Taine şi urcuşuri

 După volumul de versuri Cartea cu fluturi, Andrea H. Hedeş revine cu o carte de poeme total diferită ca atmosferă şi mijloace stilistice (Aritmii, Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2015, prefață de Horia Gârbea). Atent cizelat şi structurat, materialul poetic compartimentat în patru cicluri (Munci şi zile, Ploaia şi roua, Lamentații şi Cântece) este dominat de o rostire în surdină, aparent impersonală, preocupată însă de captarea, într-o formă esențializată, a unor intuiții foarte intime. Volumul configurează, în trepte, o cale ascensională spre adevăruri fundamentale, într-un crescendo bine dozat.
Dotată cu un simț special, heraclitic, pentru amănuntul fulgurant descriind drama evanescenței, poeta captează întâi, cu emoție, viața impenetrabilă a firii: „Fiecare ninsoare e altfel/ fiecare zăpadă alte culori/ alte rotunjimi fiece fulg/ nicicând neaua/ n-a păstrat/ ceva din urma aripilor noastre” (ciclul Ploaia şi roua, IV, p. 36).
Lirismul Andreei H. Hedeş are predilecție spre lumea ascunsă, unde se petrec mari prefaceri şi se desăvârşeşte smerit pasionalitatea trăitoare în anonimat: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/ printre fulgi/ prinsă în cleştele cerpământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinții etiopieni/ ce duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele-mi le duc/ lui Dumnezeu” (Munci şi zile, VII, p. 25).
Extazul simțit în adâncul inimii, deşi plenitudinar, este discret, iar contrastul dintre vizibil şi diafanul de necaptat, abia întrezărit, se luminează, razant, prin antiteza dintre „grădina de vară cu sfinți cheflii” şi „grădina englezească”, unde „fiecare boboc murmură/ cântare cântărilor” (ibidem, VI, p. 24), iar întâietatea se acordă vibrației vătuite îngânând o psalmodie a tăcerii, o muzică în întregime interiorizată. Poemul, prins în „tăcerile mele de-o viață”, joacă „în cruce pe azima sufletului”, acolo unde în „aerul rece de săbii/ anevoie răstiri de lumină/ sub beteală de seu/ prin blide cu patimi/ aromite căderi/ rotocoale de cântec” urnesc „soarele din pături de ceară” (ibid., VIII, p. 26). Atmosfera stilizat folclorizantă din primul ciclu poetic anunță tensiuni ascunse, înfiorări prevestitoare: „străvezimile cad în cute uşoare/ se scutură pământul/ tăcerile joacă” (ibid.).
Câteva referințe biografice prezente, judicios selectate de un spirit ales şi plin de înțelepciune, se rezumă la cele cu certă relevanță poetică, cum ar fi imaginea mamei, „brodăreasa” – recipienta unui discret imn: „o mie de mâini/ degete rece/ apă de rodii/ din cărbuni ivind/ firul de mătasă/ clădind/ în vârf de ac/ îmbătații mesteceni// o mie de zile/ fiecare/ un cântec negru” (Munci şi zile, X, p. 28). Exemplul migalei materne rodeşte, transfigurat, în fiecare poem al Andreei Hedeş, prin cutuma concentrării imaginilor, a controlului hieratizant al expresiei. Ritualul brodării posedă şi o forță inițiatică, aproape de pragul mortal al ființei: „Ai murit/ întrebă/ aplecată peste mine// nu îmi dau seama/ încă nu/ cred că încă nu// străduieşte-te/ spuse/ strângând acul fin/ şi eu termin curând/ argint ierburi şi tremur/ muiate în noapte/ dar culoarea rodiilor/ culoarea rodiilor/ de ai şti/ să mi-o spui/încă nu o văd/ nu uita/ pe ochi/ să îmi brodezi mesteceni/ mamă” (ibidem, XI, p. 29–30).
Între tainele majore, copleşitoare, se află erosul, țintă spirituală, dar şi ritual cosmic, circumscris lingvistic în prelungirea textelor sacre, biblice sau desprinse din gândirea chineză. Cultura spirituală, de o densitate şi comprehensiune excepționale, a autoarei se deduce doar, fără niciun accent ostentativ, exterior. Horia Gârbea remarcă, pe drept cuvânt, în „sobrele poeme” (p. 7), „încordarea spirituală”, „simplitatea, absența nu doar a zorzoanelor, ci chiar a minimei cochetării a figurii de stil” (p. 11), obişnuite, generic vorbind, la majoritatea poeților.
Astfel, „căderea în iubire” are mai multă putere decât ne lasă imaginile să ghicim, focalizate, cum sunt, asupra esențelor, a transformărilor structurale, iar nu a senzațiilor, mai ales în contextul întrepătrunderii iubirii umane cu aceea divină, de unde o benefică ambiguitate: „când eu cad/ în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind” (Lamentații, VII, p. 59); „Îngerii aruncă în mine/ o inimă/ iar o inimă/ este grea/ atât de grea/ încât eu/ cad cad/ mereu ca-ntr-un hău/ clocotind” (ibidem, p. 60). Realitatea copleşitoare a iubirii este figurată când ca tăcere tunătoare: „tăcere-tunet lin/ cântul Ființei Tale fiind/ ființa mea dansând/ rotitor/ iartă-mă/ iartă-mă/ iartă-mă” (Lamentații, I, p. 51) ori forță cosmică: „plouă tunetele tandre/ se rostogolesc în palmele munților/ oare mâna ta lunecă/ peste translucidele gânduri?” (Ploaia şi roua, XI, p. 44), când ca o depăşire a condiției umane, prin care omul parvine la esența sa: „pojarul/ şi noi altundeva/ pentru totdeauna/ altcineva” (ibidem, IX, p. 42) Proprie iubirii este, din nou, tăcerea, intensă vorbire rodnică, deşi neverbalizată: –„rotunde hăuri de tăcere/ din priviri îndelung vom vorbi/ (...) şi întunericul fecund” (ibid., VIII, p. 40).
O altă provocare inițiatică lansată din numinos asupra eului liric o reprezintă presiunea necontenită a divinității: „Şi dacă aş şti/ ce Vrei de la mine/ ar fi mai uşor/ ar fi mai simplu/ ar durea mai puțin?/ aş pluti doar/ peste viață/ ca peste ape/ fără să-mi ud aripile/ şi de soare/ nicicând de soare nu m-aş apropia/ aş zbura doar/ pe sub el/ jos şi departe/ să nu-mi ard/ aripile obosite?” (Lamentații, VIII, p. 61), de unde un traseu indicibil. Viața, neclară, lipsită de coduri, se defineşte ca o „plimbare cu vântul în față/ într-o zi de iarnă/ (...) fulg de nea/ singur/ între fulgii de nea/ în aşteptarea primăverii/ când Te voi revedea”, se relaxează doar prin iminența reîntâlnirii (ibidem, IX, p. 62). Parcă pe urmele lui Nicolaus Cusanus, din Pacea între religii. Despre Dumnezeul ascuns, poeta socoteşte cunoaşterea umană o aproximare continuă, o „dinamică asimptotică”, inevitabil conjecturală. Nimicul constituie o tentație, o momentană golire de sens pe acest drum dificil: „Dansând/ cu stăpânul iluziilor (...) cerul scânteietor/ deşirându-se/ infinitul/ căzând în sine/ picătură cu picătură/ nimicul” (III, p. 53), ispită înfrântă numai de Divinitate: „abia atunci/ când vezi că nu mai rămâne nimic/ şi chemi nimicul acela la Tine/ şi atunci/ abia atunci/ în lumina Ta/ eu mă văd/ întrebând/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ şi spunând/ nu mă încerca” (VI, 57–58).
Din nou încredințarea proteguirii cereşti, în lipsa reperelor clar instilate în intelect: aşa cum aprecia N. Cusanus, „orice este cunoscut, dar nu prin acea cunoaştere prin care poate fi cunoscut, nu este cunoscut în adevăr, ci în altceva sau în alt fel decât în el însuşi. Prin urmare, este lipsit de minte cel care crede că ştie ceva cu adevărat, dar nu cunoaşte de fapt adevărul” (am citat din aceeaşi scriere, apărută la Ed. Humanitas în 2008, prefațată de Anca Manolescu, traducerea din latină aparținându-i lui Wilhelm Tauwinkl). Ființa poetică, supusă, aşteaptă încrezătoare, înfruntând spaima ancestrală înaintea rosturilor ce o depăşesc: „privirea e singură/ nimeni/ şi nimicul/ devorându-te/ cine te strigă/ cine te cheamă/ cine îți ştie numele tainic// cine te leagănă/ de cine ți-e frică? (Cântece, I, p. 67). Epurate de lesturi prozodice, de o frumusețe albă, poemele Andreei Hedeş au ceva stenic şi învăluitor, în pofida esențializării ce le-a înlăturat atractivitatea de tip glamour. Aşa cum remarcă Horia Gârbea, „Avem aici o poezie reținută şi înțelepțită, epurată hotărât, poate prea sever” (p. 7). „Şi totuşi”, adaugă el, „textele emană o căldură specială” (p. 11).
Acest ultim ciclu, Cântece, dedicat bunicului Dariu, etalează un grupaj compact de poeme despre moarte (III, IV, p. 69–70, 71 şi infra), de o intensitate şi o tensiune a căutării absolut remarcabile: „moartea/ e a noastră/ a tuturor/ moartea e mama noastră/ mereu lângă noi/ răbdătoare/ iertătoare/ tăcută/ fără tihnă/ fără trădare” (Cântece, XV, p. 87). Revelatoriu, poeta simte că totuşi moartea nu există decât ca prezență apofatică, sugerată extrem de subtil: „Spun unii că există/ că au văzut-o cu ochii lor/ i-au simțit pe buze mirosul reavăn/ că e aşa ca ploaia ca ceața şi ca întunericul/ prostii ascultați ce vă spun prostii/ eu ştiu că nu există/ eu ştiu că nimic dar nimic/ nu-i adevărat/ pentru că eu eu nu am văzut-o/ trecerea ei leneşă felină/ nu o am simțit/ ochii ei grei de iarnă/ nu m-au privit/ pe buze nu am simțit/ nicicând apăsarea ei” (ibidem, VI, p. 76–77 – un poem excepțional, antologic!), iar privind lumea pe fereastră, poeta vede făpturile „şi norii par vii/ moartea e aici/ şi nimic nu moare/ atunci/ pe cine caută moartea?” (ibid., XVI, p. 88).
De unde această certitudine? Din siguranța că sufletul e o entitate liberă, datoare să se despartă de „cuibul [său] de piele”: „te vom petrece/ până unde cuvântul poate ajunge/ câte-au fost/ nu mai sunt ale tale/ dă-ți drumul din lumea aceasta/ în luntre// numele tău doar/ va mai rămâne/ o vreme/ aici” (ibid., VIII, p. 80). Eul adânc al omului nu are nimic de-a face cu moartea. În schimb, mult mai apropiată de ea este viețuirea efemeră, la nivel empiric, în stare de inconştiență spirituală: „muritorii încă mai mor/ spânzurați de clipe/ şi cred că sunt vii” (ibid, X, p. 82). Nu de moarte se înspăimântă poeta, ci de irelevanța vieții, „de câtimea ei/ de drumul ei” limitat (ibid, XIX, p. 91); „şi am căzut/ în genunchi/ în colbul întrebărilor/ şi spaimă în ochii mei/ şi spaimă în inima mea/ şi spaimă în oasele mele/ şi de nicăieri ajutor/ de nicăieri un răspuns/ ca întâiul/ ca cel din urmă om/ eu/ m-am înspăimântat de viață/ şi am început să fug/ şi m-am împiedicat/ şi am căzut/ şi m-am ridicat/ şi am continuat să fug/ unde încotro fugi/ mă întreabă sufletul/ drumul/ acesta/ duce spre moarte (...) şi atunci/ m-am înspăimântat de viață/ şi am căzut/ şi în genunchi/ am continuat să fug” (ibid, XIX, p. 92). În această notă de triumfătoare incertitudine, de continuitate interogativă se încheie volumul, dar şi cu încrederea că există o trecere dincolo (ibid, XI, p. 83 şi XII, p. 84), un spațiu unde, privit în față de moarte, „afli cine eşti cu adevărat”: „Vezi/ ce mai rămâne/ din tine/ fărâmă cu fărâmă/ fir cu fir/ de praf/ nedumeririle/ se duc/ asta e tot?/ atât?/ asta e tot?” (ibid, XIV, p. 86).
Dense şi surprinzătoare, la un om atât de tânăr, prin angajamentul ființial, de filosofie trăită, ba chiar primită revelatoriu, poemele Andreei H. Hedeş din Aritmii redau cu finețe şi reală forță, totodată, pulsul tainic al ființei, marile-i aspirații şi căutări.