Cronica traducerilor
Rodica Grigore
Lecțiile literaturii
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
„Profesia mea nu este aceea de a crede, ci doar de a scrie.”
(Elizabeth Costello)
În anul 1999, J.M. Coetzee publică The Lives of Animals, un volum (cel puțin aparent) straniu şi care a fost privit, de cititori şi de critica literară, cu un amestec de admirație, respect şi nedumerire. Căci, deşi cunoscut ca militant pentru drepturile animalelor, Coetzee atinge, în aceste pagini, o intensitate nebănuită, demonstrează o temeritate neaşteptată şi, deopotrivă, reuşeşte să stabilească o uluitoare legătură – tematică şi stilistică – cu proza sa propriu-zisă, în primul rând cu Dezonoare, textul publicat tot în 1999, cu câteva luni înainte de Viețile animalelor; într-adevăr, Disgrace este unul dintre marile romane ale scriitorului de origine sud-africană, în vreme ce The Lives of Animals reprezintă o culegere de opinii şi luări de poziție cu privire la soarta animalelor în perioada contemporană şi la cruzimea cu care sunt ele tratate de către oameni. Un soi de continuare, la nivel teoretic, a concluziilor la care ajungea David Lurie, protagonistul din Dezonoare, cel care, confruntat cu realitățile dure ale vieții campestre, devenea convins că, cel puțin în anumite condiții, oamenii nu mai manifestă compasiune unii față de ceilalți, purtându-se asemenea câinilor. În Viețile animalelor, dimpotrivă, avem de-a face cu un veritabil manifest în favoarea necuvântătoarelor, tratate cum nu se poate mai rău de către cei înzestrați cu rațiune, dar complet lipsiți de înțelegere şi de milă.
Nu după multă vreme, în 2003, Coetzee îşi uimeşte din nou cititorii, incluzând textele publicate anterior sub titlul Viețile animalelor în Elizabeth Costello, o carte la rândul ei stranie şi greu, dacă nu cumva imposibil de încadrat în vreo specie literară consacrată. Autorul o subintitulează Opt lecții, iar faptul că din cuprinsul ei, mai precis din paginile ce compun secvențele numite anterior, în forma apărută la Princeton University Press, în 1999, The Lives of Animals, lipsesc reacțiile lui Peter Singer, Marjorie Garber, Wendy Doniger şi Barbara Smuts (care însoțeau, în ediția originală, textul lui Coetzee), ca şi amănuntul – important! – că în acelaşi an, 2003, scriitorului i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură complică şi mai mult lucrurile.
Pretextul de la care se porneşte în Elizabeth Costello (excelentă şi întotdeauna adecvată e traducerea în limba română, semnată de Irina Horea, tălmăcitoarea la fel de inspirată şi a altor creații ale lui Coetzee, apărute în ultimii ani tot la Editura Humanitas Fiction!) este prezența unei protagoniste în diferite locuri de pe mapamond, unde ea aduce în discuție diverse subiecte (literatura contemporană, problema răului, cenzura etc.) în fața unei audiențe – pe care, însă, niciodată nu încearcă să o mulțumească şi căreia nici
nu-şi propune să-i facă plăcere. Elizabeth Costello este o scriitoare australiană, născută în 1928, acum în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, şi care îşi datorează faima unei cărți pe care a publicat-o în urmă cu câteva decenii, mai precis în 1969, Casa de pe strada Eccles, în care personajul central este Molly Bloom, soția lui Leopold Bloom, din Ulise, marea creație a lui James Joyce. Pe temeiul acestei celebrități, Costello este invitată la diverse conferințe sau reuniuni literare, ori trebuie să ia cuvântul la festivitățile în cadrul cărora i se înmânează diverse premii. Textul de față e compus din „opt lecții”, mai precis opt intervenții ale lui Costello în diferite ocazii. Sigur că strategia lui Coetzee pare destul de uşor de intuit, mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că scriitorul însuşi evită cu grijă interviurile şi aparițiile publice. Astfel, Elizabeth Costello pare un soi de (parțial) alter-ego al său (a se vedea voitul paralelism – ea a rescris un roman celebru, Ulise, iar Coetzee, la rândul său, pe cel al lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, în Foe): ea are libertatea de a-şi expune punctele de vedere şi de a şi le susține, în vreme ce creatorul ei, J.M. Coetzee, îşi poate, în acest fel, exprima unele opinii, dar se poate situa şi la adăpost față de orice posibile reacții (negative) ale publicului cititor, câtă vreme refuză să se identifice total cu protagonista sa. Numai că lucrurile – ca în cazul tuturor cărților lui Coetzee – nu sunt deloc atât de simple şi nici atât de clare, dacă ținem seama – şi nu putem nicidecum uita, iar cartea aceasta se adresează mai ales acelor cititori care cunosc opera scriitorului originar din Africa de Sud – că unele dintre ideile susținute de Elizabeth Costello au fost publicate anterior de către Coetzee însuşi şi reprezintă parte integrantă a propriului sistem de gândire al autorului.
Doar metaforele şi simbolurile legate, într-un fel sau altul, de lumea animalelor sunt mereu prezente, devenind realmente leit-motive ale textului. De pildă, în prima parte a cărții, Costello ține o prelegere intitulată Ce este realismul?, după ce i se decernează un important premiu de către o mare universitate americană. În cadrul discursului (Lecția 1), vorbitoarea recurge din nou, la fel cum procedează şi în Lecția 3, Filozofii şi animalele, la imaginea maimuței lui Kafka. Iar de acum devine evident că această carte (pusă de la început şi până la sfârşit sub semnul fragmentarismului şi al tehnicii aluzive) e mult mai mult decât o simplă culegere de opinii cu privire la diferite subiecte – fie că e vorba despre credință/e, rolul scrisului şi al literaturii ori sensurile umanismului. Elizabeth Costello, fără să (vrea să) fie un roman, nu rămâne nici la statutul de simplu manifest, fie el şi reluat, al lui Coetzee cu privire la soarta şi drepturile animalelor. Căci, desigur, maimuța de la grădina zoologică e metafora pentru a exprima situația scriitorului însuşi în zilele noastre – fie că e vorba despre scriitoarea imaginată/imaginară pe nume Elizabeth Costello, fie de scriitorii reali, de ce nu inclusiv Coetzee. Textul de față devine, în acest fel, un soi de inedită profesiune de credință şi rosteşte cu hotărâre o serie de mari adevăruri – oricât de neplăcute pot părea ele – cu privire la modul în care, adesea, mult prea adesea, publicul cititor îşi doreşte ca autorii preferați să adopte, pentru a satisface gustul general, atitudinea degajată a unor vedete din lumea muzicală sau poza starurilor de cinema. Altfel spus, să strălucească mereu, cumva la nivelul aparențelor, să aibă acel „glamour” care cucereşte atât de uşor în zilele noastre; deci, să joace rolul care, implicit, li se cere de către publicul care încetează să fie cititor, transformându-se într-unul preponderent consumator. Iar Elizabeth Costello nu numai că se consideră nepotrivită pentru a vorbi în public, ci e convinsă că nu prea are nici abilitatea de a o face, însă continuă să o facă de dragul cărților sale, nicidecum din vana dorință de a epata sau de a plăcea. Cu toate astea – sau, mai bine zis, tocmai pentru că lucrurile stau astfel –, aparițiile publice ale lui Costello au implicații extrem de importante pentru ceea ce înseamnă (ceea ce a devenit) rolul scriitorului în epoca contemporană, dar şi pentru locul pe care acesta îl ocupă într-o societate prea puțin dispusă să mai asculte cu adevărat, o societate care are nevoie doar de confirmarea propriilor convingeri, nicidecum de întrebări formulate cu îndrăzneală, care să determine vreun efort de gândire. Acum, vechea oglindă purtată de roman de-a lungul drumului, semnul marelui realism stendhalian, e spartă de mult. Cuvântul scris nu mai are vechea putere de convingere, iar cititorii nu mai prea ştiu cine sunt, câtă vreme vechii zei (orice nume ar avea aceştia...) nu mai prea au răbdarea (sau dorința?) de a asculta. Astea sunt doar câteva dintre ideile pe care le expune Elizabeth Costello. Cu toate acestea, ideea inspirației cvasi-divine a scriitorului încă mai cucereşte, căci altfel de ce s-ar mai aduna oamenii să-l asculte? Sau, după cum consideră Costello în Lecția 5. Umanioarele în Africa, ştiințele umaniste, oricât ar fi de secularizate în vremea noastră, încă mai păstrează vechea legătură cu acea căutare/nevoie/dorință de salvare spirituală care a definit dintotdeauna condiția umană. Elizabeth Costello este, fără îndoială, o carte despre literatură şi filosofie – mai cu seamă despre opera acelor autori care l-au influențat pe Coetzee. Căci, în afară de deja amintitul Franz Kafka, textul acesta abundă în aluzii la opera lui Tolstoi şi Dostoievski, ori la filosofia lui Spinoza. Strategia este clară mai ales în Lecția 8. La poartă , care reprezintă o excelentă recontextualizare a parabolei kafkiene În fața Legii, din romanul Procesul. Costello se vede pe sine, aici, ca într-un soi de purgatoriu, unde trebuie să-şi clarifice, în fața unui ciudat tribunal, opiniile şi credințele, iar ea va concluziona, doar aparent paradoxal, în realitate acesta fiind spiritul întregii cărți de față: „Am credințe, dar nu cred în ele.”
În general, reacțiile publicului la prelegerile pe care le ține Elizabeth Costello sunt un amestec de scepticism, exasperare, rece politețe academică şi frustrare, inclusiv din partea celor care îi sunt cei mai apropiați, fiul ei şi soția acestuia, membri ai comunității academice de la Appleton, unde Costello este premiată pentru activitatea sa literară, sau propria sa soră, acum călugăriță în Africa, implicată în eforturile de îngrijire a pacienților grav bolnavi. Cu toți aceştia se întâlneşte protagonista şi cu fiecare în parte are mari dificultăți de a comunica în adevăratul sens al cuvântului, de aici – cel puțin în parte – şi sentimentul de izolare şi însingurare pe care Costello îl trăieşte, dar îl şi induce celor cu care stă de vorbă. La fel se întâmplă şi în relațiile ei cu alți scriitori, dar şi cu cei care, aflați în public la conferințele sale, îi adresează întrebări sau, cel puțin, încearcă să o facă. La fel ca în Aşteptându-i pe barbari, romanul lui Coetzee apărut în anul 1980, personajele par a avea, şi acum, în Elizabeth Costello, sufletele atât de adânc îngropate (şi ascunse!) în propriile trupuri, încât, uneori, efortul de a ajunge la exprimarea sentimentelor pare mult prea mare pentru a putea fi făcut până la capăt, iar retragerea în tăcere şi recursul la strategiile necomunicării tinde să reprezinte o soluție.
În afara celor „opt lecții”, cartea lui Coetzee include şi un Post-scriptum care constă într-o continuare a „Scrisorii Lordului Chandos către Lordul Bacon” (1902), de Hugo von Hofmannsthal. Cu austeritatea stilistică ce-l caracterizează şi cu economia extremă a mijloacelor de expresie cu care şi-a obişnuit cititorii, J.M. Coetzee face mai multe trimiteri la textul original (la cel complet), fără, însă, a oferi explicații, rezumându-se doar la aluzii. Scriitorul de secol XVII imaginat de Hofmannsthal (Lord Chandos) se exprimă cu hotărâre împotriva abstracțiilor ştiințifice şi se întreabă (retoric?) oare ce şi cât loc mai e pentru poezie într-un univers care amenință să devină unul prin excelență ştiințific. Soluția pe care o sugerează ar fi „o nouă limbă”, capabilă să se apropie din nou de natură, numai că, deoarece el nu poate găsi acel limbaj al revelației, îşi propune să-l împrumute din universul obiectelor neînsuflețite sau din cel al animalelor. Acest document ale cărui idei se îndreaptă în mod evident împotriva ideologiei iluministe, devenit apoi unul dintre textele esențiale pentru modernismul de mai târziu, îl inspiră pe Coetzee să scrie un text cu rol de continuare-explicație a primului, o scrisoare imaginară pe care soția lui Chandos ar fi adresat-o ea însăşi lui Francis Bacon, şi în care vorbeşte despre imposibilitatea revelației, câtă vreme „în mintea creatorului nostru ne învârtejim ca într-un scoc de moară, ne întrepătrundem şi suntem întrepătrunşi de mii şi mii de alte creaturi.” Apelul pe care ea îl adresează celui pe care îl consideră capabil să ajungă la esența cuvintelor şi la sensul întemeietor al Cuvântului are în vedere una dintre obsesiile lui Coetzee însuşi, şi anume (im)posibilitatea exprimării până la capăt a adevărului artei: „eu vă scriu domniei voastre, care, dintre toți oamenii, sunteți cunoscut că vă alegeți cuvintele, şi le puneți la locul lor, şi construiți judecățile aşa cum un zidar construieşte un zid de cărămizi. Înecându-ne, noi scriem din destinele noastre separate. Salvați-ne.” Dar care (mai) poate fi salvarea? Recursul la literatură sau, dimpotrivă, renunțarea definitivă la aceasta? Pare (încă) unul din dezideratele acestei stranii şi uluitoare cărți a lui Coetzee să-şi provoace cititorul pentru ca acesta să încerce să descopere singur posibilele răspunsuri la aceste întrebări.
J. M. Coetzee, Elizabeth Costello.
Traducere de Irina Horea, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2015
Traducere de Irina Horea, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2015