea ei deşi o mai bombănea din când în când. Şi pe urmă, anii treceau, vremurile se schimbau, începuseră să scoată capul oameni tineri, încet-încet s-a simțit pus cam la o parte. Membru vechi, cu experiență, dar noile cerințe... Asta era linia.
*
În acea clipă, auzi claxonul. Ovidiu-Traian îl aştepta pe trotuar, cu portiera maşinii deschisă. Pe bancheta din spate, Marga, soția lui, şi Monica, fetița lor. Se urcă lângă ele, în timp ce fiul său îi spunea şoferului unde să meargă. În poarta larg deschisă a cimitirului, îi aştepta Fulvia. Când văzu maşina neagră, portarul salută respectuos şi făcu semn şoferului să intre şi să parcheze lângă capelă. Totul fusese aranjat de Fulvia, ea se zbătuse cu organizarea, preluase totul asupra ei. Fără ea... Ce bine c-o avea pe ea ! De-acu’ încolo, pe umerii ei... În loc să se gândească la Letiția, se gândea la Fulvia. Dar era mai bine aşa, era mai uşor, deşi nu-şi mai putu opri lacrimile.
Vorbea contabilul-şef. Vorbea frumos, simplu, din inimă. Atât cât putea el urmări, căci Fulvia îşi sprijinise capul pe umărul lui plângând înfundat şi un vânt iscat din senin răscolea frunzişul copacilor. „Au trecut doi ani de când Letiția noastră a ieşit la pensie – spunea contabilul-şef. Dar nu ne-a părăsit. Am simțit-o cu noi, alături de noi, în secția financiară, că nu trecea zi să n-o pomenim. Letiția, dragă, să nu ne părăseşti nici acum, când pleci pe ultimul drum !” – a încheiat el, cu un fel de strigăt tremurat. Fulvia îşi înăbuşi hohotul în batistă, o parte din cei prezenți tuşiră, emoționați.
În acel moment, venind de undeva din spate, un bărbat înalt înaintă până în marginea gropii, lângă sicriul acoperit de flori. În capul gol, cărunt dar cu păr bogat, cu o față tânără, bărbatul scoase din buzunarul de la piept o hârtie, o despături şi începu să citească. Poate din pricina vântului nu auzea prea bine, nu pricepea tot. Dar „tovarăşa noastră Letiția” revenea des în frazele străinului şi totul îi amintea de acele necrologuri citite prin ziare. ...„Contribuția adusă de tovarăşa noastră......curajul cu care îşi ducea la îndeplinire sarcinile..., ... un ultim şi bine meritat omagiu celei ce a fost tovarăşa..., unul din miile de militanți anonimi în lupta pentru..., ...vom păstra amintirea ta...”
„Cine e ?” – o întrebă în şoaptă pe Fulvia. Fata dădu din umeri. Se întoarse către Ovidiu-Traian care-i răspunse cu aceeaşi nedumerire.
Ce contribuție...? Care sarcini...?
Între timp, bărbatul necunoscut se retrăsese, iar groparii trecuseră frânghiile pe sub coşciug. Fulvia îl luă de braț, îl trase spre marginea mormântului şi-i şopti că el trebuie să arunce primii bulgări de pământ. Aruncă doi sau trei bulgări, deja fărâmiciosi, uscați de fierbințeala zilei, şi-l auzi pe fiul său vorbindu-i ca de la o mare distanță : „Hai, tată, vino cu noi, cu maşina, să te lăsăm acasă.” Dădu din cap : „Lăsați-mă aici. Luați-o pe Fulvia. Eu mă întorc cu tramvaiul.”
– Dar să te odihneşti, tată ! Îmi promiți ? Că pe la cinci te sună Ovidiu şi-ți trimite maşina – şi Fulvia îl îmbrățişă sărutându-l pe amândoi obrajii.
– Da, da, îți promit – îi răspunse, amintindu-şi că seara avea loc acasă la fiul său masa de pomenire.
Făcu câțiva paşi şi privi în jur încercând să-l descopere pe acel individ în grupul care începea să se răzlețească. Dar nu-l mai văzu. Plecase repede, pe nesimțite. Cine putea fi ?! De ce nu-l abordase imediat după ce îşi încheiase omagiul ? Se dezmetici abia acum, la ieşirea din cimitir. „Îl cunoşti pe tovarăşul care a vorbit ?” – îl întrebă pe Costică Boldici, fostul preşedinte al sindicatului. Acesta dădu din umeri. Nu-l cunoştea nici Tanța Georgescu, care lucrase ani de zile cu Letiția la financiar şi erau bune prietene, că erau de-un leat, ieşiseră la pensie în acelaşi timp. În tramvai, se nimeri să fie şi Gogu Cerchez. „Cine-a fost, dom’le, tovul care-a vorbit la sfârşit ? Îl ştii ?” A căscat ochii mari, a deschis gura să spună ceva, dar şi-a înghițit vorba, că era grăbit, la prima stație a coborît. Nu cumva îl cunoştea, ştia ceva, dar s-a răzgândit, n-a mai vrut să-i spună ?
Tot drumul spre casă îl sâcâiră întrebările : „ce contribuție...? care militanți anonimi...? ce sarcini...?”
*
În urmă cu trei ani, după ce Letiția se îmbolnăvise, au fost împreună la Băile Herculane. La înapoiere, înainte de a ajunge la baraj, opriseră maşina pe malul lacului de acumulare în acel loc de unde, din câte îşi mai aduceau aminte, coborâseră, în tinerețe, spre insula Ada-Kaleh. Îşi amintiseră cum, între malurile înalte, abrupte, împădurite, insula îmbrățişată de fluviu li se păruse o bijuterie. Acum, însă, acea bijuterie se afla undeva, pe fundul apei. Soarele era la zenit, lumina cădea perpendicular pe suprafața lacului şi, totuşi, privirea nu putea distinge nimic, decât o masă gălbuie, tulbure, în care se strânsese tot praful şi noroiul Europei după o primăvară ploioasă. Încercă acum, privind din nou vechea fotografie, să distingă amănunte, să redescopere imagini şi întâmplări uitate. Dar nu resimți altceva decât senzația, vagă, a unor clipe de emoție şi fericire simplă, copilărească, în fața acelei ciudățenii, acelei jucării a naturii, ca o bărcuță de hârtie prin care se plimbau şi pe care, cu toate furiile şi bulboanele ei, Dunărea o cruțase mii de ani. În mod curios, îşi aminti doar de o cutiuță de carton în care păstrase multă vreme un ac de cravată şi două butoane de manşetă. Era o cutie de țigări „Ada-Kaleh”. Atât ! Restul, tot restul se pierduse în hățişurile memoriei sale.
Îi promisese Fulviei că se va odihni. Dar nu era în stare. Zeci, sute de imagini se perindau în mintea lui, ca un film rulat mai repede, mai încet, înainte, înapoi. Ce ştia el despre acei ani când, copiii devenind mari, Letiția avea destul timp liber, în vreme ce el, cu răspunderea secției mecanice, cu sarcinile lui de partid...? Nu cumva individul acela fusese amantul ei ? Un fost amant care simțise nevoia să-i aducă un ultim omagiu... Şi, ca să nu stârnească bănuieli, folosise acel limbaj oficial, acea vorbărie impersonală şi rece. Sau... Dar dacă... Dacă postul important la care ajunsese fiul lor i se datora şi ei...? Nu cumva Ovidiu ştia mai mult decât el, tatăl lui ?
Trecutul, trecutul ei, al lui, al tuturor îi făcu, brusc, frică. Îl simți, îl văzu deodată ca un ținut primejdios, ca o pădure bătrână şi deasă într-o noapte în care nu vezi la doi paşi. Bezna în care te poți împiedica chiar şi de un smoc de iarbă, pădurea fără poteci în care braconierii au pregătit capcane. Da, de mai multă vreme simțea că trecutul devenise tot mai greu de înțeles, era plin de surprize, de ciudățenii, de taine pe care era mai bine să nu le ştii. Trecutul lui, al ei, al lor... Singura salvare era să uite, să nu se mai gândească, să-şi întoarcă privirea.
În lumina declinantă a după-amiezii, se apropie de scrin. Deasupra lui, pe perete, fotografia cu minaretul din Ada-Kaleh. O mai privi o dată, scurt, desprinse rama din cui şi o puse pe scrin alături de telefon. Pe tapetul decolorat de soare, rămase o pată dreptunghiulară, ca o mică şi umbrită fereastră spre nicăieri.