Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
A vedea mai departe şi mai devreme: Artistul
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Există oameni care rezistă fără odihnă la aceeaşi temperatură a sufletului, care nu pot scăpa de ei, dar nici să cadă sub ei nu le e permis. Sunt la înălțimea lor proprie, până şi limbajul le e limitat în sfera unor cuvinte care îi definesc şi după care îi recunoşti, până şi înfățişarea li se păstrează neschimbată decenii. Când se întâlnesc cu oamenii, comunică într-un singur fel, doar urcându-i pe aceştia la nivelul ochilor lor, luându-i prizonieri în lumea personală. Ei niciodată nu coboară privirea. Flacăra care le arde înăuntru nu-i lasă! Sau demonul, sau geniul, sau misiunea, cum doriți să-i spuneți. Să fie doar seriozitate, temeinicie a firii, fugă de frivolitatea ființei? Cât e credință când bați la aceeaşi uşă şi cât e efort şi sacrificiu? Întrebări inutile.
Artistul adevărat aşa e şi trebuie să fie. Aşa mi l-am închipuit mereu. Statornicia sufletului lui e înțelegerea mai profundă a fenomenului vieții, e vederea mai departe de vederea ochiului obişnuit, e puterea de a simți poezia în orice, e înaintare, e viziune şi destin. Poate mai ales destin. Altminteri arderea s-ar consuma. Artistul ar putea refuza să creeze când sacrificiul cerut i-ar pune în pericol viața. Însă artistul autentic nu poate fugi, trebuie să ardă şi o face cu orice preț, chiar şi cu cel al nebuniei, al ratării ori al morții. Nevoia creației nu ține seama de condițiile fizice, creația te subjugă şi aceleaşi mâini care te îmbrățişează de undeva de sus în timpul inspirației, te pot şi sugruma pentru neascultare...
Fără îndoială, mai bine decât mine şi mai „din interior” defineşte artistul Andrei Tarkovski în biografia sa artistică, tradusă la noi cu titlul Sculptând în timp(1). Nu, nu vreau să recurg neapărat la o autoritate ca să-mi continui gândurile despre ce înseamnă să fii creator, deşi, recunosc, ca orice sofism, şi argumentum ad verecundiam e mângâietor. M-a provocat însă fraza cu care regizorul rus îşi încheie cartea, mărturisind astfel sensul ei adânc: „mi-am dorit foarte mult ca cititorii ei, convinşi de mine, chiar dacă nu în totalitate, ci numai parțial, să devină complicii mei, fie şi drept mulțumire pentru că nu mai am niciun secret față de ei.”
Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii care îşi numesc cititorii ori li se adresează. Mi s-a părut frumos şi cinstit că se gândeşte la ei, altfel de ce ar scrie omul, numai pentru sine? Iar eu am fost mereu un cititor ascultător. M-am înțeles bine în general cu autorii cărților citite. Dacă vreunul şi-a închipuit cititorul ideal, am vrut să fiu eu acela şi până la capătul lecturii m-am străduit să devin. Dacă Tarkovski cere să-i fiu „complice”, ca mulțumire că mi-a spus mie toate secretele lui artistice, cum să îmi îndepărtez gândurile de ale lui? Şi nu mă țin de glume. De data asta, nu. E adevărat, multe dintre ideile regizorului stăteau deja în mine. Numai m-am bucurat că-s adevărate, că au fost, că încă trăiesc. Altele s-au conturat mai bine, de unele m-am convins acum.
În primul rând, m-am convins că ceea ce am văzut în filmele regizorului rus este întocmai ceea ce el a vrut să pună în acele filme. Stările de spirit care m-au petrecut în timpul vizionării şi care revin de câte ori îmi reamintesc o scenă ori alta, sunt chiar stările lui Tarkovski, visele lui trăite direct altădată. Semnul creatorului adevărat. Şi adevăratul artist se mai arată prin poezia cu care priveşte lumea. Fără poezie, fără a simți subtilitatea realității şi viața prin logica suferinței, artistul nu e întreg. Poetul din el e un copil, prin imaginație şi psihologie. Aşa descoperă lumea. Şi trebuie să ai încredere în artist, altfel credința lui nu va ajunge la tine. Pentru că artist nu e cel care îşi ocupă locul la birou în fiecare dimineață ca să se concentreze şi să scrie, nu e cel care se aşează în fața şevaletului să picteze fix la ora 21.00, nici orice regizor care îşi găseşte o temă pentru filmul său. Artistul nu e stăpân pe geniul lui. În el temele răsar pentru că a venit ora răsăritului. El nu are încotro, trebuie să răspundă prezent acelui ceva care-l subjugă deodată. A fi artist înseamnă a fi aşa şi acum, a nu avea posibilitatea să fugi din fața inspirației şi a-i auzi „chemarea”.
Mai mult, artistul nu e nici măcar mai deştept decât spectatorul ori cititorul. El doar a fost ales să vadă mai profund, mai devreme, şi să exprime în imagini, în cuvinte, viziunea lui despre lume. Geniul însuşi nu se vede musai când tabloul ajunge pe peretele unui muzeu, când filmul rulează pe ecranele cinematografelor din toată lumea, ci mai curând în timpul creației. Geniul presupune, de fapt, încrederea absolută a artistului în creația sa, şi se măsoară prin sacrificiul şi suferința pe care opera le impune. Geniul e căutarea adevărului şi durerea de a ajunge la el cu orice risc. Artistul nu e autentic decât atunci când îşi pune propria lume în bătaia puştii, când sistemul lui de gândire se conturează fără ascunzişuri minții spectatorului, când se lasă ca un copil judecat, certat, dar ştie că numai aşa a putut el să facă. Artistul îşi pune în operă „cele mai intime vise”, până la urmă. Nu poate altfel. O artă fără sufletul artistului e o artă predată tragediei acestei absențe. Numai cea care închide în ea sufletul poate fi nemuritoare. Or nu toți artiştii sunt în slujba nemuririi şi nu toate artele vor să eternizeze lumea şi viața?
Fiecare artă suferă de o predestinare. E credința lui Tarkovski. Fiecare s-a născut ca să dea afară din sine o parte din viață pe care celelalte nu o pot da în vileag. Fiecare e stăpâna unei felii din conştiința noastră sufletească şi senzitivă. Cinematografia a venit doar mai târziu, dar exact când a devenit necesară. Omenirea avea nevoie de o artă care să recupereze şi să reconstituie realitatea într-un secol dominat de tehnică. (Tarkovski nu acceptă ideea că filmul e o combinație a celorlalte arte. În orice caz, nu e numai asta. Observarea directă a vieții e privilegiul poeziei cinematografice.) Pentru prima dată, prin intermediul peliculei, omul a putut fixa timpul direct. Şi acest timp prins în cutia neagră de metal, reținut acolo poate pentru totdeauna, este o „matriță a timpului real”. Pentru ce merge omul la cinema? Pentru a fi martorul unor experiențe, pentru a-şi îmbogăți experiența şi pentru a se recunoaşte în experiența personajelor.
Însă pentru a se ajunge aici, filmul trebuie să fie un fragment din biografia regizorului, acțiunea trebuie să definească soarta lui. Numai astfel el construieşte un proiect artistic autentic şi o operă apoi, judecată ca incomparabilă şi unică. Misiunea lui Tarkovski însuşi, acest inventator al unei lumi întregi în cinematografie, a fost să facă o artă pentru suflet, pentru hrănirea lui, o artă vindecătoare, cathartică, o artă care să ne pregătească pentru moarte, în propriile-i cuvinte. Şi cea mai bună pregătire cine poate fi, dacă nu iubirea, dăruirea totală? Spectatorul filmelor lui va simți deopotrivă nevoia de a iubi şi de a-şi dărui iubirea, nevoia de a fi mai bun şi de a deveni mai frumos. Tarkovski nu a făcut filme pentru cei care se duc la cinema să se distreze, chiar dacă sunt majoritatea. Un astfel de public e mai pregătit să se robotizeze. El a creat pentru oameni, pentru cei care mai au în ei sămânța umană de a trăi pentru celălalt. Tarkovski este creatorul unei lumi: „viața ca vis”. Dacă nu intrăm, nu-l merităm.
-------------------
NOTĂ:
1 Tradusă de Raluca Rădulescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2015.
Artistul adevărat aşa e şi trebuie să fie. Aşa mi l-am închipuit mereu. Statornicia sufletului lui e înțelegerea mai profundă a fenomenului vieții, e vederea mai departe de vederea ochiului obişnuit, e puterea de a simți poezia în orice, e înaintare, e viziune şi destin. Poate mai ales destin. Altminteri arderea s-ar consuma. Artistul ar putea refuza să creeze când sacrificiul cerut i-ar pune în pericol viața. Însă artistul autentic nu poate fugi, trebuie să ardă şi o face cu orice preț, chiar şi cu cel al nebuniei, al ratării ori al morții. Nevoia creației nu ține seama de condițiile fizice, creația te subjugă şi aceleaşi mâini care te îmbrățişează de undeva de sus în timpul inspirației, te pot şi sugruma pentru neascultare...
Fără îndoială, mai bine decât mine şi mai „din interior” defineşte artistul Andrei Tarkovski în biografia sa artistică, tradusă la noi cu titlul Sculptând în timp(1). Nu, nu vreau să recurg neapărat la o autoritate ca să-mi continui gândurile despre ce înseamnă să fii creator, deşi, recunosc, ca orice sofism, şi argumentum ad verecundiam e mângâietor. M-a provocat însă fraza cu care regizorul rus îşi încheie cartea, mărturisind astfel sensul ei adânc: „mi-am dorit foarte mult ca cititorii ei, convinşi de mine, chiar dacă nu în totalitate, ci numai parțial, să devină complicii mei, fie şi drept mulțumire pentru că nu mai am niciun secret față de ei.”
Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii care îşi numesc cititorii ori li se adresează. Mi s-a părut frumos şi cinstit că se gândeşte la ei, altfel de ce ar scrie omul, numai pentru sine? Iar eu am fost mereu un cititor ascultător. M-am înțeles bine în general cu autorii cărților citite. Dacă vreunul şi-a închipuit cititorul ideal, am vrut să fiu eu acela şi până la capătul lecturii m-am străduit să devin. Dacă Tarkovski cere să-i fiu „complice”, ca mulțumire că mi-a spus mie toate secretele lui artistice, cum să îmi îndepărtez gândurile de ale lui? Şi nu mă țin de glume. De data asta, nu. E adevărat, multe dintre ideile regizorului stăteau deja în mine. Numai m-am bucurat că-s adevărate, că au fost, că încă trăiesc. Altele s-au conturat mai bine, de unele m-am convins acum.
În primul rând, m-am convins că ceea ce am văzut în filmele regizorului rus este întocmai ceea ce el a vrut să pună în acele filme. Stările de spirit care m-au petrecut în timpul vizionării şi care revin de câte ori îmi reamintesc o scenă ori alta, sunt chiar stările lui Tarkovski, visele lui trăite direct altădată. Semnul creatorului adevărat. Şi adevăratul artist se mai arată prin poezia cu care priveşte lumea. Fără poezie, fără a simți subtilitatea realității şi viața prin logica suferinței, artistul nu e întreg. Poetul din el e un copil, prin imaginație şi psihologie. Aşa descoperă lumea. Şi trebuie să ai încredere în artist, altfel credința lui nu va ajunge la tine. Pentru că artist nu e cel care îşi ocupă locul la birou în fiecare dimineață ca să se concentreze şi să scrie, nu e cel care se aşează în fața şevaletului să picteze fix la ora 21.00, nici orice regizor care îşi găseşte o temă pentru filmul său. Artistul nu e stăpân pe geniul lui. În el temele răsar pentru că a venit ora răsăritului. El nu are încotro, trebuie să răspundă prezent acelui ceva care-l subjugă deodată. A fi artist înseamnă a fi aşa şi acum, a nu avea posibilitatea să fugi din fața inspirației şi a-i auzi „chemarea”.
Mai mult, artistul nu e nici măcar mai deştept decât spectatorul ori cititorul. El doar a fost ales să vadă mai profund, mai devreme, şi să exprime în imagini, în cuvinte, viziunea lui despre lume. Geniul însuşi nu se vede musai când tabloul ajunge pe peretele unui muzeu, când filmul rulează pe ecranele cinematografelor din toată lumea, ci mai curând în timpul creației. Geniul presupune, de fapt, încrederea absolută a artistului în creația sa, şi se măsoară prin sacrificiul şi suferința pe care opera le impune. Geniul e căutarea adevărului şi durerea de a ajunge la el cu orice risc. Artistul nu e autentic decât atunci când îşi pune propria lume în bătaia puştii, când sistemul lui de gândire se conturează fără ascunzişuri minții spectatorului, când se lasă ca un copil judecat, certat, dar ştie că numai aşa a putut el să facă. Artistul îşi pune în operă „cele mai intime vise”, până la urmă. Nu poate altfel. O artă fără sufletul artistului e o artă predată tragediei acestei absențe. Numai cea care închide în ea sufletul poate fi nemuritoare. Or nu toți artiştii sunt în slujba nemuririi şi nu toate artele vor să eternizeze lumea şi viața?
Fiecare artă suferă de o predestinare. E credința lui Tarkovski. Fiecare s-a născut ca să dea afară din sine o parte din viață pe care celelalte nu o pot da în vileag. Fiecare e stăpâna unei felii din conştiința noastră sufletească şi senzitivă. Cinematografia a venit doar mai târziu, dar exact când a devenit necesară. Omenirea avea nevoie de o artă care să recupereze şi să reconstituie realitatea într-un secol dominat de tehnică. (Tarkovski nu acceptă ideea că filmul e o combinație a celorlalte arte. În orice caz, nu e numai asta. Observarea directă a vieții e privilegiul poeziei cinematografice.) Pentru prima dată, prin intermediul peliculei, omul a putut fixa timpul direct. Şi acest timp prins în cutia neagră de metal, reținut acolo poate pentru totdeauna, este o „matriță a timpului real”. Pentru ce merge omul la cinema? Pentru a fi martorul unor experiențe, pentru a-şi îmbogăți experiența şi pentru a se recunoaşte în experiența personajelor.
Însă pentru a se ajunge aici, filmul trebuie să fie un fragment din biografia regizorului, acțiunea trebuie să definească soarta lui. Numai astfel el construieşte un proiect artistic autentic şi o operă apoi, judecată ca incomparabilă şi unică. Misiunea lui Tarkovski însuşi, acest inventator al unei lumi întregi în cinematografie, a fost să facă o artă pentru suflet, pentru hrănirea lui, o artă vindecătoare, cathartică, o artă care să ne pregătească pentru moarte, în propriile-i cuvinte. Şi cea mai bună pregătire cine poate fi, dacă nu iubirea, dăruirea totală? Spectatorul filmelor lui va simți deopotrivă nevoia de a iubi şi de a-şi dărui iubirea, nevoia de a fi mai bun şi de a deveni mai frumos. Tarkovski nu a făcut filme pentru cei care se duc la cinema să se distreze, chiar dacă sunt majoritatea. Un astfel de public e mai pregătit să se robotizeze. El a creat pentru oameni, pentru cei care mai au în ei sămânța umană de a trăi pentru celălalt. Tarkovski este creatorul unei lumi: „viața ca vis”. Dacă nu intrăm, nu-l merităm.
-------------------
NOTĂ:
1 Tradusă de Raluca Rădulescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2015.