Cronica literară
Tudorel Urian
Un Saint-Exupéry al apelor
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Nu ştiu alții cum sunt, dar eu am crescut cu nostalgia Copiii(-lor) căpitanului Grant. Călătoria lor pe mările şi oceanele lumii, porturile cu denumiri exotice, pitorescul unor locuri despre care ştiam sigur că nu le voi vedea niciodată, aventurile care mă țineau cu sufletul la gură, behaviorismul unor oameni aparținând altor tipuri de civilizație m-au fascinat de la prima lectură şi apoi mi-au revenit mereu în minte, ca un vis de liberate într-o lume care, pentru mine, atunci, se întindea strict cât perimetrul granițelor naționale. Jean Bart, Radu Tudoran, Joseph Conrad mi-au întărit ulterior convingerea că lumea mărilor este una specială, organizată după alte reguli decât cele care guvernează existența cotidiană a majorității pământenilor, populată cu oameni aspri, cu fețele brăzdate de vânt şi soarele nemilos, care ştiu să respecte ginul, şi care poartă pe trup cicatricele bătăilor din speluncile rău famate ale unor porturi de peste mări şi țări, aflați mereu în luptă cu stihiile vremii şi corsarii nemiloşi, dar şi dispuşi să guste fiecare clipă de plăcere oferită de locurile insolite de escală, risipte pe toate continentele.
Radu Niciporuc este, în acelaşi timp, un om al mărilor (unul dintre fericiții angajați ai flotei de pescuit oceanic, care au avut şansa să colinde toate oceanele lumii încă din anii comunismului) şi un visător, ale cărui zile petrecute fără speranța de a vedea vreun petic de pământ se umpleau cu lecturi fascinante din Julio Cortázar şi Eduardo Mendoza, scriitori din care a şi tradus în anii din urmă. Ar fi fost păcat de Dumnezeu ca un om cu asemenea experiență de viață şi un asemenea rafinament artistic să nu ofere o versiune literară a bogatelor sale amintiri din viața petrecută la bordul navelor transatlantice. Iar Radu Niciporuc nu i-a dezamăgit pe cititorii de literatură.
Pascal desenează corăbii este un volum de proză scurtă, în care autorul amestecă întâmplări vechi şi noi, petrecute pe nave comerciale cu personal românesc, din anii comunismului sau străin (într-o povestire el este singurul alb de la bord) în anii din urmă, îşi descrie tristețile, neliniştile, momentele de cumpănă în singurătate, realizează portrete memorabile ale unor lupi ai mărilor, relatează întâmplări cu substrat comic sau dramatic, nu ocoleşte nici metodele prin care se făcea micul trafic de obiecte în timpul lui Ceauşescu, infidelitățile din familiile marinarilor în condițiile în care aceştia lipseau cu lunile de acasă, iubirile de o zi din porturile de peste mări şi țări, relațiile de pe punte, dintre membrii echipajului sau cele ale comandanților de vas cu autoritățile navale ale unor state africane sau sud-americane. Fireşte experiența de viață îi oferă autorului o materie epică impresionantă, dar şi o grămadă de dileme narative. Ce este esențial şi ce este balast în acest virtual conglomerat epic? Ce poate stârni interesul publicului de azi (când oamenii circulă nestingheriți în orice colț al lumii) şi ce ar putea să lipsească? Care sunt strategiile narative de urmat pentru ca o astfel de scriere să nu pară desuetă sau naivă pentru eventualii cumpărători ai volumului?
Experimentat cititor de romane (în special sud-americane şi spaniole), Radu Niciporuc ştie că rolul unui prozator este acela de a descrie, nu de a analiza. De aceea în povestirile sale totul este descriere. Inclusiv portretele memorabile din carte sunt magistral închegate până la urmă prin descrierea unor behaviorisme în situații reprezentative, nu prin analize şi concluzii ale naratorului. Pentru că, vorba lui Nicolae Breban, analizele sunt specifice eseisticii, nu au ce căuta într-o proză pentru că disturbă grav ritmul şi fluiditatea dezvoltării epice. Apoi, utilizarea tehnicii narative prin succesiunea de scene flash, din spații paralele sau pe axa temporală, accentuată uneori prin utilizarea dezinvoltă a perfectului simplu dă narațiunii un ritm foarte susținut, cinematografic, conferă lecturii suplețe, iar pe cititor îl obligă la un plus de viteză. În acelaşi timp, prozatorul îşi păstrează în permanență, cu un fel de modestie matură, poziția de insider al lumii pe care o descrie. Miza narativă nu o constituie pentru el în mod ostentativ aventura sau pitorescul, ci, să-i spunem „adevărul” acestei vieți de marinar, cu bunele şi cu relele, cu bucuriile şi cu dramele sale. Din acest punct de vedere, Pascal desenează corăbii mi se pare că se înrudeşte mai degrabă cu proza lui Antoine de Saint-Exupéry (Vol de nuit, de pildă), decât cu romanele şi povestirile tradiționale ale unor „lupi ai mărilor”, în care primează spiritul de aventură. Radu Niciporuc descrie organizarea de pe navă, raporturile ierarhice, sarcinile specifice, menite să individualizeze un personaj, în jargonul marinăresc, iar în dialogurile dintre personaje reproduce întocmai expresiile utilizate de acestea, uneori eliptice, dificil de înțeles pentru oamenii din afara breslei, până când contextul le lămureşte. Sunt destule situații în care, dacă unele cuvinte nu ar beneficia de note explicative sau de revelarea unor sensuri din context, cititorii ar trebui să umble serios la dicționar. Iată un singur exemplu, luat la întâmplare: „La hăivăneală însă era bun; aşa strâmb şi descleiat, lăsa întotdeauna în urma lui doi metri de covertă mațagonită la marele fix, strângea seara gunoiul de pe punte în butoaiele rămase de la uleiuri, făcea gaşe iscusite, iar la acostări nu rata aruncarea bandulei cu toate că ochii nu-i stăteau bine în orbite.” (p. 147)
Pe de altă parte, în această lume a prieteniilor de o seară în cârciumile sordide din preajma porturilor şi a iubirilor pasagere, despărțirile produc, de fiecare dată, o strângere de inimă, un soi de lirism sentimental ce duce cu gândul la finalul filmului Casablanca. Nava care se îndepărtează frânge puțin inima celui care pleacă, dar şi a celui care, rămas pe țărm, face semne disperate de bun rămas. Mai ales atunci când, milă cu milă, între ei se va căsca un întreg ocean. O iubită de o seară, pe care nu a putut să o revadă la o nouă acostare în portul respectiv, vine în ziua plecării şi, neavând o batistă, îşi flutură propriul sutien, până când vaporul se pierde în zare, iar un conflict aflat pe punctul să degenereze după ce o cârciumă fusese devastată de marinari se încheie cu o beție generală în aceeaşi cârciumă şi cu o fraternizare sublimă între foştii combatanți, prilej pentru autor să scrie o frază interminabilă, în stilul marilor prozatori sud-americani. Din rațiuni de spațiu, voi cita doar începutul şi partea ei finală: „...Aşa încât putea să-şi închipuie destul de uşor că subalternii adunați în jurul lui Vladimir şi al lui don Miguel formau două tabere ce-şi sărbătoreau remiza (...) că actele de plecare se semnaseră chiar acolo, pe mesele lui don Geronimo, că la navă alaiul se înființase în frunte cu don Miguel, căruia îi lipsea doar paleta cu bulină roşie ca să semene cu un impiegat de mişcare şi că, în fine, după ce remorcherele trăseseră de nările masivului mineralier, desprinzându-l de estacadă, ofițerii portuari îşi deschiseseră tocurile de le centuri, îşi scoseseră pistoalele şi traseră cu ele în aer, fluturându-şi apoi mâinile şi chipiile până ce literele de la pupa începuseră să se micşoreze şi, treptat, să nu se mai vadă, sau până când silueta navei ajunsese pe linia orizontului cât un bob de piper.” (pp. 141-142)
Presupun că volumul Pascal desenează corăbii reprezintă debutul în proză al lui Radu Niciporuc. Nu am găsit referințe despre alte, eventuale volume de proză aparținând acestui autor. Un debut remarcabil al unui scriitor trecut de prima tinerețe, dar care nu este deloc străin de marea literatură. Traducerile sale remarcabile stau mărturie în acest sens. Cu siguranță, o carte despre lumea plină de mister, aventură, nostalgii, speranțe şi sublime clipe de îndoială în singurătate precum Pascal desenează corăbii nu doar că este ca o prăjitură ispititoare pentru cititori, dar umple un gol în literatura română contemporană. Îi doresc din suflet lui Radu Niciporuc să nu se oprească aici.
Radu Niciporuc este, în acelaşi timp, un om al mărilor (unul dintre fericiții angajați ai flotei de pescuit oceanic, care au avut şansa să colinde toate oceanele lumii încă din anii comunismului) şi un visător, ale cărui zile petrecute fără speranța de a vedea vreun petic de pământ se umpleau cu lecturi fascinante din Julio Cortázar şi Eduardo Mendoza, scriitori din care a şi tradus în anii din urmă. Ar fi fost păcat de Dumnezeu ca un om cu asemenea experiență de viață şi un asemenea rafinament artistic să nu ofere o versiune literară a bogatelor sale amintiri din viața petrecută la bordul navelor transatlantice. Iar Radu Niciporuc nu i-a dezamăgit pe cititorii de literatură.
Pascal desenează corăbii este un volum de proză scurtă, în care autorul amestecă întâmplări vechi şi noi, petrecute pe nave comerciale cu personal românesc, din anii comunismului sau străin (într-o povestire el este singurul alb de la bord) în anii din urmă, îşi descrie tristețile, neliniştile, momentele de cumpănă în singurătate, realizează portrete memorabile ale unor lupi ai mărilor, relatează întâmplări cu substrat comic sau dramatic, nu ocoleşte nici metodele prin care se făcea micul trafic de obiecte în timpul lui Ceauşescu, infidelitățile din familiile marinarilor în condițiile în care aceştia lipseau cu lunile de acasă, iubirile de o zi din porturile de peste mări şi țări, relațiile de pe punte, dintre membrii echipajului sau cele ale comandanților de vas cu autoritățile navale ale unor state africane sau sud-americane. Fireşte experiența de viață îi oferă autorului o materie epică impresionantă, dar şi o grămadă de dileme narative. Ce este esențial şi ce este balast în acest virtual conglomerat epic? Ce poate stârni interesul publicului de azi (când oamenii circulă nestingheriți în orice colț al lumii) şi ce ar putea să lipsească? Care sunt strategiile narative de urmat pentru ca o astfel de scriere să nu pară desuetă sau naivă pentru eventualii cumpărători ai volumului?
Experimentat cititor de romane (în special sud-americane şi spaniole), Radu Niciporuc ştie că rolul unui prozator este acela de a descrie, nu de a analiza. De aceea în povestirile sale totul este descriere. Inclusiv portretele memorabile din carte sunt magistral închegate până la urmă prin descrierea unor behaviorisme în situații reprezentative, nu prin analize şi concluzii ale naratorului. Pentru că, vorba lui Nicolae Breban, analizele sunt specifice eseisticii, nu au ce căuta într-o proză pentru că disturbă grav ritmul şi fluiditatea dezvoltării epice. Apoi, utilizarea tehnicii narative prin succesiunea de scene flash, din spații paralele sau pe axa temporală, accentuată uneori prin utilizarea dezinvoltă a perfectului simplu dă narațiunii un ritm foarte susținut, cinematografic, conferă lecturii suplețe, iar pe cititor îl obligă la un plus de viteză. În acelaşi timp, prozatorul îşi păstrează în permanență, cu un fel de modestie matură, poziția de insider al lumii pe care o descrie. Miza narativă nu o constituie pentru el în mod ostentativ aventura sau pitorescul, ci, să-i spunem „adevărul” acestei vieți de marinar, cu bunele şi cu relele, cu bucuriile şi cu dramele sale. Din acest punct de vedere, Pascal desenează corăbii mi se pare că se înrudeşte mai degrabă cu proza lui Antoine de Saint-Exupéry (Vol de nuit, de pildă), decât cu romanele şi povestirile tradiționale ale unor „lupi ai mărilor”, în care primează spiritul de aventură. Radu Niciporuc descrie organizarea de pe navă, raporturile ierarhice, sarcinile specifice, menite să individualizeze un personaj, în jargonul marinăresc, iar în dialogurile dintre personaje reproduce întocmai expresiile utilizate de acestea, uneori eliptice, dificil de înțeles pentru oamenii din afara breslei, până când contextul le lămureşte. Sunt destule situații în care, dacă unele cuvinte nu ar beneficia de note explicative sau de revelarea unor sensuri din context, cititorii ar trebui să umble serios la dicționar. Iată un singur exemplu, luat la întâmplare: „La hăivăneală însă era bun; aşa strâmb şi descleiat, lăsa întotdeauna în urma lui doi metri de covertă mațagonită la marele fix, strângea seara gunoiul de pe punte în butoaiele rămase de la uleiuri, făcea gaşe iscusite, iar la acostări nu rata aruncarea bandulei cu toate că ochii nu-i stăteau bine în orbite.” (p. 147)
Pe de altă parte, în această lume a prieteniilor de o seară în cârciumile sordide din preajma porturilor şi a iubirilor pasagere, despărțirile produc, de fiecare dată, o strângere de inimă, un soi de lirism sentimental ce duce cu gândul la finalul filmului Casablanca. Nava care se îndepărtează frânge puțin inima celui care pleacă, dar şi a celui care, rămas pe țărm, face semne disperate de bun rămas. Mai ales atunci când, milă cu milă, între ei se va căsca un întreg ocean. O iubită de o seară, pe care nu a putut să o revadă la o nouă acostare în portul respectiv, vine în ziua plecării şi, neavând o batistă, îşi flutură propriul sutien, până când vaporul se pierde în zare, iar un conflict aflat pe punctul să degenereze după ce o cârciumă fusese devastată de marinari se încheie cu o beție generală în aceeaşi cârciumă şi cu o fraternizare sublimă între foştii combatanți, prilej pentru autor să scrie o frază interminabilă, în stilul marilor prozatori sud-americani. Din rațiuni de spațiu, voi cita doar începutul şi partea ei finală: „...Aşa încât putea să-şi închipuie destul de uşor că subalternii adunați în jurul lui Vladimir şi al lui don Miguel formau două tabere ce-şi sărbătoreau remiza (...) că actele de plecare se semnaseră chiar acolo, pe mesele lui don Geronimo, că la navă alaiul se înființase în frunte cu don Miguel, căruia îi lipsea doar paleta cu bulină roşie ca să semene cu un impiegat de mişcare şi că, în fine, după ce remorcherele trăseseră de nările masivului mineralier, desprinzându-l de estacadă, ofițerii portuari îşi deschiseseră tocurile de le centuri, îşi scoseseră pistoalele şi traseră cu ele în aer, fluturându-şi apoi mâinile şi chipiile până ce literele de la pupa începuseră să se micşoreze şi, treptat, să nu se mai vadă, sau până când silueta navei ajunsese pe linia orizontului cât un bob de piper.” (pp. 141-142)
Presupun că volumul Pascal desenează corăbii reprezintă debutul în proză al lui Radu Niciporuc. Nu am găsit referințe despre alte, eventuale volume de proză aparținând acestui autor. Un debut remarcabil al unui scriitor trecut de prima tinerețe, dar care nu este deloc străin de marea literatură. Traducerile sale remarcabile stau mărturie în acest sens. Cu siguranță, o carte despre lumea plină de mister, aventură, nostalgii, speranțe şi sublime clipe de îndoială în singurătate precum Pascal desenează corăbii nu doar că este ca o prăjitură ispititoare pentru cititori, dar umple un gol în literatura română contemporană. Îi doresc din suflet lui Radu Niciporuc să nu se oprească aici.
Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016