Tratat de evanescență sau "sfârşitul continuu"

 „O paranteză. Ilina Gregori mă pomeneşte printre cei care au scris despre Cioran. E vremea să lămuresc un lucru. Titlul cărții mele – Caietele lui Cioran – e înşelător până la a fi incorect. În realitate, volumul e o secțiune din singura carte pe care o scriu – acest jurnal, sau ce o fi fiind”. Am scris, în 2000, despre Caietele lui Cioran, oarecum enervată, cam aşa: Cucerit de spiritul ludic al lui Cioran – maestru al disperării, verbalizând o viață privilegiul de a fi disperat –, Livius Ciocârlie se joacă. Începe cârtind. Insistent, oțărât. Ia în râs spusele lui Cioran, compară mereu – defavorabil – caietele cu cărțile, ca şi cum jurnalul ar fi trebuit să semene leit operei (în fond, chiar seamănă!). L.C. se preface, se alintă, îşi îngăduie pauze – comentează de nevoie, din obligații editoriale: nu putea semna o carte scrisă de Cioran! Mici paranteze mută constant accentul pe L.C. Treptat, săgețile sunt de catifea, dispar, se estompează. Acordul – şi el alintat, un pic atins de superbie…
Nu ştiu dacă i-au mai spus şi alți comentatori că se alintă („Cu criticii binevoitori am un diferend, şi poate toți avem dreptate, toți greşim. Ei spun că mă alint. Nu mă alint. Ei spun că am şi calități…”). Oricum, eu n-am găsit cuvânt mai bun (mai potrivit!) pentru ceea ce face L.C. în jurnalele sale din bucăți (citesc în cea mai nouă carte: „Pierd vremea, mă țin de nimicuri şi, brusc, îmi vine în cap câte un fragment. Nu ştiu la ce-i bun, cine are nevoie de el – dar e distractiv. Se ia, în cantitate variabilă, de preferință cu nemiluita, libertate față de sine, de ceilalți, de viață şi de moarte, de scris şi se amestecă bine, la foc mărunt, cu îngrijorare de sine, de ceilalți, de viață şi de moarte, de scris. Se serveşte călduț”). Alintul rămâne în continuare valabil. Etimologia îmi sare şi ea în ajutor. Verbul derivă din allentare, de la lentus, moale, flexibil. Alintul mai înseamnă mişcare grațioasă, legănare uşoară (ca de trestie gânditoare, aş zice!). „Sunt, ca marea, în veşnic flux şi reflux”, spune singur, şi continuă: „Citesc câte trei cărți, alternativ (başca revistele care îmi vin). O fac cu mare plăcere până ce încep să fiu tensionat, tot mai tensionat. Când o să ajung la celelalte două, trei, care s-au şi instalat pe masă? În plin complex de vinovăție, am ca o revelație: stai puțin!; cine, ori ce, mă obligă să le citesc? Şi, nici una-nici două, – le pun la loc în raft, ori le duc în mansardă, pe toate, în curs de a fi citite sau în aşteptare. Urmează două săptămâni de vacanță – când stau şi mă uit pe pereți”.
L.C. este un cititor narcisiac, adică cititorul cu ochiul deşteptat înăuntru, care nu se uită nicio clipă în lecturile sale, fie ele înalte ori de vacanță. E, în fond, cititorul în stare pură, pentru care lectura e act suprem de cunoaştere de sine. Şi de lume. Permanenta autoironie e o legănare uşoară, grațioasă şi are rostul de a distrage vag atenția de la Subiectul unic al peregrinărilor printre cărțile altora, printre micile şi marile evenimente ale zilei. Densitatea „pădurilor de simboluri” pe care le traversează lasă, însă, urme şi zgârieturi, aşa încât eu poate deveni oricând noi sau el, conferind valabilitate largă aserțiunilor ego-centriste. L.C. ştie că „în jurnalul literar, nu eşti sincer şi nici nu minți”, dar poți oscila leneş între cele două, visând un soi de perpetuum mobile care să amâne sine die sfârşitul. Acesta, sfârşitul, e mereu continuu (ca-n cartea despre Bacovia a lui Caraion), căci titlul cărții păstrează o puternică sugestie de permutare (şeherezadică?) oricând posibilă între urmare şi sfârşit. Fragmentele lui Livius Ciocârlie închipuie un balans între momente de „lene”, adică de acut resimțită zădărnicie, de dez-activare (fireşti la un hiperlucid şi un cinic şăgalnic), urmate de o nouă activare sub impulsul creierului doldora de conexiuni, de o ieşire din „lene”, care nu ține doar de politețe, conştiinciozitate, neputința de a refuza. Această evanescență (funciară; Livius Cocârlie ştie clipă de clipă că e muritor, iar asta mi-l face extrem de apropiat), tulburată de periodici relansatori mentali („gândul activ”, cum ar zice Vasile Pârvan), electrizează jurnalele sale de „fleacuri”. De aici şi relația senin-mucalită cu moartea şi bătrânețea, cu avariile ridicole ale trupului (am „privilegiul” de a vibra şi la întâmplările cu aparatul acustic!) şi, câteodată, ale minții; tot de aici inaptitudinea pentru transcendență şi credință față în față cu „complexitatea funcțională a lumii, dublată de haos”. Un umor fin şi câteodată galben, o privire mereu ațintită asupra semnelor şi semnalelor lumii, textuale ori ba, destăinuiri alunecate ca-ntr-o doară în pagină, descriind jocul suprem al descrierii de sine crepusculare, în care fragmentele „nu aleg, dau peste”, toate astea sunt prezente în Bătrânețe şi moarte în mileniul trei, Cartea cu fleacuri şi Cu fața la perete. Şi acum, din nou, în Urmare şi sfârşit (excelentă fotografia de pe copertă, operă a Corinei Ciocârlie, sugerând drumul fără capăt, luminat discret cât să nu i se tulbure veşnicia). În fața iminenței sfârşitului, nimic nu rămâne în picioare decât această extraordinară capacitate de a cârti şi răs-tălmăci fiecare clipă până la ultima, cu grație.
Viața şi interpretarea, interşanjabile în perspectiva unui D.D. Roşca, se opresc/încetează, amândouă şi simultan, față în față cu moartea, care le este limită. Dar, accesibilă exclusiv mental şi „trăită” de trup după retragerea gândului din uniunea lucrețiană a eului – gând care ar fi putut fi martorul –, moartea e marea ficțiune ori măcar maestrul de ceremonii al ficțiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape) nimic despre singura noastră certitudine: „Spre moarte mă îndrept în acelaşi fel: incompetent”, notează L.C. Multe fragmente dau şi de această dată târcoale temei thanatice. Inevitabilă, dar experiență la mâna a doua, moartea poate fi doar vorbită, aproximată, sfidată timid, curtată, adulmecată, îmbunată. Un fel de vânătoare pe dos, în care vânatul încearcă să-şi cunoască vânătorul, alintându-l cu vorba. Iată câteva secvențe de sfârşit continuu: „Am o natură fericită pe care n-o întunecă decât neliniştea. Ce noroc mai mare poți să ai decât ca, bătrân, să ți se pară firesc, şi chiar necesar, că va trebui să mori. […] Nu-i vorbă, ne place să ne dăm importanți. Până nu demult, spuneam că aştept moartea cu superficialitate. Acum că – vezi, Doamne! – o «accept»”. Sau: „În stilul meu de habarnist fără urmă de program, dau o raită prin bibliotecă, la secția filozofie. Aleg Moartea şi timpul. Lévinas. E tema cititorului, ca să zic aşa. Poate fi şi de actualitate, mai ştii?… Moartea este certitudine, nu contest. Însă există certitudini mai mari, şi anume naşterea, după cum şi existența. Că oamenii care trăiesc s-au şi născut, că şi există, e cert. Că vor muri încă nu s-a dovedit. Poți numai să faci presupunerea că vor muri şi ei ca toți cei dinaintea lor. Spun asta doar aşa, de ciudă că văd cartea toată subliniată, la prima lectură, şi nu-mi aduc aminte nimic”; „«Nu-mi voi pierde deci timpul regretând că trebuie să mor». Are dreptate, într-un fel: degeaba regreți. Însă e al dracului de regretabil că trebuie să mori. Şi, ca să fiu mai filozof: nu e regretabil că oamenii mor, fiindcă într-o lume în care nu s-ar muri n-ar fi de trăit; în schimb, e profund regretabil că un om anume trebuie să moară. Mai exact, oricare om”; „Ionesco s-a temut de moarte, Cioran a jucat rolul celui care n-ar fi vrut să se nască, eu, cu copilărie posacă şi viață prăpădită, mă bucur că trăiesc şi nu mă supără inconvenientul de a muri. Esenin: «Binecuvântat să fie deci / Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte»”.
Şi un rând laconic, la prima vedere: „Când văd întipărită în ochii unor bătrâni frica morții, mă simt indiscret”. Experiența e sfâşietoare. Vezi în ochii lor condamnarea ta, la pândă, vezi ceea ce viața ascunde prin tot felul de tertipuri. La asta se referă Emmanuel Lévinas când spune că „viața umană este deghizarea mişcărilor fiziologice”, că este „decență, ascundere, înveşmântare şi totodată dezvelire” a sâmburelui muritor prin asocierea inevitabilă a contrariilor (vezi La Mort et le Temps, 1992). Literatura, în calitatea sa de cântec spre moarte, este decența sublimă, ultimă (stranie asemănare între buna potrivire şi orânduială – decența –, şi plecarea, decesul: decedere geamăn cu decere şi cu prăbuşirea şi învoirea, decidere).
„Iubitor de viață”, cum se recomandă, Livius Ciocârlie îşi risipeşte firimiturile în calea noastră („Simona Sora: «…dacă te trezeşti mereu la ora 5 dimineața, până la urmă tot o să iasă ceva». Asta-i drept. Mie mi-au ieşit «studii şi eseuri». De când mă scol la şase, numai firimituri”) cu molipsitoare, alintată (ei, da!), antrenantă încăpățânare. Aşa încât nu putem decât să aşteptăm urmarea.