Proză: Irene

Madison Smartt Bell s-a născut în 1957, a studiat la Princeton şi, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, a scris prima povestire „doar din plictiseală”... A publicat până acum mai multe romane şi culegeri de povestiri, dintre care, cele mai cunoscute sunt: Aşteptând sfârşitul lumii (Waiting for the End of the World), Anul tăcerii (The Year of Silence), Zero db şi alte povestiri (Zero db and Other Stories). Scrie în mod constant cronică literară pentru The New York Times Book Review şi Harpers şi a ținut cursuri la Iowa Writers Workshop, precum şi la Johns Hopkins Writing Seminars. În 1986 a publicat eseul Less is Less. The Dwindling American Short Story, text polemic, în care analizează genul de text care tindea să domine, în acel moment, proza americană, şi anume ficțiunea „minimalistă”, reprezentată mai ales de Raymond Carver şi Ann Beattie.
Încercând să cuprindă totul, de la atmosfera din sălile de mese de la Princeton şi până la fermele de porci din Tennessee, viziunea din povestirile lui Madison Smartt Bell aduce umorul, plasat mereu pe fondul unei realități crude sau dramatice, şi opune ambițiile personale nesiguranței viitorului. Rezultatul e de o măiestrie fascinantă. Nu întâmplător, aprecierile criticii de peste Ocean au fost superlative, mai cu seamă în privința volumului său de proză scurtă, Zero db şi alte povestiri. Astfel, dacă New York Times Book Review aprecia că, „luate separat, povestirile din Zero db sunt uimitoare; privite global, sunt încă şi mai uimitoare, deoarece indică un uimitor registru al talentului”, prestigiosul Washington Post afirma de-a dreptul că „avem de-a face cu un scriitor puternic. Proza contemporană primeşte un binevenit impuls tonic prin prezența lui Madison Smartt Bell, iar Zero db, această impresionantă carte de povestiri, e foarte probabil că va rămâne una din cele mai mari realizări ale sale”, în vreme ce Standard îl punea alături de marile nume ale prozei americane contemporane, considerând că „precocele talent al d-lui Bell ar putea să-i învețe câteva lucruri utile pe Martin Amis, Ian McEwan sau Iain Banks.”


Irene – de fapt, este întotdeauna imposibil să treci direct la subiect. Prin asta vreau să spun că va trebui cu siguranță să povestesc câte ceva din propria mea existență monotonă înainte de a putea spune ceva coerent despre Irene. Dacă, chiar şi atunci. Dar probabil că ăsta nu-i în totalitate un lucru rău dacă stai să te gândeşti la subiecte, dacă iei, de exemplu, vârful unui creion, trebuie să fii conştient că o privire asupra a cel puțin unei părți a creionului îți este necesară pentru a înțelege rostul vârfului. Adică, este de-a dreptul imposibil să concepi vârful unui creion fără un creion care să ducă spre el. Asta doar dacă nu consideri că urma lăsată de un creion pe hârtie sau pe o altă suprafață e vârful însuşi, caz în care se poate spune că vârful e perceput în detaşare de propria sa esență; totuşi, în replică s-ar putea afirma că vârful creionului continuă să existe şi după ce semnele au fost scrise, aşa încât, a identifica vreun semn cu vârful în sine este, în mod clar, eronat. Dar povestea asta despre linii, vârfuri şi creioane nu duce nicăieri. Nu vă spune absolut nimic despre Irene, şi nu vă spune prea multe nici despre mine, deşi cititorii cei plini de perspicacitate pot deduce sau presupune de aici că mi-am petrecut ceva timp, undeva în decursul carierei, citind operele unor anumiți filosofi care recurg la multe pagini pentru a demonstra lucruri absurde într-un mod ridicol. Şi, de fapt, ăsta e chiar adevărul adevărat.
Într-o anumită perioadă a vieții mele, am locuit pentru câteva luni în Newark. Ce făcusem înainte reprezintă probabil acea parte a creionului la care nimeni nu-i interesat să se uite. Însă treceam pe lângă sau prin Newark din când în când, înainte de a locui acolo, atunci când mergeam cu trenul sau ajungeam la bariera spre New Jersey. Priveliştea dinspre barieră (între New York şi Franklin Park) e cu adevărat incredibilă. Nu-ți vine că crezi ce a putut să facă mâna omului. Pământul ar fi plat dacă ar exista pământ acolo, dar, câtă vreme nu vezi nici o palmă, nu sunt motive întemeiate să presupui să ar fi vreun pic. De fiecare parte a şoselei, ajungând până în cel mai îndepărtat punct pe care privirea îl poate cuprinde, e o foarte complicată junglă de maşinării. Niciodată n-am avut nici cea mai mică idee la ce folosesc majoritatea lor. Cred că unele aveau o oarecare legătură cu rafinăriile de petrol, şi mai erau acolo o mulțime de grămezi înalte cu cenuşă, precum şi mici şi misterioase nimburi de flăcări. Să străbați locurile acestea în timpul zilei înseamnă să faci ceva extrem de deprimant. Pe la apusul soarelui au, însă, o frumusețe ciudată; orizontul e străpuns de structuri neobişnuite şi inexplicabile care ordonează culorile serii în consonanță cu propriul lor sistem necunoscut, aşa încât privitorul simte că a păşit într-o lume artificială şi măreață, cu totul străină celei din care vine. Pe timp de noapte, acest drum e o coborâre în infern: fum, aburi, lumini şi flăcări, şi nimic cât de cât uman. N-ai fi zis niciodată că locuieşte cineva aici. Totuşi, mulți oameni locuiau.

Într-o dimineață m-am trezit cu un puternic sentiment că era timpul pentru o schimbare radicală. Fără să-mi fac bagajele sau să anunț pe cineva despre hotărârea mea, m-am dus la gară şi m-am urcat într-un tren. Nu era nevoie să-mi iau bilet, deoarece aveam abonament, iar conducătorul n-a fost surprins când am adormit pe banchetă, căci şi acesta era un obicei al meu. O oprire neobişnuit de bruscă m-a trezit, am cobrât din tren şi am pornit-o pe strada de peste drum de gară, uitându-mă la toate anunțurile „De închiriat“. Îmi luasem carnetul de cecuri cu mine, aşa că, atunci când am găsit un apartament potrivit, am putut să plătesc pe loc. Dar, pentru a semna contractul, a trebuit să părăsesc ceea ce în curând avea să fie vecinătatea mea, şi să merg la biroul unui agent de închirieri. După ce am negociat contractul şi am scris cecul, l-am întrebat pe agent, ca din întâmplare, în ce oraş mă aflu. În felul acesta am ajuns să locuiesc în Newark. Am rămas o noapte în apartamentul nemobilat ca să mă familiarizez cu el, iar a doua zi m-am întors la vechea mea reşedință ca să-mi iau lucrurile.
De fapt, povestea asta despre cum am ajuns în Newark este pe cât de falsă, pe atât de improbabilă. Iată ce s-a întâmplat în realitate: într-o zi am simțit că trebuie neapărat să fac o schimbare majoră în modul meu de viață. Eram în încurcătură şi mi-era greu să hotărăsc exact ce ar fi mai bine să fac. Aşa că m-am decis să reurg la o metodă cunoscută de prezicere: alegi o carte, o deschizi pe masă şi urmezi orice sugestie pare a fi oferită de pasajul pe care hazardul îl alege în acest fel. Cartea pe care am folosit-o în scopul acesta era Conferința păsărilor de Farid ud-din Attar, o carte pe care o achiziționasem doar cu o zi înainte. Am ținut-o în echilibru pe cotor şi am lăsat-o să cadă. Evident, cum cartea era nouă, a căzut închisă. Puțin enervat, am deschis-o la întâmplare şi am început să citesc. Iată ce: „Cel care doreşte să trăiască în pace, trebuie să se îndrepte spre ruine, asemenea nebunilor“. Instantaneu m-am gândit la Newark. M-am dus acolo cu trenul (îmi vândusem maşina de curând) şi am căutat prin apropierea gării, până am găsit un apartament foarte ieftin. Am rămas acolo o noapte, iar apoi m-am întors ca să iau diversele obiecte pe care le adunasem în cursul vieții mele de până atunci. Erau mai ales cărți şi discuri; lucrurile mai practice a trebuit să le cumpăr.
În mare, schimbarea radicală părea a merge foarte bine, sau, în orice caz, nici unul din lucrurile care mă deranjaseră înainte de ea nu mă mai necăjea acum. Am ieşit şi mi-am cumpărat un set de oale şi tigăi, şi pentru cel puțin zece zile am fost extrem de fericit învățând să gătesc câteva feluri simple de mâncare. Niciodată nu mai gătisem înainte (cei cu un ascuțit spirit de observație ar putea înțelege de aici că în trecutul meu existaseră mame, prietene, şi poate chiar şi unele instituții), iar această ocupație s-a dovedit a fi captivantă. De asemenea, de-a lungul primelor câteva zile ale şederii mele în Newark, am fost mândru de casa mea. Apartamentul era aproape obişnuit, dar avea o particularitate. Era la etajul al doilea şi intrai înăuntru, după ce urcai un rând de scări întunecoase, direct prin bucătărie. Restul apartamentului nu era altceva decât o lungă cameră rectangulară cu tavan înalt, pereți de culoare crem cu vopseaua sărită şi patru ferestre glisante cu dădeau spre stradă. Particularitatea consta tocmai în această cameră, împărțită cumva în două încăperi prin două coloane de lemn care mergeau din podea până la tavan. Coloanele aveau sculptate capiteluri corintiene. Erau vopsite în maro. Altfel, nu aveau nici o funcționalitate, totuşi îmi plăceau enorm. Uneori eram de-a dreptul vanitos în privința lor.
Îmi petreceam viața gătind, mâncând şi aşa mai departe, în partea cea mai apropiată de coloane, lângă bucătărie. Toată mobila mea se afla în această parte a camerei. De fapt, eu nu aveam nici o mobilă, dar locatarul precedent abandonase în mod convenabil o masă, un scaun, două dulapuri în stare destul de proastă şi un enorm cufăr cu capac plat ce stătea dedesuptul ferestrei din fața uşii bucătăriei. Cufărul era plin cu ceva; agentul de închirieri îmi spusese că în curând va veni o persoană să-l ridice. Nu m-am uitat niciodată să văd ce era în el, deşi nu a venit nimeni.
În spatele coloanelor camera era goală şi părea totdeauna spațioasă, uneori de-a dreptul impunătoare. Mi-am permis să dorm de cealaltă parte a coloanelor. Dormeam pe o rogojină de spumă sintetică pe care înainte o foloseam în excursii. Eram norocos să o am încă; îmi amintisem de ea în ultima clipă, în ziua când am vândut maşina. Chiar înainte de a preda cheile mi-a dat prin minte să mă uit în portbagaj, unde am găsit rogojina şi încă vreo câteva lucruri pe care le-am lăsat acolo. Am rulat-o şi am plecat cu ea sub braț; forma o legătură compactă. În Newark întindeam rogojina în fiecare noapte ca să dorm pe ea, iar dimineața o strângeam şi o luam de acolo, în felul acesta păstram sfântă şi neatinsă suprafața din spatele coloanelor.
În general, eram foarte curat şi ordonat în ceea ce priveşte apartamentul, spălând fiecare farfurie imediat după ce o foloseam, şi aşa mai departe. Era totuşi imposibil să țin casa perfect curată, fiindcă era vară, iar ferestrele trebuiau deschise. Un soi ciudat de praf negru plutea prin aer, intra pe geam şi acoperea orice suprafață liberă. Newark face parte dintr-o regiune mult mai întinsă, cunoscută popular sub numele de Valea Cancerului. Dar, în orice caz, eu eram ordonat. În primele câteva zile cât am stat acolo, m-am uitat prin toate hârtiile, am aruncat tot ce nu-mi mai folosea şi am pus în ordine tot ceea ce mă hotărâsem să păstrez. Mi-am pus cărțile în bibliotecă; am aranjat discurile în ordine alfabetică. Fără să trec în spațiul din spatele coloanelor, am pus totul în aşa fel încât aria locuită, care nu era mare, să nu pară aglomerată. Apoi m-am postat în mijlocul camerei şi am admirat succesul organizării mele. După aceea am făcut de mâncare, am spălat vasele şi am măturat. Mă purtam exact ca şi cum aş fi aşteptat pe cineva şi pregăteam casa să fie gata pentru a primi acea persoană. Adevărul este că nu aşteptam pe nimeni. Sentimentele îmi fuseseră rănite nu doar o dată, ci de mai multe ori, şi într-o izbucnire de ciudă hotărâsem să fug de prieteni, aşa că nimeni nu venea pe la mine.
Nu eram prea afectat de această izolare forțată; dimpotrivă, credeam că e un lucru foarte bun. Credeam foarte multe tâmpenii pe vremea aceea, printre care şi faptul că singurătatea, durerea sufletească sau suferința şi altele asemenea sunt capabile să producă mari izbucniri ale geniului creator. Credeam că într-o bună zi, cât de curând, am să trec în spațiul din spatele coloanelor şi am să scriu o carte care va uimi întreaga lume, am să compun muzică ce are să facă oamenii să plângă, am să pun bazele unui sistem filosofic atât de complet şi de perfect, încât va fi în stare să facă omenirea să se înțeleagă pe ea însăşi. Voiam să învăț câteva limbi străine şi să cânt la saxofon (în ciuda faptului că nu aveam saxofon). Mă duceam în jumătatea goală a apartamentului şi mă învârteam pe acolo plin de hotărâre ore întregi, cufundat în imaginație la gândul propriei mele glorii. În rest, nu făceam nimic.
Amăgirile măririi m-au împiedicat să mă apuc de ceva concret. Într-un fel, eram pur şi simplu incapabil până şi să iau o carte din ordonata mea bibliotecă. Gătitul şi mâncatul au început să mă plictisească (deşi nu-mi puteam permite să le abandonez), aşa că am decis că am febră de casă. Atunci am început să ies la plimbare.
Uşa din fundul întunecoasei case a scărilor avusese odinioară geamuri de sticlă, asta în zilele bune ale vecinătății. Când am locuit eu în spatele ei, sticla nu mai era, iar o bucată de placaj fusese pusă în exteriorul uşii pentru a o face mai rezistentă. Cineva făcuse o tăietură verticală în placaj, aşa încât corespondența să poată fi pusă înăuntru. Afară, aleea era acoperită cu cioburi de sticlă. Uneori erau şi alte gunoaie, dar cioburile constituiau elementul de bază. Partea din afară a placajului de pe uşă era acoperită cu vopsea verde care avea tendința să ți se ia pe mâini dacă vremea era umedă. Uşa avea balamalele slăbite, aşa că trebuia s-o împing într-o parte şi-n alta ca să fac broasca să se închidă. După aceea, puteam ieşi afară, pe stradă.
Populația zonei era în exclusivitate portoricană, în afară de mine. N-ar fi cu totul nedrept să numesc locul o mahala. Agentul de închirieri se referise la el cu precauție, ca la o „vecinătate plăcută de familişti“, ceea ce era o completă irosire a capacității de înşelătorie a acestuia, căci eu abia ce venisem de acolo. Dar, de fapt, era într-adevăr o zonă de familişti, deşi toate familiile erau sărace şi locuiau în case ieftine şi supraaglomerate; unde mai pui că era şi destul de sigură.
În plimbările mele mă îndepărtam de bloc într-o parte şi-n alta, memorând numele străzilor. Asta mă făcea să mă simt ca şi cum aş fi realizat ceva important atunci când intersecțiile îmi deveneau familiare şi când puteam să ajung la o distanță considerabilă fără să mă rătăcesc. Mă uitam lung la oameni şi la locurile prin care treceam, ca şi cum n-aş mai fi văzut niciodată ceva asemănător, şi adevărul e că nici nu mai văzusem. Străzile erau mereu pline de oameni care păreau să nu aibă altceva de făcut decât să trăncănească la nesfârşit în spaniolă şi să arunce cu sticle în ziduri. Erau copii peste tot locul, fugind, căzând pe jos, țipând, apoi ridicându-se iar. Femeile păreau ceva mai ocupate, şi le vedeam mai des la ferestre decât în stradă. Fete tinere n-am văzut aproape niciodată. Ar fi fost prea periculos să mă gândesc la orice fel de avansuri amoroase chiar şi pentru o clipă, dar totuşi ar fi fost plăcut să mai vezi şi câte o fată din când în când. Curând însă am început să mă gândesc mai puțin la oameni; nu le înțelegeam limba, iar ocupațiile cu care-i vedeam îndeletnicindu-se erau cam aceleaşi.
Alte lucruri mi-au atras însă atenția puțin mai mult timp. Pe una din străzi era un magazin unde am văzut un câine doberman alergând liber pe acoperiş, o imagine uluitoare, pe care nu mi-aş fi închipuit-o niciodată. Târziu în noapte, cioburile de sticlă străluceau pe caldarâm asemenea unor realități la care ai fi putut visa. Seara sau dimineața lumina oblică a soarelui cuprindea un şir de case şi îmi ducea gândurile la distanță incalculabilă de ele; acelaşi lucru era valabil pentru anumite priviri pe care le aruncam din prag. S-a dovedit a fi o mulțime de culori în zidurile părăginite. Fraza pe care o citisem în cartea lui Attar era confirmată de aceste impresii. Totuşi, nu pacea era ceea ce găsisem lângă ruinele acestea, ci un fel de emoție nouă care făcea să ia naştere speranțe nedefinite iar apoi, desigur, le distrugea. A venit şi ziua când nimic din ceea ce vedeam nu mi se mai părea nou, şi atunci plimbările au devenit mai puțin frecvente. Teoretic este adevărat că plictiseala vine dintr-o tocire a propriilor percepții şi nu de la vreo diminuare a lumii exterioare. Dar, oricum ar fi, plictiseala este plictisitoare.
După ce plimbările şi-au pierdut farmecul, am început să-mi petrec o bună parte din timp şezând pe capacul cufărului de lângă geam. Conduceam discuții împotriva unui acuzator imaginar, justificându-mi lipsa de ocupație şi inerția generală, susținând că de fapt mă cufundam în mediul înconjurător şi că subconştientul îmi era cu siguranță foarte activ, chiar dacă nu şi conştiința. Astfel, mi-am păstrat într-un fel un soi de virtute, în ciuda faptului că un picior mi-a fost afectat din cauză că era mai tot timpul țintuit sub trup, deasupra cufărului, încât şchiopătam atunci când umblam. Uneori eram convins de argumentele pe care le aduceam în favoarea mea, alteori însă mă suspectam că într-adevăr nu fac nimic, ci doar privesc pe fereastră.
Priveliştea mi-a devenit atât de cunoscută, încât chiar şi azi când mă trezesc în întuneric, fără să ştiu unde sunt, o văd uneori reflectată pe tavan. Peste drum, e o clădire înaltă de locuințe, care merge până la colțul din stânga. Din poziția în care stau în mod obişnuit pe cufăr nu-i pot zări acoperişul. Văd doar că primul etaj e zugrăvit într-o culoare deschisă şi neidentificabilă, în vreme ce pe etajele superioare s-au imprimat umbrele naturale ale cărămizii afumate. La colț e o firmă mare cu litere roşii pe fond alb. Pe firmă scrie „Joyería Ramírez“. Dedesuptul ei e un grilaj care protejează o vitrină. Grilajul e totdeauna încuiat, deoarece magazinul s-a închis. În dreapta se găsesc două afişe. Unul din ele reprezintă o fotografie mărită cu două pachete de țigări. Avertismentul medical se poate citi clar pe unul din ele. Sub pachete (dar tot pe afiş) e o poză cu tuburi de neon care reprezintă, la rândul lor, o țigară aprinsă. Fumul neonului pictat ce iese din țigară e verde; el se ridică uşor în jurul marginii afişului şi sfârşeşte scriind cuvintele „Salem Lights“. Celălalt afiş e ocupat pe jumătate de fotografia unei familii hispane: tata, mama, fetița şi cineva care ar putea să fie mama mare. Aceştia sunt foarte bine îmbrăcați şi zâmbesc cu toții larg şi nevinovat, şi deşi poza nu-i prea cuprinzătoare, par a sta pe treptele unei case de periferie. Pe partea dreaptă a acestui afiş stă scrisă următoarea propoziție cu litere albe pe fond oliv: „Alcanzalos con tu cariño“. Dedesubt se vede un clopoțel alb într-un cerculeț alb, sigla companiei telefonice. Nu ştiu ce înseamnă propoziția în spaniolă, dar presupun că mesajul esențial e următorul: „Cheltuiți-vă banii pe convorbiri telefonice“. După acest afiş, pe zid e un spațiu gol pe care cineva a încercat să-l umple cu tot felul de lozinci scrise cu spray, însă literele sunt foarte nedefinite; cred că au fost scrise apoi cumva pe deasupra, iar vopseaua s-a întins. În continuare sunt treptele de beton ce duc spre uşa locuinței; pot zări acolo începutul unei balustrade când lumina e favorabilă, şi apoi pervazul murdar al ferestrei mele. Nici unul dintre aceste lucruri nu s-a schimbat vreodată, iar acum, pentru mine, ele nu se vor schimba niciodată. Ceea ce se schimba erau doar maşinile parcate de-a lungul străzii, prezența oamenilor pe trotuare, ivirea chipurilor la ferestrele de la etajele superioare.

Se pare că atenția e selectivă chiar şi atunci când nu ar avea motive să fie aşa, şi astfel am descoperit că mă uitam la una dintre ferestre, una de la etajul al doilea, mai mult decât la altele. Acolo vedeam adesea o femeie grasă şi veselă care venea, îşi punea coatele pe pervaz, scuipa în stradă şi stătea o vreme la geam privind în susul şi-n josul străzii. Era dispusă să fie prietenoasă, iar dacă se întâmpla să mă observe stând la fereastra mea, zâmbea, îmi făcea cu mâna şi striga ceva în spaniolă râzând atunci când era evident că nu înțeleg nimic. Uneori apărea lângă ea un bărbat despre care am hotărât în cele din urmă că e soțul ei, deşi părea cu mult mai tânăr. În stradă, sub ferestre erau mereu mulți copii mici foindu-se dintr-o parte în alta, de la uşă până la hidrantul care curgea în colț. Erau apoi vreo şapte sau opt tineri şi băieți lăsați în voia soartei în jurul blocului, tot adunându-se laolaltă şi despărțindu-se. Vorbeau şi strigau, aşa mi se părea mie, pentru pura plăcere a sunetului, iar dacă vreun bețiv ajungea pe stradă se apucau să-i cânte. Maşinile parcate în stradă păreau a le aparține, iar câteodată le puneau la un loc sau se urcau în una din ele şi plecau, dar niciodată definitiv sau pentru prea multă vreme. Se întorceau, poate noaptea târziu, trânteau uşile maşinii şi stăteau pe stradă fumând şi ascultând aparate mari de radio, luându-se la bătaie în joacă unul cu celălalt, sau mergeau şi se postau la colțul străzii ca nişte santinele. Şi păreau întotdeauna doar puțin amenințători. Cu timpul, am ajuns să-i recunosc pe toți. Răutăcios, am început să fac tot felul de speculații privind viața lor, dar, evident, nu aveam cum să ştiu ceva cu adevărat despre ei.
Într-o noapte, tocmai dădusem colțul şi era mare gălăgie, care însă nu mi-a atras deloc atenția, căci cel mai adesea era mare scandal pe acolo, dar niciodată n-avea nimic de-a face cu mine. Acum însă continua şi se întețea, aşa că m-am uitat spre uşa casei şi am văzut cel puțin vreo şase perechi de mâini sus, fluturând şi agitându-se asemenea unor steaguri. „Vino aici, vino-ncoace“, păreau a spune oamenii. M-am dus într-acolo. O mulțime de oameni erau adunați pe trepte, toți aceia pe care mă obişnuisem să-i privesc de la fereastră. Toată lumea zâmbea, râdea şi vorbea cu repeziciune în spaniolă, iar în numele bunei înțelegeri am început şi eu să zâmbesc şi să râd, dar, cum nu ştiam limba spaniolă, nu mi-am dat seama exact ce se întâmpla.
Omul cel scund cu mustață a început să-mi spună ceva într-o engleză stricată. Arăta spre unul din băieții de pe scări, zicând: „Lui place cum arată mutra ta. Vrea să vândă la tine pălăria lui“. Apoi smulse o pălărie de pe capul cuiva şi mi-o dădu. Am încercat-o şi am spus cuvintele cele mai pe înțelesul lor care mi-au venit în minte. Răspunsul meu a fost tradus şi a provocat o mare veselie. Am dat pălăria înapoi.
Bărbatul cel scund arătă apoi spre altcineva şi spuse: „Lui place foarte tare de tine, aşa zice, vino stai în casa lui şi nu-i nevoie să munceşti“. Toți au râs mult. Am râs şi eu. După aceea am spus ceva şi toată lumea s-a distrat şi mai şi. Genul ăsta de lucruri a mai continuat o vreme. M-am aşezat pe trotuar şi mi-am lăsat capul în jos, ridicându-mi din când în când privirea ca să-l văd pe cel ce-mi era arătat. Ori de câte ori mă uitam în sus, erau atâția ochi şi dinți strălucitori, încât trebuia să privesc în altă parte din nou. Aveam unele probleme în a-mi adjudeca sfârşitul conversației. Era un zgomot continuu şi de neînțeles. Am început să pun la îndoială buna credință a translatorului. Şi am început, de asemenea, să suspectez că se pune la cale o farsă pe socoteala mea. Mă simțeam jenat.
Am încetat să-mi mai ridic ochii imediat spre fețele oamenilor, dar, în timpul unei asemenea priviri plictisite am zărit un altfel de chip, între câteva perechi de umeri, cineva care stătea pe o treaptă mai în spate, cineva cu trăsături fine, aproape frumoase, cu păr negru, lung şi des, cu nişte ochi căprui şi strălucitori pe care i-am întâlnit mai puțin de-o clipă. Ochii Irenei, aşa mi s-a părut, străluceau de istețime, simpatie şi, de asemenea, trebuie să recunosc, de amuzament. N-o mai văzusem niciodată înainte, iar veselia ei părea a unei ființe care nu avea parte de prea multă şi nu se bucura nici de prea multe distracții. Mi-am luat repede ochii de la ea, deşi eram tentat s-o privesc; dar m-am gândit că pentru asta voi fi tachinat îngrozitor în cel mai bun caz, iar în cel mai rău s-ar putea isca vreo neînțelegere mai serioasă. Mi-am spus însă că nu m-ar deranja să fiu un clown pentru Irene, dacă ea credea cu adevărat că sunt atât de amuzant. Ea nu era ca toți ceilalți, care băteau străzile asemenea pisicilor leneşe cât e ziua de lungă, care erau mereu plictisiți de toate, şi care mâine se vor sătura, cu siguranță, şi de mine.
Bărbatul cel scund începuse să aducă articole desperecheate de îmbrăcăminte de la grămada de gunoi din apropiere şi încerca să mi le vâre în buzunare. Mi-am dat seama că e timpul să plec. M-am ridicat, mi-am scuturat praful de sticlă de pe pantaloni (lucru care a fost considerat foarte distractiv) şi m-am dus înapoi, peste drum, înclinându-mă, zâmbind şi făcând cu mâna semne de rămas bun. Până la urmă m-am descurcat cu cheia în broasca cea înşelătoare, am intrat şi am rămas nemişcat îndărătul uşii, în întuneric. Îi auzeam încă în stradă, prin placajul ce lăsa înăuntru şi puțină lumină, iar mai departe de bloc se distingeau acorduri de salsa şi zgomot de sticle sparte. În altă direcție, în depărtare, o maşină cu sirenă se auzea deplasându-se încet pe şosea. După întâmplarea asta, ori de câte ori stăteam la fereastră, mă uitam după Irene.
Irene nu era, cu siguranță, mai mare de doisprezece ani, dar avea o ținută de o naturalețe uluitoare. Mai avea şi un păr de care orice altă femeie ar fi fost foarte mândră, deşi ea probabil că nici n-avea idee că îl are. Părul era lung, des, greu, strălucitor şi negru. Desfăcut, îi acoperea cu totul umerii, dar cel mai adesea îl purta strâns într-o singură coadă pe spate. Ținuta Irenei era desăvârşită şi păşea cu demnitatea unui copil cuminte şi liniştit. Mai era şi ceva ciudat şi parcă uşor neîndemânatic în legătură cu trupul ei, o sugestie a ceea ce fetița va deveni mai târziu. Privirile mele îndreptate spre chipul ei erau rare; deşi îmi zâmbea uneori, o făcea întotdeauna de la depărtare. Sunt sigur că trebuie să se fi gândit că eram deosebit. Dar ştiu precis că fața ei nu avea să devină frumoasă, era deja frumoasă; chipul era cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât restul trupului Irenei.
E uşor de zis că nasul Irenei era drept şi că bărbia ei exprima fermitate, dar nu excesiv, însă ar fi mai bine să lăsăm deoparte genul ăsta de lucruri; nu poți descrie un chip frumos şi ai putea, la fel de bine, nici să nu încerci. Altfel rişti să te înfunzi în comparații ridicole, care nu fac decât să umbrească subiectul în sine. Şi, oricum, de obicei eram prea departe de ea pentru a putea să-i descriu trăsăturile în parte. La geamul de peste drum aş putea să văd un tablou care ar arăta cam aşa: părul Irenei căzând pe o lungime surprinzătoare în fața cărămizilor cenuşii, conturul nu atât de copilăresc al obrazului ei întors în sus, privind spre o fereastră invizibilă de deasupra. Va zdrobi multe inimi când va creşte, mi-am zis. M-am îndrăgostit de ea chiar mai înainte de a ne fi spus vreun cuvânt.
Mai târziu, am schimbat şi câteva cuvinte. Irene, aşa se părea, vorbea perfect englezeşte, deşi puțin cam rar. Într-o dimineață, stăteam în pragul uşii, bând o cafea şi frecându-mă la ochi. Mama Irenei îşi trimisese fata peste drum să mă întrebe ceva. Irene a venit, s-a oprit în fața mea şi a spus: „Crezi că vei pleca în curând din apartament?“ Se pare că exista un văr a cărui soție era însărcinată... Nu ştiam când voi părăsi apartamentul, dar i-am spus Irenei să-i transmită mamei ei că o voi anunța. Irene s-a dus înapoi, direct peste drum, şi s-a făcut nevăzută după uşă.
Următoarea dată când am văzut-o, i-am pus eu o întrebare: „Unde e cel mai ieftin loc de unde se pot cumpăra multe ouă?“ Irene a plecat să vorbească cu mama ei, apoi s-a întors. Cel mai ieftin loc pentru a cumpăra multe ouă era băcănia de lângă piața de peşte, pe Strada IV. M-aş fi bucurat tare mult să pot prelungi conversația, dar Irene a trecut cu naturalețe strada ferindu-se de cei opt frați ai ei care stăteau pe celălalt trotuar, şi a dispărut.
Mi-am imaginat ce face înăuntru: copilul cuminte al familiei, ea ar fi prima care se trezeşte dimineața ca să prepare o cafea fierbinte şi dulce şi tare, răsturnând în chiuvetă vasele murdare cu eficiența obişnuinței. Ea ar schimba bebeluşul şi l-ar îmbrăca pe mezin, trimițându-l apoi să facă tumbe pe podea, asemenea unei jucării bine trase. L-ar supraveghea ca să fie sigură că nu se poate lovi, în timp ce s-ar întoarce să ducă bebeluşul până la fereastră pentru o clipă, timp în care ar putea să arunce o privire şi peste drum, spre mine, să zâmbească, apoi să dispară. Pe la mijlocul dimineții aş vedea-o mergând la magazin, întorcându-se pe la brutărie şi intrând din nou înăuntru cu pungile maronii. Mai târziu, s-ar repezi pe uşă afară până la colțul străzii, împiedicând vreun copil să se îndepărteze prea tare. M-am gândit la responsabilitățile ei. Mi-am închipuit-o scuturând hainele, pregătind cina, punând apoi la loc toate vasele. Rar se întâmpla s-o văd noaptea târziu, căci atunci, pe când frații ei de la colțul străzii abia începeau să se trezească cu adevărat, mă gândeam că Irene se întinde pe salteluța ei şi adoarme repede, visând vise pe care nu i-ar trece prin minte să şi le amintească în zori.
În cele din urmă, mi-am dat seama că aş putea s-o chem pe Irene până la uşa mea şi să-i spun să meargă şi s-o întrebe pe mama ei dacă i-ar da voie să se mărite cu mine. Într-adevăr, între noi era o diferență de vârstă izbitoare, dar mi-am zis că într-o cultură tradițională şi catolică ideea n-ar fi cu totul de neconceput. Cu siguranță, Irene ar fi fericită; n-ar trebui să se mute departe de casă. Eu aş învăța-o să citească şi să asculte şi altă muzică în afară de salsa. Aş învăța-o să nu mai scuipe pe fereastră (un obicei regretabil, pe care se pare că şi l-a însuşit în mediul ei de viață, mai puțin decât ideal.). Noi orizonturi s-ar deschide pentru Irene şi, în plus, mi-ar face plăcere compania ei, ar fi cineva în casă care să dea un sens ritualurilor gospodăreşti. Noaptea, i-aş îmbrățişa doar părul prins în coadă; nici nu mi-ar trece prin cap să mă culc cu ea până când n-ar împlini cel puțin şaisprezece ani. Căsătoria m-ar apropia de vecini; am învăța să acceptăm fiecare din noi particularitățile celorlalți. Micile tensiuni iscate atunci când ne petreceam pe drum s-ar risipi. Am lăsat acestă idee să-mi zăbovească în minte pentru un timp.
S-au scurs mai multe zile, iar Irene s-a ales cu o coafură urâtă. Cineva îi ciopârțise pur şi simplu bretonul, care era acum scurt până deasupra sprâncenelor, aşa încât, cu coada ei, arăta ca şi cum ar fi purtat o căciulă de raton prost făcută. Farmecul nu i se micşorase, dar, totuşi, n-am insistat acum cu cererea în căsătorie. Ideea părea a lua drumul celorlalte idei ale mele, care aparent se duceau într-un fel de gaură neagră. Am continuat să gătesc, să mănânc, să mă plimb, să nu fac nimic.
Am învățat să nu fac nimic în mai multe moduri obositoare: ducându-mă la New York sau la Philadelphia, nefăcând acolo nimic pe îndelete, pierzând ore întregi în trenuri şi autobuze, întorcându-mă târziu acasă. În perioada asta am băgat de seamă că Irene îşi stabilise reşedința într-un colțişor din spațiul neocupat al minții mele. Nu era niciodată nevoie să mă gândesc la ea, se afla pur şi simplu în acel colț, şi, dacă atunci când nu făceam nimic, observam ceva interesant, puteam să-i adresez Irenei câte o remarcă despre acel lucru. Irene-imaginea nu răspundea niciodată, dar asta nu mă deranja, şi o căutam mereu când eram acasă, pentru a o păstra proaspătă.
Într-o seară pe la sfârşitul verii, m-am întors foarte târziu, de la Philadelphia cred, trebuie să fi trecut bine de miezul nopții, căci nu mai era nimeni pe strada mea când am dat colțul. Însă la o privire mai atentă: Irene era în stradă, singură, şi asta era foarte ciudat şi neobişnuit. Stătea în fața uşii ei deschise, cu mâinile pe față, în aşa fel încât am crezut că trebuie să-şi acopere căscatul. Dar când m-am mai apropiat, am văzut că plânge. Am fugit spre ea ca să încerc să aflu ce se întâmplase. Deşi m-am adresat în mai multe feluri, n-am primit nici un răspuns. Evident, în durerea ei, Irene uitase toată engleza. Nu-mi vorbea şi nici nu vroia să intre în casă, vedeam bine asta. În cele din urmă, i-am luat o mână de pe față şi am luat-o cu mine peste drum. M-a urmat fără a părea că-i pasă, frecându-se la ochi cu mâna liberă, plângând necontenit şi tăcut. La uşă, am avut nevoie de amândouă mâinile, iar ea a stat doar acolo, aşteptând. După ce am deschis, m-a urmat pe scări fără să fie nevoie s-o conduc. Am trecut prin bucătărie, iar eu am aprins lumina. Irene s-a dus drept spre singurul scaun, s-a aşezat, şi-a pus coatele pe masă şi a continuat să plângă. Am încercat să mă gândesc ce-ar fi mai bine să fac pentru Irene, dar nu prea găseam multe să-i spun. Nu ştiam ce i-ar putea atrage atenția. Nu aveam în casă nimic care ar fi putut tenta un copil, nimic de mâncare în afară de cartofi şi cafea, nimic cu care să te joci, ci doar cărți şi discuri. Irene era închisă şi intangibilă în plânsul ei. Nu mă puteam gândi la nimic de făcut care să nu fie ridicol şi deplasat. Mi-am pus la contribuție toată imaginația; ce-aş putea să-i spun? Nu ştiam nici o povestioară amuzantă. Irene plângea în continuare, iar eu stăteam pe cufăr, simțindu-mă enorm, neîndemânatic şi prost. Fața i se pătase de lacrimi. Mă întrebam oare ce crede ea despre acest loc: o dezordine ciudată, prăfuită şi intelectuală pe de o parte, şi absolut nimic pe de alta. Oare se întreba la ce îmi folosea o cameră goală în casă? Irene probabil că nici nu mai văzuse vreodată o cameră complet goală. Care să fie scopul în a ține o cameră goală? Irene s-a oprit singură din plâns şi şi-a ridicat capul. Am umezit un prosop şi i l-am adus, lăsând-o să-şi curețe fața. Irene termină cu prosopul şi-l puse deoparte, împăturit. Se ridică, uitându-se mai întâi puțin la mine, apoi privind în altă parte. Ochii ei au cuprins întregul apartament într-o trecere fugară de jur împrejur, apoi se uită în jos. Timiditatea părea a-i fi revenit o dată cu calmul. „Ei, am spus deodată. Te simți bine acum? Ai vrea ceva?“ Irene dădu din cap. Se duse în bucătărie şi se opri la uşă, privind întrebător înapoi. „Noapte bună“, i-am spus cât am putut de dulce. „Linisteşte-te... Şi poți să te întorci dacă vrei“, deşi, desigur, ştiam că nu o va face. I-am ascultat paşii coborând încet scările. Imediat am văzut-o de la fereastră trecând strada sub lumina rece a felinarelor, tristă, dreaptă, solemnă, până când am pierdut-o din vedere după umbrele uşii. Mă chinuia acel soi de durere de cap pe care aş fi avut-o dacă eu aş fi fost cel care a plâns. Am coborât şi am încuiat după Irene.

Desigur, toate astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă, şi în noaptea când Irene a fost copleşită de tristețile ei pur personale, deja gătisem şi mâncasem cea mai mare parte a banilor proveniți din vânzarea maşinii, şi ştiam că în cele din urmă trebuia să-mi găsesc ceva de făcut. La scurt timp după asta, una din călătoriile mele fără țintă în oraşele învecinate m-a pricopsit cu o slujbă oarecare. După aceea m-am mutat din Newark. În mare, a început să-mi meargă mai bine. Am scăpat de ambițiile mai ridicole şi m-am dedicat altora, puțin mai serioase. Dar ştiu bine că n-o voi uita niciodată pe Irene, căci ea s-a stabilit şi sălăşluieşte în mintea mea, la întâlnirea dintre real şi imaginar, pentru că e trist că n-am ajuns vreodată s-o cunosc cu adevărat, pentru că ea e umană într-un fel în care eu nu voi fi niciodată. Acum trebuie că Irene a crescut, sunt sigur că s-o fi şi măritat de-o vreme, probabil că e îngrozitor de grasă. Viața ei e ocupată complet de necesități practice; fără îndoială că a uitat că a fost vreodată copil, şi cu siguranță nu va avea niciodată acea zăbavă a minții în care şi-ar putea aminti de mine. Totuşi, sper ca uneori, mergând pe vreo stradă atât de cunoscută încât e de-a dreptul invizibilă, sau trecând prin vreun colț familiar, Irene să fie puțin nedumerită fără a şti de ce, iar motivul să fiu eu.