Față în față cu literatura: Radu Cosaşu şi ficționarii săi

 Iată o simplă constatare: farmecul operei lui Radu Cosaşu nu provine doar din numeroasele chei de interpretare. Deşi scrie mereu aceeaşi carte – cum bine a subliniat cîndva Mircea Ivănescu – octogenarul reactualizează fără încetare propriul univers stilistic şi tematic. Creatorul Supraviețuirilor reapare anul acesta pe scena literară românească cu o nouă lucrare inedită, captivantă şi provocatoare care-şi propune nu o banală înlănțuire de fapte epice, ci o „reevaluare” ironică şi plină de umor a trecutului într-o manieră diferită. Cu toate că propria persoană se află în miezul literaturii lui Cosaşu, acesta evită în Viața ficțiunii după o revoluție (Editura Polirom, Iaşi, 2016) - prima carte semnată, după mai bine de şaizeci de ani, cu numele adevărat (Oscar Rohrlich) – utilizarea unui registru autobiografic lipsit de substanță, preferînd, în schimb, să evite înt-un mod excelent standardele genului. Nu se poate vorbi, aşadar, de memorialistică în sensul actual al cuvîntului…
Volumul de față, de o structură epică elaborată, intertextuală, se plasează, încă din prima pagină, în orizontul unei viziuni cuprinzătoare asupra raportului dintre viață şi realitate. Nu întîmplător citatul din Issac Babel care deschide textul vizează tocmai „planul” autorului de a răsturna fragilitatea scrierilor bazate pe propria existență: „O adevărată ficțiune nu seamănă cu viața reală. Viața – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficțiune adevărată”. Autorul cunoaşte faptul că viața pătrunsă în cîmpul literaturii trebuie să întrunească o serie de caracteristici specifice, iar structura romanului (dacă-l putem numi astfel) reflectă din plin perspectiva din motto. Prima parte – intitulată Radu Cosaşu şi fiul său inexistent – conține scrisorile „trimise” şi „primite” de scriitor nu numai de la acest urmaş fictiv din titlul capitolului, ci şi de la alte caractere care nu fac altceva decît să „deconspire” din nou mecanismele unei conştiințe active, inteligente şi cu un bagaj cultural de invidiat. Acest ultim element se pare că devine şi un motiv de „revoltă” şi frustrare, aşa cum vom observa imediat.
Corespondența asigură o relație de comunicare între mai mulți semnatari fictivi: mama fiului, un fost colonel securist, un agent literar etc. Înainte de toate, cine este acest fiu inexistent? Să ne amintim de addenda din Opere(le) apărute la editura ieşeană Polirom, unde descoperim că Radu Cosaşu nu are copii, ci un singur fiu imaginar în Groenlanda. Tot în această zonă geografică se află şi „tînărul” din Viața ficțiunii. Cum era de aşteptat, legăturile dintre tatăl real şi „urmaşul” care, lipsit de materialitate, trăieşte doar între paginile cărții sînt destul de precare. La început îi reproşează părintelui neînțelegător că literatura are o influență prea puternică asupra lui, denaturîndu-i toate legăturile cu lumea reală. Evitînd un dialog autentic – aşa cum i se va reproşa – epistolierul asamblează un discurs savuros, cu numeroase trimiteri la operele autorilor preferați (Kafka, Dostoievski, Andrei Platonov, Kundera, Gogol ş.a.m.d.), aşa cum practicase, de pildă, Radu Petrescu în toată opera sa. Reacția fiului nu întîrzie să apară. Iată o mostră: „Ce e greu de înțeles? Cît o să mai exagerați cu literatura, pînă cînd o să trăiți în nebunia asta, că totul e literatură? […]. Sînteți, într-adevăr, insuportabil: faceți din toate literatură şi, simultan, politică! Sînteți incapabil să înțelegeți că mai există şi altceva decît literatură şi politică. Sînteți incapabil să trăiți şi să gîndiți în afara lor” (Radu Cosaşu 2016: 30). A vedea în beletristică un „stil” de viață - cum frumos afirma acum mulți ani Gellu Naum cînd îşi explica viziunea despre suprarealism - nu este un ideal adolescentin. Din contra, ceea ce evidențiază Cosaşu este potențialul omului de a imagina ceva pornind chiar şi de la cele mai simple întîmplări ale vieții, aşa cum rezultă şi dintr-o scrisoare adresată mamei fiului inexistent: „E o nenorocire - pune-o tu între ghilmele! -, dar pentru mine nu mai există nimic livresc, expresia care ne teroriza cît intelectualismul. Merg, în lift, în taxi, la pizzerie cu Camil, Caragiale, Molière […]. În orice metrou, toți sînt reporteri doar privind sau discutînd pe larg nimicurile sau epopeile din blocurile lor; nici unul nu ştie cînd face roman, poezie, dramă sau pamflet şi, peste toate, cinema, televiziune” (Radu Cosaşu: 2016, 102-103).
Disputa aceasta evidențiază iar spiritul voios al scriitorului, iar cu acelaşi umor fin se apropie, treptat, de substratul propriului trecut. Iar primul impuls este declanşat de fiul său, care primeşte de la o prietenă nişte exemplare după textele (din „Scînteia tineretului”) în care tatăl aplauda ideologia comunistă. Nu este prima dată, de altfel. Cine nu-şi aminteşte, spre exemplu, de scenariul din Arie şi recitativ la Pasternak? Alături de sport, cinematografie etc., politicul, nu politica, cum atrage atenția Nicolae Manolescu într-o cronică publicată în „România Literară”, devine un element tematic fundamental al prozei cosaşiene. Dar conştient de propriile erori, autorul Maimuțelor personale, caustic din fire, nu se dezvinovățeşte, dar nici nu se autocritică, în mod direct. Experiențele personale devin acum un catalizator al ficțiunii, iar răspunsul tatălui, tăios, ca de obicei, este relevant în această privință: „Am avut o viață textuală dificilă, complicată, cu care nu m-am dus la psihiatru, ci am pus-o pe hîrtie în multe nuvele, după ce ai plecat. Tot ce am scris cît de cît valabil se inspiră din articolele acelea insuportabile ale tinereții şi nu o să-ți explic acum, aici, repede, cum de am putut să o slăvesc pe Michèle Morgan sau pe Marilyn, după ce am descris colectivizarea în Luna de Jos” (Radu Cosaşu: 2016, 43).
Este interesant de urmărit această focalizare internă. Dacă în timpul lecturii, cititorul construieşte propria imagine a autorului, în cazul de față
întîlnim o perspectivă caleidoscopică, pentru că toate vocile narațiunii sînt, în fond, imaginea ficționalizată a autorului. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de un singur „alter-ego”. Acest „text-oglindă” conține, de fapt, concretizarea propriilor gînduri, dar nu într-un mod convențional. De ce nu a ales structura jurnalului şi a preferat registrul epistolar în construcția volumului? Pentru a evita aşa-numita „literatură confesivă” (a se vedea, de exemplu, opiniile diverse despre acest subiect în numerele din 1986 şi 1987 ale revistei Caiete critice), Cosaşu apelează la construirea unei corespondențe cu ficționarii săi, conturîndu-le trăsăturile pentru a reflecta cît mai fidel diferite laturi ale propriei conştiințe. În scrisori, o instanță actorială problematizează şi pune întrebările şi tot acelaşi caracter răspunde, dar sub o altă „identitate”. Această fragmentare presupune un joc permanent cu personajul-narator, tehnică care aminteşte, printre altele, de un short-story memorabil al lui Robert A. Heinlein – figură de prim plan a science fiction-ului – din 1959 şi intitulat All You Zombies. Chestionarea trecutului, în treacăt fie spus, contribuie la realizarea unui surprinzător (auto)portret care se va accentua în secțiunea finală a textului. ..
În Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii, scriitorul abandonează masca pen name-ului şi invită cititorul într-o „aventură” în care politicul capătă acum o nouă dimensiune prin intermediul unui personaj familiar: Artur Reznicek. Comunist convins, nostalgic, personajul întreprinde un intens dialog cu Rohrlich, iar temele dezbătute sau, mai curînd, problemele supuse unei aprigi analize au în centru personalitatea şi opera prozatorului Radu Cosaşu, devenită acum subiectul principal. De remarcat faptul că Reznicek nu este un „ficționar” antipatic. Dimpotrivă: reamintind unele episoade semnificative din activitatea lui la cenzură, securistul încearcă să-şi explice „faptele”, dar, din fericire pentru cititor, devine ridicol tocmai prin tentativa lui (eşuată) de a se plasa în orizontul bunei credințe. De ce destinatarul scrisorilor este Oscar Rohrlich? Acesta din urmă, aşa cum se menționează în formula de încheiere a secvenței care deschide partea a doua a romanului-epistolar, încearcă de patruzeci de ani să-l ucidă pe Cosaşu… Dar fostul cenzor are şi el propriile motive pentru care doreşte să-l „sugrume” pe creatorul Rămăşițelor mic-burgheze: „1. Sloganul lui: «Ia totul în tragic şi nimic în serios» - o prostie de succes la falsele inteligențe. 2. Convingerea lui că, dacă în România nu există stînga şi dreapta, ele nu mai sînt valabile în lume. 3. Insistența cu care subliniază ca nu a fost membru de partid, ca şi cum ar fi fost un act de eroism. 4. Elogiul permanent al frivolității – exemplul cras fiind idealul comunist tratat ca o boală a pubertății. Pe cînd o carte Radu Cosaşu: Comunismul – o boală a copilăriei?” (p. 183). Reznicek şi Xifondo, „aghiotantul” permanent bolnav, sînt reminiscențele unei vechi ideologii. Scrisorile alcătuiesc o altă imagine a scriitorului, dar şi o viziune a operei din „culisele” cenzurii, iar discursul lui Reznicek este presărat cu diverse episoade care țin în alertă imaginația cititorului…
Viața ficțiunii după o revoluție este un volum care nu trebuie ratat. Deşi vine în completarea Supraviețuirilor, cartea din 2016 aduce şi o lumină actuală, aparte, asupra personalității lui Cosaşu. Epistolele nu se pot citi pasiv şi fără o oarecare tensiune, dovedind faptul că autorul şi-a păstrat în continuare precizia şi naturalețea scrisului…