Comentarii critice
Ion Pop
POEZIA LUI ŞTEFAN MANASIA
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
În laborator foarte semnificativ pentru „şcoala” la care s-a format poezia lui Ştefan Manasia (n. 1977) este placheta, din păcate foarte provincial tipărită şi prezentată, Dormez-vous?, tipărită la Râmnicu-Vâlcea în 1996. Tânărul poet, student la Literele clujene şi redactor la Echinox, scria atunci versuri de inegal relief, în care mai persistau naivități de licean ce mai uita prin pagini câte-o alegorie-metaforă de tip „lotca vieții” şi „floarea visului”, dar care apăreau doar ca nişte reminiscențe de cenaclu timpuriu. Căci îşi făcea loc – se simte aproape în fiecare pagină – un curent subteran, mişcarea unei sensibilități refractare, în fond, la clişee şi comodități de atitudine lirică, un – aş zice – blând nonconformism: era în vocea lui un timbru de nesupunere, un impuls de revoltă contra „limbilor defecte”, pe care le vedea, din primul poem, aruncate de gunoieri în „tomberon”, cu mici brutalități cumva atenuate, însă, de un fond de tandrețe greu de ascuns. În acel poem în care se conducea „lotca vieții printre ani”, junele autor se voia şi „desfătat de vibrațiile clare / din lira lui Orfeu, din sângerândă vocea sa”, iar o Elegie despre „frumusețea din urmă” introduce o prezență – El – siglă a Poetului cu majusculă, conectat încă la cosmos şi transcendențe, căruia un alegoric Om cu Ochelari Negri îi fură sufletul, ca să plângă apoi „fără să-l vadă nimeni”, „încuiat în Floarea Visului”; suită de prefabricate, desigur, însă care nu se încheie deloc inerțial, nici ca imagine, nici ca frazare: „De unul singur, El urmărea căderea stelelor / pe-un deal, la marginea metropolei. / Metafora gâfâia încet, ca o inimă muribundă – / Luna era o meduză. Se auzeau țipete”.
Este, aici, ceva din starea elegiacă ce fusese şi a unui Constant Tonegaru, pe fundalul altor agonii ale esteticului convenționalizat, ceva din sensibilitatea rănită de agresiunile modernității, a unui poet „de la 1200”. Iar universul imaginar şi limbajul în curs de articulare al poetului dinspre anii 2000 prezintă peste tot urme clare ale frecventării liricii post-avangardiste a „generației războiului”, la întâlnirea dintre anticonvenționalismul cultivat în anii precedenți prin ironie şi persiflare fantezistă – la un Geo Dumitrescu – şi, mai ales, dintre expresionism şi „bacovianism”, la un Ben. Corlaciu şi Ion Caraion. În orice caz, Ştefan Manasia, cel de optsprezece-nouăsprezece ani, trecea atunci printre rafturi de cărți mărturisite ca apropiate, pe care se alăturau poeți precum „Minulescu, Bacovia, Eminescu, Nichita Stănescu, Neruda, Jim Morrison, C. Sandburg, Hölderlin, Tzara”, nelipsind din lista autorilor preferați nici un Beckett sau Urmuz, după ce se începuse cu Coşbuc şi cu Sadoveanu. E un inventar de lecturi esențiale, semnificativ – şi exemplar – pentru o cultură poetică deschisă şi consistentă, ce poate explica ceva din diferența de calitate a ceea ce va fi foarte curând scrisul lui Ştefan Manasia, față de al altor congeneri, prea orgolioşi de a se şti ieşiți direct din urechea unui Zeus de mâna a doua.
Ecouri din lecturi simbolist-expresioniste pot fi identificate, aşadar, cu uşurință în aceste prime poeme – unul se numeşte, ca pe vremuri, Acheron, cu un port în care „cântă agonia malurilor” şi „ne învăluie roşu teroarea amurgului”, pe un soi de vas-fantomă wagnerian; în alt loc, ceva mai îndrăzneț, „Sunt câini bolnavi pe cerul se seară”; apoi, „păsări care plutesc greoi însângerate”; „ca într-un concert de Beethoven s-a făcut noapte”, „un brad însângerat pe malul apei... spune multe”, poetul e văzut ducându-şi tot sângele pe stradă, într-o pungă de plastic, „Pe pervazul geamului deschis / luminează-un pescăruş ucis”... Limbajul dezinvolt în raportarea la marile noțiuni, al celor de la ’40 îşi dezvăluie în impulsurile de provocare (auto)ironică şi în oralitatea stilului, ca în această secvență din O.K.: „Nu pricepeam nimic, dar (nu-i aşa) / de mâine vom smulge hălci de bine din Bine / şi le vom arunca peste grămezile de oameni / vom rupe bucăți de fericire din Fericire / şi le vom împărți aproapelui”; sau, în Balena: „Era cuminte şi o iubeam mult / era balena din cărțile de demult. / Eu tocmai citeam despre Colorado / când au venit pescarii şi au violat-o”. „Verile de altădată” ale poeziei, cu „țigările cu aromă de spleen şi de vis”, cu „haimanalele, hahalerele, golanii, cadavrele cu-nțepător miros de morgă” sunt recapitulate altundeva cu un fel de nostalgie şi e regretată, sentimental, dispariția unui „hirsut efeb”, poet desigur, ce n-a mai ajuns în Arcadia din sintagma ştiută, – „pe lume n-a schimbat nimic, i-a rămas sunetul / închis între alte sunete, îl aşteaptă copilul / la masă, nevasta în pat, îl discută prietenii / murdari şi incompetenți”. Tonegarian e şi sentimentul decăderii simbolurilor prestigioase, într-un poem cu destule, încă, neîndemânări, Floarea visului: „Se-neacă amurgul în țipete / Îşi tunde azi îngerul creasta nimbului” –, iar iubita e invitată să i se arate arate „cum se moare / de spleen, de vomă, de nepăsare”, „sub o lună imensă / psihopată, cu derivații psihoidice”... Ambianța are date noi, cum de vede, dar sentimentul de declin al visătoriei estetizante e cam acelaşi. Recuzita evazionist-„poetică“ e pusă la distanță, precum altădată la Geo Dumitrescu şi, din nou, Tonegaru: „Arca lui Noe era constipată în mările Sudului / Soarele ieşea din ape ca un cap de lăcustă / Norii semănau cu nişte ciuperci / Ne-am pus fețele pe măşti / Am zugrăvit şi tencuit catargele / nu ne-am pierdut curajul. // Navigam oarecum şi, pe punte, oile behăiau discret / caii surâdeau ca nişte pedagogi / leii şi şacalii discutau filosofie / numai tata Noe râgâia şi bea sângele Domnului”...
Pe un asemenea fundal se proiectează gesturile de frondă, de pildă într-o afişată Anarhie: „Într-o plictiseală feroce voi urma drumul pietruit cu cântece / îmi voi scrie cămaşa cu versuri noaptea, sub rânjetul lunii”. Sau, precum în Sonet: „Apocalipsa oraşului de beton a trecut. În urmă-i rămase / aerul fierbinte, stătut şi grețos / şi vulturii aceia cu capete rase / ce ciugulesc creierii cadavrelor de pe jos /.../ faptele omului sunt de condamnat / dar ale domnului sunt şi mai strigătoare”... Din poezia ce dă titlul volumului reiese, însă, destul de limpede că nota spectaculară nu e, totuşi, excesiv subliniată, contrastele radicale anunțate în înclinația specială pentru îngroşarea expresionistă a straturilor de culoare se mai îmblânzesc, apelându-se la o privire mai lucidă, cumva mai „realistă”, asupra unei lumi în care infernalul şi paradisiacul se amestecă, în care morbiditatea „decadentă” e corectată de impulsuri de vitalitate elementară, menținând starea contrariantă, de ambiguitate conştientizată a trăirii într-o durabilă „farsă”: „Pe zidul bisericii din satul bunicilor / raiul e veşnic luminos, strident, ca-ntr-o carte de colorat / iar iadul – neguros, cu foc smolit, bad boy, / Nu e bine să fie doar ziuă, nici doar noapte zic eu // În cavoul rânced stau şi ascult muzica / – Nu, nu, Bacovia este în cealaltă parte. La dreapta, a doua alee...” /.../ În cavoul meu e un chitarist cu degete şi picioare de păianjen / învârtindu-se prin plasa de corzi a chitării / E negrotei, dar nu e american / Nu, e universal, dom’le. Chitaristul universal”.
Deşi oarecum schematizat, acest refuz al „tonurilor clare” – ca să folosesc o sintagmă celebră a unei poete – spune mult despre ceea ce va fi conviețuirea, în versurile de mai târziu, a aspectelor cenuşii ale vieții de fiecare zi cu un fel de frăgezime luminoasă, de duioşie înțelegătoare, de proaspătă vitalitate reprimată. Dacă trecem peste naivitatea unor unor formulări din mai multe poeme ale acestei vârste, triind restrânsul balast programatic, rămânem cu versuri de o suavă senzorialitate şi de o sinceritate deloc jucată, ca în fragmente din poemul Amurg cu idol, unde deasupra peisajului solar „strălucea un vultur, demn, ca de fildeş”: „Verdele incendiat al pădurii îmi ustura privirea / insecte albastre zburau pe muzica râului / iar soarele, da, soarele / la o fiestă mă îndemna, nu la meditație. /.../ L-am rugat să binecuvinteze munca şi jocurile copiilor / şi i-am pârât, da, i-am pârât pe bătrânii generali / care ne condamnă la crime / i-am pârât pe părinții şi învățătorii farisei / am pârât rugina ierbii şi carele arse / am pârât uciderea mieilor / şi orice fel de violență împuțită”. Franchețea confesiunii se simte şi se impune, aici, imediat. Este adolescentul care – cu un început de sarcasm gen Ion Caraion – mărturiseşte altundeva a fi „tăcut văzând atâtea lucruri identice şi murdare”, şi care, într-un frumos poem precum Nocturnă, mizează, totuşi, mai degrabă pe interiorizare decât pe gesticulația ostentativ spectaculară – şi aceasta e starea (auto)sesizată ca esențială, semn al maturizării, al unei intensități câştigate a trăirii: „Ficatul doare şi timpul curge ca mierea / Disperările îmi par azi mai pline de forță / Au câteva secunde în plus. Deşi pisicile negre / Traversează nestingherite Bulevardul Tineretului / Iar prietenii proşti caută acul în carul cu fân / Zicând că e bine. Animale bolnave şi stăpânii lor. / Luna arde mai încet decât lumânările. / Am mai multă încredere în ea / Deşi e o smiorcăită, când roşie şi zâmbitoare / Când galbenă ca turta de ceară, când ascuțită ca o sabie. /.../ O înțeleg, o respect pentru tăcerea ei rebelă. /.../ Marea sfidare. Senilă. Bumerang. / Îi vezi. Îi auzi. Te dor. Nu ai argumente. / Fiindcă totul e confuz ca slănina”...
E tipul de tensiune conținută, ce se va transmite, căpătând reliefuri notabile, în cartea considerată de poet a adevăratului său debut, Amazon (2003). Este elocvent aici faptul că de la prima pagină, e introdus, într-un titlu, cuvântul Iluminarea, pentru un poem care „descrie” actul scriptural însuşi, într-o mişcare a reveriei în marginea unor „obiecte minuscule inutile fascinatorii”, cu „culorile lor ponosite sub rugină şi praf”, capabilă, poate, să le reabiliteze poetic tocmai prin jocul fantazării (o făcuse, dar în cu totul alt stil, şi Emil Brumaru): „te gândeşti... la sunetele pe care le-ar scoate dacă ar şti cânta / la piruetele pe care le-ar descrie prin aer dacă / formele li s-ar îndulci îndeajuns ca să poată dansa / şi atâtea lucruri visezi şi atâtea istorii îți povesteşti”. E un mod al autorului de a-şi marca prezența activă în text, reducând în acelaşi timp distanța dintre acesta şi obiectul fabulației sale, a cărui realitate concretă rămâne conservată şi prezentă, adică una deloc „poetică” (obiecte „inutile” minuscule, rugina, zidul etc.), – de unde şi sugestia precarității acestui act al prezumtivei transfigurări, oricând amenințate („realizezi cât de străin de toate vei fi, lucrurile incapabile să mai „povestească”). Inserția ideii de „regie” („regizorul dramei în care joci”), şi încă una universală şi, pe deasupra, stratificată, multiplă, înscrisă şi acționând din abisurile ființei, relativizează aceste raporturi, slăbind puterea subiectului el însuşi „regizat” şi obligându-l, cumva, să apeleze, ca şi cum ar fi nevoie să-şi dea curaj, la concretul trăirii, la pulsul emoției punctuale: „însă tu speri că buzele nu-ți vor deveni niciodată nisip / că ochii nu-ți vor încremeni într-o suferință extatică / de aceea asculți bătăile inimii aşteptând să-ți dai seama / că totul este o iluzie”, „de aceea-ți pândeşti cu vinovăție povestitorul / care acum aşteaptă şi el mişcările celuilalt de deasupra”... Este, acest puls lăuntric, singura garanție – vulnerabilă – a unui fel de autenticitate: „ai vrea să gândeşti ca insectele / ca ele să zbori în aerul pulsatil / pentru că totul repetă mişcarea oceanică a sângelui /.../ pentru că numai el ar mai putea inventa o poveste / auzind cuvântul pasăre sau cuvântul araucaria / cuvântul ghindă sau cuvântul chițcan”, ajungând în cele din urmă la „explozia” ambiguu-revelatoare.
Se vede destul de clar că poetul mizează, în fond, tot pe ideea de autenticitate, ca mulți dintre congenerii săi, numai că nu se instalează comod în notația faptului brut, ci încearcă să-l introducă în circuite mai largi şi mai complexe ale experienței, din care amintita fantazare este departe de a fi exculsă. Ea nu estetizează artificial „obiectele”, ci vizează o resituare a lor într-o rețea ficțional-simbolică solidară, în precaritatea ei, cu „aerul pulsatil” al vieții înseşi. E o relație viață-text ce nu omite treapta unei „transfigurări” care n-ar mai trăda, însă, concretul existențial, ci ar propune doar nişte posibile punți către marea fabulă în care este prins întreg universul.
Se conturează astfel, încet-încet, profilul esențial al lirismului lui Ştefan Manasia: un eu a cărui ipostază fundamental-definitorie sugerează un fel de exercițiu de disponibilitate afectiv-imagnativă în fața „obiectului” exclus de obicei din sfera poeticului, frizând isignifiantul, banalul, impurul, chiar sordidul şi repugnantul, primite cumva – ca să folosesc un cuvânt mare – chiar prin destin. Aruncat în lumea (iată-l şi pe Sartre!) parcă definitiv periferică, de blocuri cenuşii şi mizere, în peisaj de reziduuri, praf şi noroaie, canale şi pâraie poluate, case de scări cu țevărie scorojită, o natură încercând să supraviețuiască tăvălugului general al „civilizației”, subiectul îşi activează la maximum capacitățile de trăire, în sensul descoperirii procentului de puritate şi naturalețe supraviețuitoare (în apropiere de Mendebilul lui Mircea Cărtărescu şi a camarazilor săi de joacă). Amplul poem în mai multe secvențe Ostroveni. Viața şi contactele este ilustrativ în acest sens: recursul la o formulă epic-descriptivă, lasă spațiu înscrierii „directe” şi „realiste” a unui peisaj, a unor gesturi şi întâmplări din universul infantil-adolescentin, dar împinse mereu în pragul miraculosului, al poeticului, al ficțiunii simbolizante. Confesiunea este topită în această „narațiune” care aduce aluviunile de „concret” nutritive pentru „autenticitatea” viziunii, insinuând totodată sentimentul participării, includerii, contopirii subiectului-povestitor cu discursul său, astfel încît articularea „lumii” e şi una a poemului: „îți ia patru ani să ascuți o imagine, să eliberezi / în apa mâloasă un simbol, o vedenie, / un gest pe care nu l-ai dus niciodată până la capăt / un cuvânt care te roade de-atâta timp, ca o tenie // sau remuşcarea umflată, sudoarea / ce te-nsemnează în cearşafuri de sânge / aerul în care levitează prieteni iubiți / vânăt, te sărută pe gură, te strânge”. Inspirația, ca să vorbim în termeni mai tradiționali, vine din încordarea memoriei afective, din acest travaliu de arheologie lăuntrică revelatoare, dar nici o exaltare ori emfază nu e lăsată să se manifeste decât ca termen de contrast, cum se întâmplă în strofa de la începutul secvenței a doua a poemului, culeasă cu italice, ca un fel de citat din memoria „poetică”, al cărui convenționalism este repede corectat prin asocierea imaginii „realiste” a acelei lumi sordide. Mircea Cărtărescu îl demitiza pe un Labiş reproiectându-i purul „curcubeu” din Primele iubiri „deasupra stației de benzină, a veceului public” etc., dar acolo funcția persiflantă era mai vizibilă, în timp ce dincoace „floarea memoriei” e montată cumva firesc în contextul „murdar”, este – s-ar putea zice – un soi de „floare de mucigai” distilând puțina frumusețe într-o formă smulsă amorfului: „răsai, tu, mac, floare a memoriei / dincolo de gardurile albe ale fermei de porci / lângă şențulețul cu fecale verzi, între guşterii adormiți, / răsai, floare a memoriei, tu, mac!” Tot aşa, aici e descoperită „america prieteniei” într-un exercițiu al sensibilității „sub lumină şi miasme”, în înaintări „mineralogice” prin „venele Ostroveniului toxic şi sfânt”, actul erotic se săvârşeşte „în smârcurile dintre pagini, sub nuferi şi lintiță”, în „vizuina visului siamez”, fluxul afectiv al prieteniei capătă un fel de concretețe senzuală, în care luminosul şi tulburele se amestecă – „îmi contemplam deodată aura anorexică”; în care, după ce „cuvântul părinților ne-a eliberat din lesă”, subiectul se poate simți „zeu peste vastele lumi miniaturale”: „eram profeții grunge dumnezeii dezechilibrați ai oraşului / chipurile noastre, pe dig, unul în fața celuilalt / străluminau aceeaşi eczemă” –, în care rămăşițele de suavitate sunt bruscate de apariții grotesc-expresioniste („am văzut pe dig burțile totemice ale grăsanelor / sub cremele hidratante, trupurile acelea ametafizice / care ne-au umilit imaginația”).
Se străvede în aceste versuri ceva din inconfortul generat de constrângerile sociale, familiale, o nevoie de eliberare spre altceva, mai exact spre o lume a organicului fie şi impur, a unei elementarități pulsând printre rămăşițe de o viață secretă, ce se imprimă subiectului-scriptor, îmbibându-i existența şi scrisul: „vine o clipă în viață, de glorie? / când ezităm între două obiecte două femei / sau între două stări, ca acum când ciuperca mi-a injectat sporii ei // în crevasele dintre celule, sub pădurea de / acarieni. Ostroveniul îşi întinde axonii / pompează otrava prăfoasă, / glomerule de / ură şi amintiri îmi cuceresc neuronii / devin jucăria hârtiei de scris / scribul şi prostituata”... Tot aşa cum vechile evaziuni în spații exotice ironizate cumva elegiac la Tonegaru şi Geo Dumitrescu se regăsesc remodelate în acest univers periferic – unde contururile unei Australii visate pot fi descoperite în bălțile de pe un teren de volei, cu mimate exaltări infantile de rigoare –, evaziunea din lumea într-altfel impură şi alterată e proiectată, sugestiv, în canalele de sub blocurile cenuşii: „vom traversa bălți cu bacterii călduțe / arhipelaguri de râme şi şobolani / treningul roşu-al lui Glonț / le va părea blana unui Imens Prădător /.../ să fugim, să construim laboratoare / să deconspirăm afacerea necurată a lumii /.../ ne vom petrece viețile sub pământ / şi după iarna atomică vom mai trăi încă /până vom ajunge străvezii şi nemuritori / până ne vor creşte aripi de ivoriu”... Ceva din atmosfera „zonei” tarkovskiene din Călăuza , care va lăsa urme şi în versurile de mai târziu, apare deja aici.
Iată, aşadar, un discurs epico-liric complex, ce evită artificiile şi se abandonează (sau şi-o calculează inspirat) mişcării lente, răbdătoare, celulare, a materiei infestate, cu care se simte solidar, de care se lasă impregnat, reuşind să transmită sentimentul unei intimități organice cu ceea ce e expulzat din câmpul central al atenției poetice, dar supraviețuind dincolo de extremele alterări la care a fost supus. O asemenea apropiere de concretețea materială măsoară încă o dată distanța față de „mizerabilismul” la modă printre confrați de „promoție” ai lui Ştefan Manasia, care e şi una a calității discursului poetic, deloc „minimalist”, pauper, şi superficial. Sensibilitate rănită, în felul său, acest poet are ceva din eroii lui Salinger, marginali în prospețimea şi luminozitatea ființei lor, față de lumea de azi, aproape general maculantă şi profanată.
Poemul care dă titlul cărții, Amazon, sugerează, la rândul său, prin antifrază față de măreția şi vitalitatea copleşitoare a fluviului sud-american, aceeaşi perspectivă, foarte personală, asupra lumii. Fluviul lui Ştefan Manasia, cu aluviunile lui impresionante şi mişcarea maestuos-elementară, este bietul pârâu poluat, Nadăşul, de la periferia Clujului industrial şi semi-rural, în care un „țăran liniştit şi viclean” îneacă un câțel după ce îi legase, meticulos, gâtul cu o sârmă. Aceeaşi lume năpădită de reziduuri – „între gunoaie nadăşul se târa înapoi. ca un amazon hămesit încolăcise pilonii podului, aştepta” –, cu „nămolul pe care se legăna, asemenea unui şlep, căminul CFR”, conturată într-o „narațiune” în care poetul devine din nou personaj – „ca să fii scriitor gândea manasia trebuie să ai oase tari, iar ca să trăieşti oasele sufletului trebuie să-ți fie tari, ca la fotbalişti, ca la vite” –, şi unde relația autor-lume-text e pusă încă o dată în evidență prin subtila întrețesere dintre registrele de limbaj. Şi aici, proiecția fantezist-poetizantă – evocată în metafora voit prețioasă – „ayatolahul viziunii” – este confruntată cu notația brut(al)ă a datelor realului sordid, într-un joc complex de relații, în care confesiunea eului se îmbină organic cu mica tramă epică: „trec zilele şi odată cu ele ayatolahul viziunii , pulberea şi exaltarea şi sfințenia vieții de adolescent. /.../ să ne umplem căuşul palmelor cu sodă, cu palmele lipite şi acoperindu-ne gurile / să ne rugăm / ingerând praful alb şi binefăcător /.../ în felul nostru rugându-ne // la un Dumnezeu atât de mare şi de curat cum nici n-a început măcar să existe”... Nimic emfatic, strident-retoric, în asemenea versuri de o tensiune înfrânată, tot aşa cum din descrierea topită în narațiune a aproape banalului act ucigaş nu reiese decât un lirism dureros în surdină, de o mare delicatețe şi duioşie.
Alte câteva poeme mai ample trebuie neapărat citate printre reuşitele de marcă ale acestei cărți. Mai întâi, ancoră-de-pescuit, unde banala întâlnire în baie cu un păianjen este subtil asociată cu imaginea „ancorelor miniaturale subțiri ca viespile” dintr-o vitrină cu instrumente de pescuit, cumpărate în copilărie, puternic evocatoare. Se evită, ca peste tot, alunecările în sentimentalism şi verbiajul retoric, un montaj similar de texte stilistic contrastante marchează distanțarea de tot ce ar putea însemna falsă poetizare, hiperbolă gratuită, în favoarea unei alte opțiuni, pentru decorul de o modestie extremă şi expresia comună, aproape trivială, dar care e învăluită în acelaşi văl discret de lirism. Ceea ce se impune este coerența viziunii în raport cu celelalte texte, căci transpare intima, constanta relație dintre mărcile realului derizoriu şi subiectul poetic, un pact respectat, devenit principiu de creație: între „paingul” din baie, deloc estetic, dar văzut, totuşi, ca o „alcătuire fantastă şi nevinovată”, care provoacă o modestă însă autentică stare de fericire şi de exaltare momentană, se conturează un soi de relație de complicitate: „o pace secretă s-a stabilit între noi , / siamezi ai viziunii, – ascultam susurul / uterin, şopotul conductelor galbene ca nişte pâinici”... Ultimele două strofe ale poemului trag un fel de concluzie privind această intimă comunicare, oferind o definiție în mic a modului de a vedea şi simți lumea al poetului şi reabilitînd poeticitatea ambianței şi a „actorilor”, puşi acum sub majusculă, remodelați, cum sunt, în „Noua Ordine” a textului: „paing: căci alianța secretă înfăptuită între Om şi / Primul Dansator avea să dăinuiască / iar Baia – confuză şi albă – recunoştea / Noua Ordine / simțea aura, vedea importanța // osmoza dintre creierul uman şi creierul primitiv / dintre visele sofisticate şi impulsurile de lumină albastră / / dintre uimirea cu care totdeauna am cuprins lumea / şi încântarea cu care ochii lui îmbrățişau prada”.
Alt poem important, schiță pentru autobiografie (de Antimoniu), evocă secvențe dintr-o copilărie obişnuită, însă în care fapte mărunte, povestite cu o naivitate pe jumătate jucată, dau prospețime şi relief relatării: pălmuirea tatălui care desenase stângaci „un turc, un sultan, / şi-i făcuse turbanul în formă de ou, vertical, pe cap”, jignind „logica frumosului (ce) se înstăpânise pe mine ca o eczemă”; şutul dat de acelaşi tată unei mingi cu buline, imaginată ca stea lipită de cer; o viespe omorâtă cu papucul în cameră; fumatul unei țigări din mătase de porumb învelită în hârtie de ziar „Scânteia”; rostirea pitoresc deformată a unui cuvânt – căcăstoare – în loc de mai civilizatul veceu sau rurala budă... În acest context, descoperirea sexualității prin intermediul unei „ viespi uriaşe, lichefiate” aşteptând multiple fecundări – într-o zi, când copilul merge la cules mure pe deal, provocând rostirea, cu naivă cutezanță, a cuvântului popular pentru sex, e sugerată o „primă experiență adevărată”, revelație a unei realități a vieții până atunci disimulată şi care tulbură profund sensibilitatea candidă: sinteză şi asceză, cuvinte din lexicul târziu al maturului se descoperă atunci ca procese facând parte din logica viului, dar profanând cumva privirea candidă a copilului: „am încercat să plâng, n-am izbutit, / voiam să mă sinucid, n-am făcut-o, / soarele se scufunda în calcarul translucid al dealului. / dealul sub mine lumina. am urinat în praful alb. / şi-am pornit spe casă mâncând, cu desăvârşită tristețe, murele”. Shimbând ce e de schimbat, avem aici un fel de replică simetrică la Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiş...
Un poem cum este Hidrocentrala pune din nou problema relației dintre tulburea realitate interioară a subiectului liric şi lumea din apropiere, ca ecuație a unei „transfigurări” ambigue, în care visătoria luminos-idealizantă, tradusă în termenii reportajului emfatic al „epocii de aur”, e confruntată cu realitatea ternă, cenuşie, demascânbu-i-se implicit falsitatea: „locuitorii oraşului înalță noapte de noapte hidrocentrala pe cursul negru al sângelui meu // aşezarea sporeşte cu blocuri mândre şi şcoli. în locul mlaştinilor infecțioase şi luxuriante a fost amenjat părculețul de agrement dotat cu băric verzi” etc. Numai că atunci când „incantația” e împinsă spre extrema simulacrului, lăuntricul „râu întunecat” devine „un gândac fioros”, ca un averstiment simbolic la excesul de contrafacere al imaginației poetice. Imaginea poetului însuşi capătă ceva din fizionomia unui „om al petrolului” bogzian, în care întunecata forță elementară îşi conține şi partea de vitalitate luminoasă, într-o osmoză definitorie pentru autenticitatea trăirii şi a viziunii despre lume: „cât de curând vor lumina sărbătoreşte oraşul cu cerneala neagră, strălucitoare şi oribilă a sângelui meu”.
Abordând un discurs mai direct-liric, ciclul secund al cărții – Creierul meu friguros e Nebraska – rămâne, în fond, pe linia schițată în textele mai lungi. Subiectul poetic îşi regăseşte adesea postura de fantast confruntat cu realitățile nu prea poetice: prin „creierul din gumă de mestecat / trec accelerând marfarele / pline cu crime pe care-aş fi putut să le fac”, iar tentația fugii de brutalitatea lumii date nu lipseşte: „mecanici au chipuri albastre şi stranii // sub prelate rugoase băieții negri fac / orice ca să scape de melasă şi bici / visează Nordul şi cerul ca o crustă de rac”; numai că ispita acestui soi de exotism dispare în momentul când se risipeşte şi trecătorul farmec al naturii: atunci, „marfarele lungi ca viermii de mirodenii / se clatină în preerie când greierii tac // iar sclavii adorm între trestii cu Doamna Tenie”, în acelaşi creier... Tot aşa, într-un cânticel, „floarea soarelui” născută într-o reverie luminos-autumnală, e contrazisă de o „oglindă retrovizoare” în care se proiectează imaginea unor „nimfete” şcolărițe, speriate de „bătrâna... cu pomeți pământii”, care le va bântui coşmarele ca un spectru grotesc al morții. Într-o variantă, imaginea decreptuidinii revine (vezi poemul atunci bătrâna cu mustăți spuse), într-un discurs ironic, sprijinit pe limbajul de culoare regional-ardelenească: „Îi fain-frunos să fii muscă / să desfizi hibernarea / (cuibărindu-te în troleu) / să-ți legeni / în zbor / picioruşele / peste cine vrei tu // Îi fain frumos să fii cârtiță /.../ Yoi da’ tăt mai frumos îi să fii muscă / să desfizi hibernarea / să-ți legeni (artistic) / picioruşele / peste cine vrei tu”... Imediat, în eu şi seniorul sârb vasko popa, se confruntă, pe fundal de cartier clujean igrasios şi rece, cu fețe de femei „livide”, o reminiscență din poemul confratelui de peste Dunăre despre culorile angelice dintr-o frescă de mănăstire trecând în ochii contemplatorului, face contrast cu datele imediatului mizer şi atrage observația, cumva programatică, despre „viețile noastre timide (care) sunt mai importante decât arheologeala lui poundiană”. Ceva din fronda „generaționistă” trece în finalul textului, unde citrim: „îmbătrânisem din precauție-mi luasem fularul gri / peste geaca de blugi / îmbătrânisem şi urma să câştig”. Iar în poemul următor, Columbia, racheta americană, plină acum cu cerneluri de tatuat planetele vecine, apare ca instrument al devitalizării estetizante a poeziei: pasagerii ei, opriți un ,moment din cursă, ca să mănânce, îşi pierd simțurile, fac indigestie şi mor, în timp ce „Columbia străbătea galaxiile, cu trupul alb, fusiform şi grăsuț”. Nu lipseşte nici nota de tandrețe cunoscută, ca în saxofonul lui charlie, unde „un zeu mic vine să cânte” în urechea „cu dinți care pândeşte sau dormitează”, ori în ars poetica sau despre ce mai poți azi scrie, cu imaginea copilului străzii cerşind în autobuzul plin de sacoşe bine aprovizionate, apoi îndepărtându-sde „pe căluțul de lem al tristeții”. Poetul recurge aici mai mult la metaforă, construieşte mici scene oarecum „demonstrative”, medierea imagistică a „realului” e mai evidentă decât în textele primei secvențe a volumului, poate mai puternice şi mai convingătoare.
Cu Cartea micilor invazii (2008), Ştefan Manasia face un pas înainte, subliniat şi programatic în poemul liminar, către „uşa” cititorului, vizând şi mai decis o poetică întemeiată pe experiența existențială concretă, directă, trecută într-o materialitate expresivă a limbajului – „am să vă spun din nou / cuvinte care umplu gura / cuvinte venite din existențele / noastre oribile / din văgăunile de carne din care am ieşit: / acolo Suferința nu este o telenovelă”. Limbaj direct, aşadar, cu un pigment patetic, amintind o înrudire cu avertismentul lui Ioan Es. Pop din strada oltețului 15, unde moartea se bea şi viața se uită, şi somându-şi cititorul să ia act, prin acest mesaj, de propriile vini şi compromisuri: sunt la uşa ta / te-am găsit / VEI PLăTI PENTRU TOT”. O terapie brutală e astfel anunțată – „îşi voi administra decoctul / singurătății şi al deriziunii /.../ şi am să-ți umplu pereții din dormitor / cu un graffiti de sânge”. O despărțire de reveria subzistentă încă în cartea precedentă va fi – se spune – depăşită: „iată-mă aterizând din vise în carne”. Cota de realism exacerbat, dus până la imaginea ce sângerează expresionist, creşte, aşadar, iar tonul discursului se înăspreşte, prelungind de fapt şi intensificând sugestia acelui contract de „siamezi ai viziunii”, conturat în Amazon, acum reformulat într-o ambianță mai accentuat informatic-virtuală: „mintea mea e matrix / şi gândurile-mi foşnesc în creierul tău / fac dragoste în creierul tău”. Pe pagina următoare, însă, celălalt filon, al afecținuii luminoase, vine să echilibreze perspectiva, refăcând unitatea unei viziuni şi sensibilități deja solid constituite în cartea de dinainte. Căci în lilia 4 efver, trimițând la filmul lui Lukas Moodison despre doi adolescenți ruşi abandonați de famile şi care-şi dau curaj inventând tot soiul de întâmplări, e expediată simbolic, pe fundal de „mâzgă cerească”, fals transfigurată de „alchimia ororii” din producții poetice repudiate, o scrisoare în care „structura prietenoasă a venelor luminează clar”, cu adaos de citat celebru, din aceeaşi arie de sensibilitate frumos-vulnerabilă: iar ca sentiment un cristal.
Ceva s-a schimbat, totuşi, măcar ca accent în aceste poeme noi: timbrul. rostirea discursului sunt mai tăioase, mai ferme, cu o anumită doză de agresivitate, motivată de acumularea a ceea se putea identifica drept poluare a mediului, şi natural, şi sufletesc, în poemele precedente. Cum scriam pe coperta cărții, confesiunea e acum parcă mai crispată şi nervoasă, în decorul-conglomerat de contraste, simbioză tensionată de notații în care concretul cotidian prozaic şi comun se alătură artfecatelor derizorii ale lumii contemporane, unor referințe culturale (din universul „civilizației imaginii”, în speță al cinematografului şi internetului, apoi din cel al muzicii ultimilor ani – revine de pildă referința la orientarea „grunge”, chiar într-un titlu de ciclu, Etica grunge – pentru a întări sugestia de comunicare organică cu lumea, dar într-o formă „rănită”, eczematică, incomod şi permanent dureroasă sau sensibilizată. Şi nu lipsesc reperele literare, un Cesare Pavese (acordul cu definiția poeziei ca „povestioară”, ce dă o formă stării pre-poetice spontan-inspirate, miza pe o anumită lirică italiană a simplității şi bunei instalări înt-o claritate şi un „clasicism al locului”) şi, încă mai semnificativ, la avangardistul Geo Bogza, cel al „exasperării creatoare”, cu care noul nonconformism şi noua frumusețe convulsivă a tânărului poet se întâlnesc fertil.
Şi mai adăugam ceva care poate fi reconfirmat: discursul de acum optează pentru concentrare, reduce „epicul” la descrierea fulgurantă şi fragmentară, cu o strictețe şi ascuțime a verbului întărite, poate mai puțin „lirică” în ansamblu, căci urmele tandreței sunt mai rare, lăsând loc unui soi de energie neagră, de imaginar expresionist, atent supravegheată. Notam şi pigmentul „cinic” al acestui discurs programatic şi afişat nonconformist, în răspăr cu „morala” cuminte şi convenționalizată, dezvăluind şi numind fără menajamente crimele epocii: „la 26 de ani te vizitează subit arhontele dezgustului / chip slut sub turbanul de lipitori / şi îți vorbeşte cu picioarele amputate ale / puştilor etiopieni / cu părul în flăcări al teroristelor palestiniene / cu craniul ras al românaşilor din orfelinate”. În celălalt volum, se îndepărta, în mod semnificativ, „ayatolahul imaginației”, efigia autorității reveriei, aici se apropie figura simbolică a unei atitudini mai implicate, realiste, ostentativ ostile oricărei fantazări.
Odată, însă, cu această expresie a unui soi de asceză încordată, notația de „reportaj” rapid reține date derulate în cascadă, ale ambianței socio-culturale contemporane, în asocieri şi opoziții ce împing „confesiunea” preluată în numele colectivității spre umoarea sarcastică, precum în Imn: „noi suntem furnicile coprofage / noi suntem viespile adunate în jurul bălții / pe ochiul rinocerului înecat / ne hrănim cu stridii cu petrol saudit / naştem avortoni şi miss univers/.../ noi semnăm manifeste poetice şi tratate / ne lustruim pantofii mai ceva / decât măiastra lui brâncuşi”... Tot aşa, în film cu nazişti, evocând „muzeificarea” tragediilor într-o memorie colectivă neutralizantă, dar şi avivarea rănii printr-o poezie conştientă că participă, involuntar, la acelaşi proces, în măsura în care, poate inevitabil, transpune în plan poetic-estetic dramele de odinioară: „apoi în ferestruica limbii române / apar eu / răzuind carota şi carotida / prinzând rufele vorbelor în cârlige trandafirii: / noapte bună nazi, şi vouă neorealiste fierării, / noapte bună, doctorilor cu / creiere înşurubate în insomnii”. Sub un titlu din Bacovia (Serenada muncitorului) şi sub altul arghezian (poem despre țigăncuşa...) se poate măsura distanța, în sensul devalorizării gestului sacrificial, în primul caz, şi al îngroşării expresioniste a „florii de mucigai” ce răsturna brutal nota idilică deja contrazisă, în Tinca, de Arghezi, în cea de a doua.
Ciclul de „erotice”, când TU vii, procedează, la rândul său, la demitizare radicală, cobornd imaginea femeii în cotidianul posomorât şi prozaic (sub aparente „hieroglife” selenare, iubita apare „cu sacoşe grele, / cu sufletul gol şi meschin”, imaginea nopții coborând „ca o gheişă / în kimonoul înstelat” e doar un termen convențional de contrast pentru „respirația colgate” a femeii şi cea „orbit albastru” a bărbatului, „pui jilavi de şopârle îi oferisem cercei” – sună un alt vers. Iar o odă muncii, amintind de sfidările Poemului invectivă de Geo Bogza, narează în stil de fapt divers sugrumarea unei „nimfe” din noua burghezie de către un servitor ce-i curățea piscina, „ațâțat” de femeia senzuală, precum „efebii unşi cu untdelemn” de la 1934. Tonul devine chiar vehement într-un mailpoem, ce marchează extrema, aproape neaşteptată în poezia lui Ştefan Manasia, a unei atitudini de revoltă antiburgheză, de retrăită „exasperare” reciclată din zona avangardist-istorică, trecută prin „tavernalele” generației războiului şi revigorată în discursul recent al unor Marius Ianuş şi suita: „eu sunt Werminator, tu doar Sarcasticstar / pe viață ne-am legat de pahar / sub cerul Mănăşturului ca un cearşaf murdar / luminând strada Tăşnad, clătinat, ca un far. / eu sunt Terminator şi vin din trecut / din țesuturile biotech cu infecții severe / în pletele mele cresc păduchi şi himere / sunt ultimul guarant, am venit să vă fut”. Poetul iese, oarecum, din ramele portretului ce-l individualiza, făcând aici o concesie viziunii noilor revoltați „douămiişti”, cărora li se aliniază în chip frapant, intrând, pentru o clipă de comoditate, „în rânduri”...
Este, însă, dacă nu tocmai o excepție, în orice caz un exemplu, dintre puținele, în care discursul lui Ştefan Manasia uzează de stridențe de limbaj, într-o stare-limită a trăirii şi expresiei ei. Căci, sub atâtea straturi de „concrete” depoetizante se bănuieşte, totuşi, ca în Amazon, o zonă dificil ocrotită, de sensibilitate ultragiată, o nostalgie a naturii fruste şi a firescului trăirii, fie şi în „paragini paradisiace”, în „pastelul kitsch” al unui univers poluat în toate sensurile. Ea se transferă, ca atare, asupra lucrurilor mărunte, familiare, aparent nepoetice, ori de film tarkovskian şi cartier periferic, în acele „mici invazii” de prospețime primejduită a senzației, prin care transpare o lumină sufletească ce nu se poate stinge. Este, în aceste poeme, mai ales cele din ciclul care dă titlul cărții, prelungirea acelui filon foarte caracteristic lirismului lui Ştefan Manasia, cu a sa „etică grunge”, ce ține sensbilitatea într-un fel de alertă permanentă, sugerând dificultatea-vulnerabilitatea comunicării, şi unda de lirism discret, învăluitor, ce supraviețuieşte totuşi. Faptul că un număr de poeme din noua carte se intulează „un film tarkovskian” atestă tocmai continuitatea despre care vorbea. Căci aceste parcele de zonă teribil poluată, în care încearcă să reziste forța vitală primejduită nu sunt decât varianta, poate agravată, a lumii de cartier sărăcăcios, de maidan infestat de gunoaie, de animalitate larvară, în care câte o suavă floare de mac dă semne de modestă biruință. Iar tandrețea umană, candid-copilărească învinge, paralel, şocurile care o tulbură. „Miriadele de ochi moi şi rotunzi” cu care subiectul liric promite să „defloreze pielea foşnitoare a realității” sunt, într-un fel, corespondentul simetric al acelei lumi de protozoare şi planctoane în care mocneşte o viață secretă, periclitată desigur în permanență, dar care oferă un soi de siguranță relativă cu privirea la şansele de izbândă a ”planului primar” invocat altădată de un Bogza şi nu numai de el, reactivat acum în decorul cel mai adesea dezolant al modernității sau postmodernității noastre.
„Micile invazii”, care sunt, în poemul omonim, ale „puştimii (care) fura trandafiri, crini cu aură flamboiantă /ramuri cu zarzăre şi cireşe abia date în pârg” din grădinile cartierului, concurate acum de fructele aseptice cumpărate de gospodine din supermarketuri, sunt cele ce, amenințate de civilizație cu dispariția, lasă măcar liberă zona de prospețime neafectată a unei naturi, în care „cireşele luminează azi ca ocelii făpturilor primitive”. La fel, opțiunea poetică merge spre un discurs eliberat de convenții şi supuneri la ordinile zilei, conştient de pericolele majore ale lumii în care trăim, dar şi de valoarea unei aspirații pacifice, fie şi slăbite, în care „încă susură pe canalul comunicării / apă cu rugină şi oxiuri de la robinet” (v. ffwd: împotriva poeților).
O asemenea comunicare dureros-încrezătoare se simte, cu forța „reportajelor” (al „povestioarelor”) din Amazon, îndeosebi în ultima piesă a cărții, Levitația, unde reparcurgerea unor intinerarii periferice, calificate pe drept cuvânt „paragini paradisiace”, cu reziduuri murdare, dar şi cu o prezență umană precum cea a cloşardului botezat simbolic Cadmos (erou grec fondator al Tebei, dar mai ales al scrierii feniciene şi greceşti, reper semnificativ al scrisului de acum), surprins şi fotografic, ca o altă amprentă-probă a autenticității, asociază încă o dată foarte expresiv imundul şi puritatea: „am văzut colaje de frunze, ziduri coşcovite, / oameni cu încălțări proaste şi umbrele negre, / un cireş umed şi viu / lângă crişti de tablă despuiați şi înfrânți /.../ mi-au făcut încă o dată cu ochiul revistele porno / creierul a eclozat încă o dată celuloză şi coloranți...” Este, aici, şi un fel de replică în ambianță mizer-periferică a unui Ulyse voroncian, fără exaltările modernistului de odinioară, dar cu un simț conservat al miraculosului victorios în precaritatea lui, cum puțini poeți ai generației tinere de acum au reuşit să transmită. Este ceea ce individualizează, în fond, lirica acestor „mici invazii”, cu armate mai puternice decât cele impunătoare, emfatice, înzestrate cu arme şi cu scuturi trecute de o bună bucată de vreme în panopliile aproape muzeificate ale poeziei.
ION POP
Este, aici, ceva din starea elegiacă ce fusese şi a unui Constant Tonegaru, pe fundalul altor agonii ale esteticului convenționalizat, ceva din sensibilitatea rănită de agresiunile modernității, a unui poet „de la 1200”. Iar universul imaginar şi limbajul în curs de articulare al poetului dinspre anii 2000 prezintă peste tot urme clare ale frecventării liricii post-avangardiste a „generației războiului”, la întâlnirea dintre anticonvenționalismul cultivat în anii precedenți prin ironie şi persiflare fantezistă – la un Geo Dumitrescu – şi, mai ales, dintre expresionism şi „bacovianism”, la un Ben. Corlaciu şi Ion Caraion. În orice caz, Ştefan Manasia, cel de optsprezece-nouăsprezece ani, trecea atunci printre rafturi de cărți mărturisite ca apropiate, pe care se alăturau poeți precum „Minulescu, Bacovia, Eminescu, Nichita Stănescu, Neruda, Jim Morrison, C. Sandburg, Hölderlin, Tzara”, nelipsind din lista autorilor preferați nici un Beckett sau Urmuz, după ce se începuse cu Coşbuc şi cu Sadoveanu. E un inventar de lecturi esențiale, semnificativ – şi exemplar – pentru o cultură poetică deschisă şi consistentă, ce poate explica ceva din diferența de calitate a ceea ce va fi foarte curând scrisul lui Ştefan Manasia, față de al altor congeneri, prea orgolioşi de a se şti ieşiți direct din urechea unui Zeus de mâna a doua.
Ecouri din lecturi simbolist-expresioniste pot fi identificate, aşadar, cu uşurință în aceste prime poeme – unul se numeşte, ca pe vremuri, Acheron, cu un port în care „cântă agonia malurilor” şi „ne învăluie roşu teroarea amurgului”, pe un soi de vas-fantomă wagnerian; în alt loc, ceva mai îndrăzneț, „Sunt câini bolnavi pe cerul se seară”; apoi, „păsări care plutesc greoi însângerate”; „ca într-un concert de Beethoven s-a făcut noapte”, „un brad însângerat pe malul apei... spune multe”, poetul e văzut ducându-şi tot sângele pe stradă, într-o pungă de plastic, „Pe pervazul geamului deschis / luminează-un pescăruş ucis”... Limbajul dezinvolt în raportarea la marile noțiuni, al celor de la ’40 îşi dezvăluie în impulsurile de provocare (auto)ironică şi în oralitatea stilului, ca în această secvență din O.K.: „Nu pricepeam nimic, dar (nu-i aşa) / de mâine vom smulge hălci de bine din Bine / şi le vom arunca peste grămezile de oameni / vom rupe bucăți de fericire din Fericire / şi le vom împărți aproapelui”; sau, în Balena: „Era cuminte şi o iubeam mult / era balena din cărțile de demult. / Eu tocmai citeam despre Colorado / când au venit pescarii şi au violat-o”. „Verile de altădată” ale poeziei, cu „țigările cu aromă de spleen şi de vis”, cu „haimanalele, hahalerele, golanii, cadavrele cu-nțepător miros de morgă” sunt recapitulate altundeva cu un fel de nostalgie şi e regretată, sentimental, dispariția unui „hirsut efeb”, poet desigur, ce n-a mai ajuns în Arcadia din sintagma ştiută, – „pe lume n-a schimbat nimic, i-a rămas sunetul / închis între alte sunete, îl aşteaptă copilul / la masă, nevasta în pat, îl discută prietenii / murdari şi incompetenți”. Tonegarian e şi sentimentul decăderii simbolurilor prestigioase, într-un poem cu destule, încă, neîndemânări, Floarea visului: „Se-neacă amurgul în țipete / Îşi tunde azi îngerul creasta nimbului” –, iar iubita e invitată să i se arate arate „cum se moare / de spleen, de vomă, de nepăsare”, „sub o lună imensă / psihopată, cu derivații psihoidice”... Ambianța are date noi, cum de vede, dar sentimentul de declin al visătoriei estetizante e cam acelaşi. Recuzita evazionist-„poetică“ e pusă la distanță, precum altădată la Geo Dumitrescu şi, din nou, Tonegaru: „Arca lui Noe era constipată în mările Sudului / Soarele ieşea din ape ca un cap de lăcustă / Norii semănau cu nişte ciuperci / Ne-am pus fețele pe măşti / Am zugrăvit şi tencuit catargele / nu ne-am pierdut curajul. // Navigam oarecum şi, pe punte, oile behăiau discret / caii surâdeau ca nişte pedagogi / leii şi şacalii discutau filosofie / numai tata Noe râgâia şi bea sângele Domnului”...
Pe un asemenea fundal se proiectează gesturile de frondă, de pildă într-o afişată Anarhie: „Într-o plictiseală feroce voi urma drumul pietruit cu cântece / îmi voi scrie cămaşa cu versuri noaptea, sub rânjetul lunii”. Sau, precum în Sonet: „Apocalipsa oraşului de beton a trecut. În urmă-i rămase / aerul fierbinte, stătut şi grețos / şi vulturii aceia cu capete rase / ce ciugulesc creierii cadavrelor de pe jos /.../ faptele omului sunt de condamnat / dar ale domnului sunt şi mai strigătoare”... Din poezia ce dă titlul volumului reiese, însă, destul de limpede că nota spectaculară nu e, totuşi, excesiv subliniată, contrastele radicale anunțate în înclinația specială pentru îngroşarea expresionistă a straturilor de culoare se mai îmblânzesc, apelându-se la o privire mai lucidă, cumva mai „realistă”, asupra unei lumi în care infernalul şi paradisiacul se amestecă, în care morbiditatea „decadentă” e corectată de impulsuri de vitalitate elementară, menținând starea contrariantă, de ambiguitate conştientizată a trăirii într-o durabilă „farsă”: „Pe zidul bisericii din satul bunicilor / raiul e veşnic luminos, strident, ca-ntr-o carte de colorat / iar iadul – neguros, cu foc smolit, bad boy, / Nu e bine să fie doar ziuă, nici doar noapte zic eu // În cavoul rânced stau şi ascult muzica / – Nu, nu, Bacovia este în cealaltă parte. La dreapta, a doua alee...” /.../ În cavoul meu e un chitarist cu degete şi picioare de păianjen / învârtindu-se prin plasa de corzi a chitării / E negrotei, dar nu e american / Nu, e universal, dom’le. Chitaristul universal”.
Deşi oarecum schematizat, acest refuz al „tonurilor clare” – ca să folosesc o sintagmă celebră a unei poete – spune mult despre ceea ce va fi conviețuirea, în versurile de mai târziu, a aspectelor cenuşii ale vieții de fiecare zi cu un fel de frăgezime luminoasă, de duioşie înțelegătoare, de proaspătă vitalitate reprimată. Dacă trecem peste naivitatea unor unor formulări din mai multe poeme ale acestei vârste, triind restrânsul balast programatic, rămânem cu versuri de o suavă senzorialitate şi de o sinceritate deloc jucată, ca în fragmente din poemul Amurg cu idol, unde deasupra peisajului solar „strălucea un vultur, demn, ca de fildeş”: „Verdele incendiat al pădurii îmi ustura privirea / insecte albastre zburau pe muzica râului / iar soarele, da, soarele / la o fiestă mă îndemna, nu la meditație. /.../ L-am rugat să binecuvinteze munca şi jocurile copiilor / şi i-am pârât, da, i-am pârât pe bătrânii generali / care ne condamnă la crime / i-am pârât pe părinții şi învățătorii farisei / am pârât rugina ierbii şi carele arse / am pârât uciderea mieilor / şi orice fel de violență împuțită”. Franchețea confesiunii se simte şi se impune, aici, imediat. Este adolescentul care – cu un început de sarcasm gen Ion Caraion – mărturiseşte altundeva a fi „tăcut văzând atâtea lucruri identice şi murdare”, şi care, într-un frumos poem precum Nocturnă, mizează, totuşi, mai degrabă pe interiorizare decât pe gesticulația ostentativ spectaculară – şi aceasta e starea (auto)sesizată ca esențială, semn al maturizării, al unei intensități câştigate a trăirii: „Ficatul doare şi timpul curge ca mierea / Disperările îmi par azi mai pline de forță / Au câteva secunde în plus. Deşi pisicile negre / Traversează nestingherite Bulevardul Tineretului / Iar prietenii proşti caută acul în carul cu fân / Zicând că e bine. Animale bolnave şi stăpânii lor. / Luna arde mai încet decât lumânările. / Am mai multă încredere în ea / Deşi e o smiorcăită, când roşie şi zâmbitoare / Când galbenă ca turta de ceară, când ascuțită ca o sabie. /.../ O înțeleg, o respect pentru tăcerea ei rebelă. /.../ Marea sfidare. Senilă. Bumerang. / Îi vezi. Îi auzi. Te dor. Nu ai argumente. / Fiindcă totul e confuz ca slănina”...
E tipul de tensiune conținută, ce se va transmite, căpătând reliefuri notabile, în cartea considerată de poet a adevăratului său debut, Amazon (2003). Este elocvent aici faptul că de la prima pagină, e introdus, într-un titlu, cuvântul Iluminarea, pentru un poem care „descrie” actul scriptural însuşi, într-o mişcare a reveriei în marginea unor „obiecte minuscule inutile fascinatorii”, cu „culorile lor ponosite sub rugină şi praf”, capabilă, poate, să le reabiliteze poetic tocmai prin jocul fantazării (o făcuse, dar în cu totul alt stil, şi Emil Brumaru): „te gândeşti... la sunetele pe care le-ar scoate dacă ar şti cânta / la piruetele pe care le-ar descrie prin aer dacă / formele li s-ar îndulci îndeajuns ca să poată dansa / şi atâtea lucruri visezi şi atâtea istorii îți povesteşti”. E un mod al autorului de a-şi marca prezența activă în text, reducând în acelaşi timp distanța dintre acesta şi obiectul fabulației sale, a cărui realitate concretă rămâne conservată şi prezentă, adică una deloc „poetică” (obiecte „inutile” minuscule, rugina, zidul etc.), – de unde şi sugestia precarității acestui act al prezumtivei transfigurări, oricând amenințate („realizezi cât de străin de toate vei fi, lucrurile incapabile să mai „povestească”). Inserția ideii de „regie” („regizorul dramei în care joci”), şi încă una universală şi, pe deasupra, stratificată, multiplă, înscrisă şi acționând din abisurile ființei, relativizează aceste raporturi, slăbind puterea subiectului el însuşi „regizat” şi obligându-l, cumva, să apeleze, ca şi cum ar fi nevoie să-şi dea curaj, la concretul trăirii, la pulsul emoției punctuale: „însă tu speri că buzele nu-ți vor deveni niciodată nisip / că ochii nu-ți vor încremeni într-o suferință extatică / de aceea asculți bătăile inimii aşteptând să-ți dai seama / că totul este o iluzie”, „de aceea-ți pândeşti cu vinovăție povestitorul / care acum aşteaptă şi el mişcările celuilalt de deasupra”... Este, acest puls lăuntric, singura garanție – vulnerabilă – a unui fel de autenticitate: „ai vrea să gândeşti ca insectele / ca ele să zbori în aerul pulsatil / pentru că totul repetă mişcarea oceanică a sângelui /.../ pentru că numai el ar mai putea inventa o poveste / auzind cuvântul pasăre sau cuvântul araucaria / cuvântul ghindă sau cuvântul chițcan”, ajungând în cele din urmă la „explozia” ambiguu-revelatoare.
Se vede destul de clar că poetul mizează, în fond, tot pe ideea de autenticitate, ca mulți dintre congenerii săi, numai că nu se instalează comod în notația faptului brut, ci încearcă să-l introducă în circuite mai largi şi mai complexe ale experienței, din care amintita fantazare este departe de a fi exculsă. Ea nu estetizează artificial „obiectele”, ci vizează o resituare a lor într-o rețea ficțional-simbolică solidară, în precaritatea ei, cu „aerul pulsatil” al vieții înseşi. E o relație viață-text ce nu omite treapta unei „transfigurări” care n-ar mai trăda, însă, concretul existențial, ci ar propune doar nişte posibile punți către marea fabulă în care este prins întreg universul.
Se conturează astfel, încet-încet, profilul esențial al lirismului lui Ştefan Manasia: un eu a cărui ipostază fundamental-definitorie sugerează un fel de exercițiu de disponibilitate afectiv-imagnativă în fața „obiectului” exclus de obicei din sfera poeticului, frizând isignifiantul, banalul, impurul, chiar sordidul şi repugnantul, primite cumva – ca să folosesc un cuvânt mare – chiar prin destin. Aruncat în lumea (iată-l şi pe Sartre!) parcă definitiv periferică, de blocuri cenuşii şi mizere, în peisaj de reziduuri, praf şi noroaie, canale şi pâraie poluate, case de scări cu țevărie scorojită, o natură încercând să supraviețuiască tăvălugului general al „civilizației”, subiectul îşi activează la maximum capacitățile de trăire, în sensul descoperirii procentului de puritate şi naturalețe supraviețuitoare (în apropiere de Mendebilul lui Mircea Cărtărescu şi a camarazilor săi de joacă). Amplul poem în mai multe secvențe Ostroveni. Viața şi contactele este ilustrativ în acest sens: recursul la o formulă epic-descriptivă, lasă spațiu înscrierii „directe” şi „realiste” a unui peisaj, a unor gesturi şi întâmplări din universul infantil-adolescentin, dar împinse mereu în pragul miraculosului, al poeticului, al ficțiunii simbolizante. Confesiunea este topită în această „narațiune” care aduce aluviunile de „concret” nutritive pentru „autenticitatea” viziunii, insinuând totodată sentimentul participării, includerii, contopirii subiectului-povestitor cu discursul său, astfel încît articularea „lumii” e şi una a poemului: „îți ia patru ani să ascuți o imagine, să eliberezi / în apa mâloasă un simbol, o vedenie, / un gest pe care nu l-ai dus niciodată până la capăt / un cuvânt care te roade de-atâta timp, ca o tenie // sau remuşcarea umflată, sudoarea / ce te-nsemnează în cearşafuri de sânge / aerul în care levitează prieteni iubiți / vânăt, te sărută pe gură, te strânge”. Inspirația, ca să vorbim în termeni mai tradiționali, vine din încordarea memoriei afective, din acest travaliu de arheologie lăuntrică revelatoare, dar nici o exaltare ori emfază nu e lăsată să se manifeste decât ca termen de contrast, cum se întâmplă în strofa de la începutul secvenței a doua a poemului, culeasă cu italice, ca un fel de citat din memoria „poetică”, al cărui convenționalism este repede corectat prin asocierea imaginii „realiste” a acelei lumi sordide. Mircea Cărtărescu îl demitiza pe un Labiş reproiectându-i purul „curcubeu” din Primele iubiri „deasupra stației de benzină, a veceului public” etc., dar acolo funcția persiflantă era mai vizibilă, în timp ce dincoace „floarea memoriei” e montată cumva firesc în contextul „murdar”, este – s-ar putea zice – un soi de „floare de mucigai” distilând puțina frumusețe într-o formă smulsă amorfului: „răsai, tu, mac, floare a memoriei / dincolo de gardurile albe ale fermei de porci / lângă şențulețul cu fecale verzi, între guşterii adormiți, / răsai, floare a memoriei, tu, mac!” Tot aşa, aici e descoperită „america prieteniei” într-un exercițiu al sensibilității „sub lumină şi miasme”, în înaintări „mineralogice” prin „venele Ostroveniului toxic şi sfânt”, actul erotic se săvârşeşte „în smârcurile dintre pagini, sub nuferi şi lintiță”, în „vizuina visului siamez”, fluxul afectiv al prieteniei capătă un fel de concretețe senzuală, în care luminosul şi tulburele se amestecă – „îmi contemplam deodată aura anorexică”; în care, după ce „cuvântul părinților ne-a eliberat din lesă”, subiectul se poate simți „zeu peste vastele lumi miniaturale”: „eram profeții grunge dumnezeii dezechilibrați ai oraşului / chipurile noastre, pe dig, unul în fața celuilalt / străluminau aceeaşi eczemă” –, în care rămăşițele de suavitate sunt bruscate de apariții grotesc-expresioniste („am văzut pe dig burțile totemice ale grăsanelor / sub cremele hidratante, trupurile acelea ametafizice / care ne-au umilit imaginația”).
Se străvede în aceste versuri ceva din inconfortul generat de constrângerile sociale, familiale, o nevoie de eliberare spre altceva, mai exact spre o lume a organicului fie şi impur, a unei elementarități pulsând printre rămăşițe de o viață secretă, ce se imprimă subiectului-scriptor, îmbibându-i existența şi scrisul: „vine o clipă în viață, de glorie? / când ezităm între două obiecte două femei / sau între două stări, ca acum când ciuperca mi-a injectat sporii ei // în crevasele dintre celule, sub pădurea de / acarieni. Ostroveniul îşi întinde axonii / pompează otrava prăfoasă, / glomerule de / ură şi amintiri îmi cuceresc neuronii / devin jucăria hârtiei de scris / scribul şi prostituata”... Tot aşa cum vechile evaziuni în spații exotice ironizate cumva elegiac la Tonegaru şi Geo Dumitrescu se regăsesc remodelate în acest univers periferic – unde contururile unei Australii visate pot fi descoperite în bălțile de pe un teren de volei, cu mimate exaltări infantile de rigoare –, evaziunea din lumea într-altfel impură şi alterată e proiectată, sugestiv, în canalele de sub blocurile cenuşii: „vom traversa bălți cu bacterii călduțe / arhipelaguri de râme şi şobolani / treningul roşu-al lui Glonț / le va părea blana unui Imens Prădător /.../ să fugim, să construim laboratoare / să deconspirăm afacerea necurată a lumii /.../ ne vom petrece viețile sub pământ / şi după iarna atomică vom mai trăi încă /până vom ajunge străvezii şi nemuritori / până ne vor creşte aripi de ivoriu”... Ceva din atmosfera „zonei” tarkovskiene din Călăuza , care va lăsa urme şi în versurile de mai târziu, apare deja aici.
Iată, aşadar, un discurs epico-liric complex, ce evită artificiile şi se abandonează (sau şi-o calculează inspirat) mişcării lente, răbdătoare, celulare, a materiei infestate, cu care se simte solidar, de care se lasă impregnat, reuşind să transmită sentimentul unei intimități organice cu ceea ce e expulzat din câmpul central al atenției poetice, dar supraviețuind dincolo de extremele alterări la care a fost supus. O asemenea apropiere de concretețea materială măsoară încă o dată distanța față de „mizerabilismul” la modă printre confrați de „promoție” ai lui Ştefan Manasia, care e şi una a calității discursului poetic, deloc „minimalist”, pauper, şi superficial. Sensibilitate rănită, în felul său, acest poet are ceva din eroii lui Salinger, marginali în prospețimea şi luminozitatea ființei lor, față de lumea de azi, aproape general maculantă şi profanată.
Poemul care dă titlul cărții, Amazon, sugerează, la rândul său, prin antifrază față de măreția şi vitalitatea copleşitoare a fluviului sud-american, aceeaşi perspectivă, foarte personală, asupra lumii. Fluviul lui Ştefan Manasia, cu aluviunile lui impresionante şi mişcarea maestuos-elementară, este bietul pârâu poluat, Nadăşul, de la periferia Clujului industrial şi semi-rural, în care un „țăran liniştit şi viclean” îneacă un câțel după ce îi legase, meticulos, gâtul cu o sârmă. Aceeaşi lume năpădită de reziduuri – „între gunoaie nadăşul se târa înapoi. ca un amazon hămesit încolăcise pilonii podului, aştepta” –, cu „nămolul pe care se legăna, asemenea unui şlep, căminul CFR”, conturată într-o „narațiune” în care poetul devine din nou personaj – „ca să fii scriitor gândea manasia trebuie să ai oase tari, iar ca să trăieşti oasele sufletului trebuie să-ți fie tari, ca la fotbalişti, ca la vite” –, şi unde relația autor-lume-text e pusă încă o dată în evidență prin subtila întrețesere dintre registrele de limbaj. Şi aici, proiecția fantezist-poetizantă – evocată în metafora voit prețioasă – „ayatolahul viziunii” – este confruntată cu notația brut(al)ă a datelor realului sordid, într-un joc complex de relații, în care confesiunea eului se îmbină organic cu mica tramă epică: „trec zilele şi odată cu ele ayatolahul viziunii , pulberea şi exaltarea şi sfințenia vieții de adolescent. /.../ să ne umplem căuşul palmelor cu sodă, cu palmele lipite şi acoperindu-ne gurile / să ne rugăm / ingerând praful alb şi binefăcător /.../ în felul nostru rugându-ne // la un Dumnezeu atât de mare şi de curat cum nici n-a început măcar să existe”... Nimic emfatic, strident-retoric, în asemenea versuri de o tensiune înfrânată, tot aşa cum din descrierea topită în narațiune a aproape banalului act ucigaş nu reiese decât un lirism dureros în surdină, de o mare delicatețe şi duioşie.
Alte câteva poeme mai ample trebuie neapărat citate printre reuşitele de marcă ale acestei cărți. Mai întâi, ancoră-de-pescuit, unde banala întâlnire în baie cu un păianjen este subtil asociată cu imaginea „ancorelor miniaturale subțiri ca viespile” dintr-o vitrină cu instrumente de pescuit, cumpărate în copilărie, puternic evocatoare. Se evită, ca peste tot, alunecările în sentimentalism şi verbiajul retoric, un montaj similar de texte stilistic contrastante marchează distanțarea de tot ce ar putea însemna falsă poetizare, hiperbolă gratuită, în favoarea unei alte opțiuni, pentru decorul de o modestie extremă şi expresia comună, aproape trivială, dar care e învăluită în acelaşi văl discret de lirism. Ceea ce se impune este coerența viziunii în raport cu celelalte texte, căci transpare intima, constanta relație dintre mărcile realului derizoriu şi subiectul poetic, un pact respectat, devenit principiu de creație: între „paingul” din baie, deloc estetic, dar văzut, totuşi, ca o „alcătuire fantastă şi nevinovată”, care provoacă o modestă însă autentică stare de fericire şi de exaltare momentană, se conturează un soi de relație de complicitate: „o pace secretă s-a stabilit între noi , / siamezi ai viziunii, – ascultam susurul / uterin, şopotul conductelor galbene ca nişte pâinici”... Ultimele două strofe ale poemului trag un fel de concluzie privind această intimă comunicare, oferind o definiție în mic a modului de a vedea şi simți lumea al poetului şi reabilitînd poeticitatea ambianței şi a „actorilor”, puşi acum sub majusculă, remodelați, cum sunt, în „Noua Ordine” a textului: „paing: căci alianța secretă înfăptuită între Om şi / Primul Dansator avea să dăinuiască / iar Baia – confuză şi albă – recunoştea / Noua Ordine / simțea aura, vedea importanța // osmoza dintre creierul uman şi creierul primitiv / dintre visele sofisticate şi impulsurile de lumină albastră / / dintre uimirea cu care totdeauna am cuprins lumea / şi încântarea cu care ochii lui îmbrățişau prada”.
Alt poem important, schiță pentru autobiografie (de Antimoniu), evocă secvențe dintr-o copilărie obişnuită, însă în care fapte mărunte, povestite cu o naivitate pe jumătate jucată, dau prospețime şi relief relatării: pălmuirea tatălui care desenase stângaci „un turc, un sultan, / şi-i făcuse turbanul în formă de ou, vertical, pe cap”, jignind „logica frumosului (ce) se înstăpânise pe mine ca o eczemă”; şutul dat de acelaşi tată unei mingi cu buline, imaginată ca stea lipită de cer; o viespe omorâtă cu papucul în cameră; fumatul unei țigări din mătase de porumb învelită în hârtie de ziar „Scânteia”; rostirea pitoresc deformată a unui cuvânt – căcăstoare – în loc de mai civilizatul veceu sau rurala budă... În acest context, descoperirea sexualității prin intermediul unei „ viespi uriaşe, lichefiate” aşteptând multiple fecundări – într-o zi, când copilul merge la cules mure pe deal, provocând rostirea, cu naivă cutezanță, a cuvântului popular pentru sex, e sugerată o „primă experiență adevărată”, revelație a unei realități a vieții până atunci disimulată şi care tulbură profund sensibilitatea candidă: sinteză şi asceză, cuvinte din lexicul târziu al maturului se descoperă atunci ca procese facând parte din logica viului, dar profanând cumva privirea candidă a copilului: „am încercat să plâng, n-am izbutit, / voiam să mă sinucid, n-am făcut-o, / soarele se scufunda în calcarul translucid al dealului. / dealul sub mine lumina. am urinat în praful alb. / şi-am pornit spe casă mâncând, cu desăvârşită tristețe, murele”. Shimbând ce e de schimbat, avem aici un fel de replică simetrică la Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiş...
Un poem cum este Hidrocentrala pune din nou problema relației dintre tulburea realitate interioară a subiectului liric şi lumea din apropiere, ca ecuație a unei „transfigurări” ambigue, în care visătoria luminos-idealizantă, tradusă în termenii reportajului emfatic al „epocii de aur”, e confruntată cu realitatea ternă, cenuşie, demascânbu-i-se implicit falsitatea: „locuitorii oraşului înalță noapte de noapte hidrocentrala pe cursul negru al sângelui meu // aşezarea sporeşte cu blocuri mândre şi şcoli. în locul mlaştinilor infecțioase şi luxuriante a fost amenjat părculețul de agrement dotat cu băric verzi” etc. Numai că atunci când „incantația” e împinsă spre extrema simulacrului, lăuntricul „râu întunecat” devine „un gândac fioros”, ca un averstiment simbolic la excesul de contrafacere al imaginației poetice. Imaginea poetului însuşi capătă ceva din fizionomia unui „om al petrolului” bogzian, în care întunecata forță elementară îşi conține şi partea de vitalitate luminoasă, într-o osmoză definitorie pentru autenticitatea trăirii şi a viziunii despre lume: „cât de curând vor lumina sărbătoreşte oraşul cu cerneala neagră, strălucitoare şi oribilă a sângelui meu”.
Abordând un discurs mai direct-liric, ciclul secund al cărții – Creierul meu friguros e Nebraska – rămâne, în fond, pe linia schițată în textele mai lungi. Subiectul poetic îşi regăseşte adesea postura de fantast confruntat cu realitățile nu prea poetice: prin „creierul din gumă de mestecat / trec accelerând marfarele / pline cu crime pe care-aş fi putut să le fac”, iar tentația fugii de brutalitatea lumii date nu lipseşte: „mecanici au chipuri albastre şi stranii // sub prelate rugoase băieții negri fac / orice ca să scape de melasă şi bici / visează Nordul şi cerul ca o crustă de rac”; numai că ispita acestui soi de exotism dispare în momentul când se risipeşte şi trecătorul farmec al naturii: atunci, „marfarele lungi ca viermii de mirodenii / se clatină în preerie când greierii tac // iar sclavii adorm între trestii cu Doamna Tenie”, în acelaşi creier... Tot aşa, într-un cânticel, „floarea soarelui” născută într-o reverie luminos-autumnală, e contrazisă de o „oglindă retrovizoare” în care se proiectează imaginea unor „nimfete” şcolărițe, speriate de „bătrâna... cu pomeți pământii”, care le va bântui coşmarele ca un spectru grotesc al morții. Într-o variantă, imaginea decreptuidinii revine (vezi poemul atunci bătrâna cu mustăți spuse), într-un discurs ironic, sprijinit pe limbajul de culoare regional-ardelenească: „Îi fain-frunos să fii muscă / să desfizi hibernarea / (cuibărindu-te în troleu) / să-ți legeni / în zbor / picioruşele / peste cine vrei tu // Îi fain frumos să fii cârtiță /.../ Yoi da’ tăt mai frumos îi să fii muscă / să desfizi hibernarea / să-ți legeni (artistic) / picioruşele / peste cine vrei tu”... Imediat, în eu şi seniorul sârb vasko popa, se confruntă, pe fundal de cartier clujean igrasios şi rece, cu fețe de femei „livide”, o reminiscență din poemul confratelui de peste Dunăre despre culorile angelice dintr-o frescă de mănăstire trecând în ochii contemplatorului, face contrast cu datele imediatului mizer şi atrage observația, cumva programatică, despre „viețile noastre timide (care) sunt mai importante decât arheologeala lui poundiană”. Ceva din fronda „generaționistă” trece în finalul textului, unde citrim: „îmbătrânisem din precauție-mi luasem fularul gri / peste geaca de blugi / îmbătrânisem şi urma să câştig”. Iar în poemul următor, Columbia, racheta americană, plină acum cu cerneluri de tatuat planetele vecine, apare ca instrument al devitalizării estetizante a poeziei: pasagerii ei, opriți un ,moment din cursă, ca să mănânce, îşi pierd simțurile, fac indigestie şi mor, în timp ce „Columbia străbătea galaxiile, cu trupul alb, fusiform şi grăsuț”. Nu lipseşte nici nota de tandrețe cunoscută, ca în saxofonul lui charlie, unde „un zeu mic vine să cânte” în urechea „cu dinți care pândeşte sau dormitează”, ori în ars poetica sau despre ce mai poți azi scrie, cu imaginea copilului străzii cerşind în autobuzul plin de sacoşe bine aprovizionate, apoi îndepărtându-sde „pe căluțul de lem al tristeții”. Poetul recurge aici mai mult la metaforă, construieşte mici scene oarecum „demonstrative”, medierea imagistică a „realului” e mai evidentă decât în textele primei secvențe a volumului, poate mai puternice şi mai convingătoare.
Cu Cartea micilor invazii (2008), Ştefan Manasia face un pas înainte, subliniat şi programatic în poemul liminar, către „uşa” cititorului, vizând şi mai decis o poetică întemeiată pe experiența existențială concretă, directă, trecută într-o materialitate expresivă a limbajului – „am să vă spun din nou / cuvinte care umplu gura / cuvinte venite din existențele / noastre oribile / din văgăunile de carne din care am ieşit: / acolo Suferința nu este o telenovelă”. Limbaj direct, aşadar, cu un pigment patetic, amintind o înrudire cu avertismentul lui Ioan Es. Pop din strada oltețului 15, unde moartea se bea şi viața se uită, şi somându-şi cititorul să ia act, prin acest mesaj, de propriile vini şi compromisuri: sunt la uşa ta / te-am găsit / VEI PLăTI PENTRU TOT”. O terapie brutală e astfel anunțată – „îşi voi administra decoctul / singurătății şi al deriziunii /.../ şi am să-ți umplu pereții din dormitor / cu un graffiti de sânge”. O despărțire de reveria subzistentă încă în cartea precedentă va fi – se spune – depăşită: „iată-mă aterizând din vise în carne”. Cota de realism exacerbat, dus până la imaginea ce sângerează expresionist, creşte, aşadar, iar tonul discursului se înăspreşte, prelungind de fapt şi intensificând sugestia acelui contract de „siamezi ai viziunii”, conturat în Amazon, acum reformulat într-o ambianță mai accentuat informatic-virtuală: „mintea mea e matrix / şi gândurile-mi foşnesc în creierul tău / fac dragoste în creierul tău”. Pe pagina următoare, însă, celălalt filon, al afecținuii luminoase, vine să echilibreze perspectiva, refăcând unitatea unei viziuni şi sensibilități deja solid constituite în cartea de dinainte. Căci în lilia 4 efver, trimițând la filmul lui Lukas Moodison despre doi adolescenți ruşi abandonați de famile şi care-şi dau curaj inventând tot soiul de întâmplări, e expediată simbolic, pe fundal de „mâzgă cerească”, fals transfigurată de „alchimia ororii” din producții poetice repudiate, o scrisoare în care „structura prietenoasă a venelor luminează clar”, cu adaos de citat celebru, din aceeaşi arie de sensibilitate frumos-vulnerabilă: iar ca sentiment un cristal.
Ceva s-a schimbat, totuşi, măcar ca accent în aceste poeme noi: timbrul. rostirea discursului sunt mai tăioase, mai ferme, cu o anumită doză de agresivitate, motivată de acumularea a ceea se putea identifica drept poluare a mediului, şi natural, şi sufletesc, în poemele precedente. Cum scriam pe coperta cărții, confesiunea e acum parcă mai crispată şi nervoasă, în decorul-conglomerat de contraste, simbioză tensionată de notații în care concretul cotidian prozaic şi comun se alătură artfecatelor derizorii ale lumii contemporane, unor referințe culturale (din universul „civilizației imaginii”, în speță al cinematografului şi internetului, apoi din cel al muzicii ultimilor ani – revine de pildă referința la orientarea „grunge”, chiar într-un titlu de ciclu, Etica grunge – pentru a întări sugestia de comunicare organică cu lumea, dar într-o formă „rănită”, eczematică, incomod şi permanent dureroasă sau sensibilizată. Şi nu lipsesc reperele literare, un Cesare Pavese (acordul cu definiția poeziei ca „povestioară”, ce dă o formă stării pre-poetice spontan-inspirate, miza pe o anumită lirică italiană a simplității şi bunei instalări înt-o claritate şi un „clasicism al locului”) şi, încă mai semnificativ, la avangardistul Geo Bogza, cel al „exasperării creatoare”, cu care noul nonconformism şi noua frumusețe convulsivă a tânărului poet se întâlnesc fertil.
Şi mai adăugam ceva care poate fi reconfirmat: discursul de acum optează pentru concentrare, reduce „epicul” la descrierea fulgurantă şi fragmentară, cu o strictețe şi ascuțime a verbului întărite, poate mai puțin „lirică” în ansamblu, căci urmele tandreței sunt mai rare, lăsând loc unui soi de energie neagră, de imaginar expresionist, atent supravegheată. Notam şi pigmentul „cinic” al acestui discurs programatic şi afişat nonconformist, în răspăr cu „morala” cuminte şi convenționalizată, dezvăluind şi numind fără menajamente crimele epocii: „la 26 de ani te vizitează subit arhontele dezgustului / chip slut sub turbanul de lipitori / şi îți vorbeşte cu picioarele amputate ale / puştilor etiopieni / cu părul în flăcări al teroristelor palestiniene / cu craniul ras al românaşilor din orfelinate”. În celălalt volum, se îndepărta, în mod semnificativ, „ayatolahul imaginației”, efigia autorității reveriei, aici se apropie figura simbolică a unei atitudini mai implicate, realiste, ostentativ ostile oricărei fantazări.
Odată, însă, cu această expresie a unui soi de asceză încordată, notația de „reportaj” rapid reține date derulate în cascadă, ale ambianței socio-culturale contemporane, în asocieri şi opoziții ce împing „confesiunea” preluată în numele colectivității spre umoarea sarcastică, precum în Imn: „noi suntem furnicile coprofage / noi suntem viespile adunate în jurul bălții / pe ochiul rinocerului înecat / ne hrănim cu stridii cu petrol saudit / naştem avortoni şi miss univers/.../ noi semnăm manifeste poetice şi tratate / ne lustruim pantofii mai ceva / decât măiastra lui brâncuşi”... Tot aşa, în film cu nazişti, evocând „muzeificarea” tragediilor într-o memorie colectivă neutralizantă, dar şi avivarea rănii printr-o poezie conştientă că participă, involuntar, la acelaşi proces, în măsura în care, poate inevitabil, transpune în plan poetic-estetic dramele de odinioară: „apoi în ferestruica limbii române / apar eu / răzuind carota şi carotida / prinzând rufele vorbelor în cârlige trandafirii: / noapte bună nazi, şi vouă neorealiste fierării, / noapte bună, doctorilor cu / creiere înşurubate în insomnii”. Sub un titlu din Bacovia (Serenada muncitorului) şi sub altul arghezian (poem despre țigăncuşa...) se poate măsura distanța, în sensul devalorizării gestului sacrificial, în primul caz, şi al îngroşării expresioniste a „florii de mucigai” ce răsturna brutal nota idilică deja contrazisă, în Tinca, de Arghezi, în cea de a doua.
Ciclul de „erotice”, când TU vii, procedează, la rândul său, la demitizare radicală, cobornd imaginea femeii în cotidianul posomorât şi prozaic (sub aparente „hieroglife” selenare, iubita apare „cu sacoşe grele, / cu sufletul gol şi meschin”, imaginea nopții coborând „ca o gheişă / în kimonoul înstelat” e doar un termen convențional de contrast pentru „respirația colgate” a femeii şi cea „orbit albastru” a bărbatului, „pui jilavi de şopârle îi oferisem cercei” – sună un alt vers. Iar o odă muncii, amintind de sfidările Poemului invectivă de Geo Bogza, narează în stil de fapt divers sugrumarea unei „nimfe” din noua burghezie de către un servitor ce-i curățea piscina, „ațâțat” de femeia senzuală, precum „efebii unşi cu untdelemn” de la 1934. Tonul devine chiar vehement într-un mailpoem, ce marchează extrema, aproape neaşteptată în poezia lui Ştefan Manasia, a unei atitudini de revoltă antiburgheză, de retrăită „exasperare” reciclată din zona avangardist-istorică, trecută prin „tavernalele” generației războiului şi revigorată în discursul recent al unor Marius Ianuş şi suita: „eu sunt Werminator, tu doar Sarcasticstar / pe viață ne-am legat de pahar / sub cerul Mănăşturului ca un cearşaf murdar / luminând strada Tăşnad, clătinat, ca un far. / eu sunt Terminator şi vin din trecut / din țesuturile biotech cu infecții severe / în pletele mele cresc păduchi şi himere / sunt ultimul guarant, am venit să vă fut”. Poetul iese, oarecum, din ramele portretului ce-l individualiza, făcând aici o concesie viziunii noilor revoltați „douămiişti”, cărora li se aliniază în chip frapant, intrând, pentru o clipă de comoditate, „în rânduri”...
Este, însă, dacă nu tocmai o excepție, în orice caz un exemplu, dintre puținele, în care discursul lui Ştefan Manasia uzează de stridențe de limbaj, într-o stare-limită a trăirii şi expresiei ei. Căci, sub atâtea straturi de „concrete” depoetizante se bănuieşte, totuşi, ca în Amazon, o zonă dificil ocrotită, de sensibilitate ultragiată, o nostalgie a naturii fruste şi a firescului trăirii, fie şi în „paragini paradisiace”, în „pastelul kitsch” al unui univers poluat în toate sensurile. Ea se transferă, ca atare, asupra lucrurilor mărunte, familiare, aparent nepoetice, ori de film tarkovskian şi cartier periferic, în acele „mici invazii” de prospețime primejduită a senzației, prin care transpare o lumină sufletească ce nu se poate stinge. Este, în aceste poeme, mai ales cele din ciclul care dă titlul cărții, prelungirea acelui filon foarte caracteristic lirismului lui Ştefan Manasia, cu a sa „etică grunge”, ce ține sensbilitatea într-un fel de alertă permanentă, sugerând dificultatea-vulnerabilitatea comunicării, şi unda de lirism discret, învăluitor, ce supraviețuieşte totuşi. Faptul că un număr de poeme din noua carte se intulează „un film tarkovskian” atestă tocmai continuitatea despre care vorbea. Căci aceste parcele de zonă teribil poluată, în care încearcă să reziste forța vitală primejduită nu sunt decât varianta, poate agravată, a lumii de cartier sărăcăcios, de maidan infestat de gunoaie, de animalitate larvară, în care câte o suavă floare de mac dă semne de modestă biruință. Iar tandrețea umană, candid-copilărească învinge, paralel, şocurile care o tulbură. „Miriadele de ochi moi şi rotunzi” cu care subiectul liric promite să „defloreze pielea foşnitoare a realității” sunt, într-un fel, corespondentul simetric al acelei lumi de protozoare şi planctoane în care mocneşte o viață secretă, periclitată desigur în permanență, dar care oferă un soi de siguranță relativă cu privirea la şansele de izbândă a ”planului primar” invocat altădată de un Bogza şi nu numai de el, reactivat acum în decorul cel mai adesea dezolant al modernității sau postmodernității noastre.
„Micile invazii”, care sunt, în poemul omonim, ale „puştimii (care) fura trandafiri, crini cu aură flamboiantă /ramuri cu zarzăre şi cireşe abia date în pârg” din grădinile cartierului, concurate acum de fructele aseptice cumpărate de gospodine din supermarketuri, sunt cele ce, amenințate de civilizație cu dispariția, lasă măcar liberă zona de prospețime neafectată a unei naturi, în care „cireşele luminează azi ca ocelii făpturilor primitive”. La fel, opțiunea poetică merge spre un discurs eliberat de convenții şi supuneri la ordinile zilei, conştient de pericolele majore ale lumii în care trăim, dar şi de valoarea unei aspirații pacifice, fie şi slăbite, în care „încă susură pe canalul comunicării / apă cu rugină şi oxiuri de la robinet” (v. ffwd: împotriva poeților).
O asemenea comunicare dureros-încrezătoare se simte, cu forța „reportajelor” (al „povestioarelor”) din Amazon, îndeosebi în ultima piesă a cărții, Levitația, unde reparcurgerea unor intinerarii periferice, calificate pe drept cuvânt „paragini paradisiace”, cu reziduuri murdare, dar şi cu o prezență umană precum cea a cloşardului botezat simbolic Cadmos (erou grec fondator al Tebei, dar mai ales al scrierii feniciene şi greceşti, reper semnificativ al scrisului de acum), surprins şi fotografic, ca o altă amprentă-probă a autenticității, asociază încă o dată foarte expresiv imundul şi puritatea: „am văzut colaje de frunze, ziduri coşcovite, / oameni cu încălțări proaste şi umbrele negre, / un cireş umed şi viu / lângă crişti de tablă despuiați şi înfrânți /.../ mi-au făcut încă o dată cu ochiul revistele porno / creierul a eclozat încă o dată celuloză şi coloranți...” Este, aici, şi un fel de replică în ambianță mizer-periferică a unui Ulyse voroncian, fără exaltările modernistului de odinioară, dar cu un simț conservat al miraculosului victorios în precaritatea lui, cum puțini poeți ai generației tinere de acum au reuşit să transmită. Este ceea ce individualizează, în fond, lirica acestor „mici invazii”, cu armate mai puternice decât cele impunătoare, emfatice, înzestrate cu arme şi cu scuturi trecute de o bună bucată de vreme în panopliile aproape muzeificate ale poeziei.
ION POP