Breviar editorial
Eugenia Ţarălungă
Cinci apariții recente
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Cu I.L. Caragiale prin Bucureşti. Un ghid literar-turistic gândit şi întocmit de Dumitru Bădița, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 124 p.
Inspirat de două cărți ale Andreei Răsuceanu (referitoare la Mircea Eliade, se ştie) şi de o mai veche, uşor de bănuit, pasiune pentru Caragiale, Dumitru Bădița se focalizează asupra geografiei literare a miticilor, a delicateselor şi a colonialelor, dar mai ales a localurilor publice în care se dezbat chestiuni apărute la gazetă, în Universul. Dinspre viața lui sau dinspre opera lui, Caragiale vede Bucureştii într-un anumit fel, iar autorul ne ghidează să poposim (şi să citim fragmentele corespunzătoare) în preajma unor repere topografice, urbanistice, arhitecturale ce amintesc de personalități ale epocii – Titu Maiorescu, Take Ionescu –, alături de Apropitari şi chiriaşi sau La statuia lui Mihai Viteazul, Pe Calea Moşilor, Spre fostul Teatru Național, Spre inima Bucureştiului. Să redescoperim adică Obârşii şi Clădiri-martor, să alăturăm hărțile citatelor şi invers, pe urmele autorului acestui ghid concis ca o telegramă din alte timpuri: „Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane –soldați – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decorațiuni – decorați – donițe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hârdaie”. Extrasele din Arhivele Muzeului Național al Literaturii Române şi ale Muzeului Municipiului Bucureşti au ca pandant fotografii actuale realizate de Ana Toma.
Studii, eseuri, articole, vol. I şi II, de Dumitru Micu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 2016, 586 + 502 p.
Microsintezele şi micromonografiile din primul volum sunt dovada preocupării nonagenarului prof. Dumitru Micu față de simbolismul românesc şi cel belgian, literatura română în Transilvania nordică (1940-1944), realismul socialist (Spre şi sub realismul socialist), ca şi față de readucerea în actualitate a operelor unor autori ca: Ibsen, François Mauriac, Martin Opitz (şi „Zlatna“ lui), Ronetti-Roman, Corneliu Moldovanu, Alice Călugăru, I.M. Raşcu, D. Iacobescu, Damian Stănoiu, B. Fundoianu, Mircea Damian, Ivo Andri?, Al. Robot, Haralambie Țugui, Nina Cassian, Radu Cârneci, Ion Brad, Aurel Rău, Marin Sorescu, Christian W. Schenk. Cel mai mare spațiu este alocat literaturii scrise imediat după Dictatul de la Viena şi importanței cruciale (atunci!) a publicațiilor culturale: „La intrarea în Cluj a trupelor de ocupație, scânteia care fusese Gazeta noastră se mistuie, dar în locul ei se aprinde o flacără. O flacără mică, de candelă, dar cu o putere iluminatorie apreciabilă. Sub titlul Tribuna Ardealului, menit să simbolizeze continuitatea acțiunii militante a presei transilvănene, preluarea tradițiilor de luptă ale precedentelor Tribune din Cluj şi din Ardeal în genere, începând cu aceea a lui Slavici, noua publicație îşi asumă rolul de «organ de afirmare al românilor din Ungaria» (A Magyarországi románok szócsöve) şi devine, efectiv, un far al conştiinței româneşti din ținutul subjugat”. Al doilea volum este unul al efigiilor, portretelor şi profilurilor literare (dedicate unor scriitori, critici literari sau istorici cunoscuți, unor figuri marcante ale greco-catolicismului, dar şi unor autori precum Petre Strihan, Ion Breazu, Octav Sargețiu, Ioanichie Olteanu, Ion Druță, Roxana Pavnotescu, Picu Pătruț). Se disting secțiunile despre Blaga şi Goethe, Vasile Pârvan, episcopul Iuliu Hossu, dar cu precădere cea despre Avram Iancu (aici fiind vorba despre studiul realizat de Silviu Dragomir, apărut în mai multe ediții): „Pagini ca acelea în care e descrisă omorârea mişelească a lui Buteanu sau acelea care istorisesc peripețiile vieneze ale fruntaşilor români, cărora le e dat să cunoască din plin perfidia lui Franz Joseph şi a sfetnicilor maiestății sale, ori, mai ales, cele înfățişând anii din urmă ai «craiului munților», acum un biet bătrân zdrențăros, care cutreieră sate şi câmpii, cântându-şi propriul marş, din fluier, fixează pentru totdeauna în conştiință momente ale unui episod deosebit de tragic din zbuciumata noastră istorie”.
Dicționarul mărunțişurilor, de Simona Vasilache, col. Savoir-vivre, Baroque Books and Arts, 2015, 216 p.
„Nu la simplitatea mărginită, oprită la primul prag, trebuie să ducă ştiința de carte, ci la aceea esențială, în care un mare efort ascuns construieşte impresia firescului. Cu toată relaxarea şi şăgălnicia ce i se potrivesc” – cam aşa ceva ne-a obişnuit Simona Vasilache să găsim în articolele ei din România literară şi acum în această carte. Nu întâmplător, printre alte articole ale Dicționarului…, printre alte mărunțişuri revelatoare (de la Adăpost, Afacere, Aluat, Amploaiat, Anticariat, Astâmpăr, Cheie, Crai, Monogramă, Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, până la Suceală, Taină, Târg, Tors, Vină, Vrajă, Zdreanță, Zi), găsim despre joc următoarea remarcă: „Lewis Carroll scrie poate cea mai frumoasă teoremă a jocului. Presărată cu aluzii şi cu parodii, oferă remedii glumețe unei lumi date peste cap. Orice are o intrare şi o ieşire, tot făcutul are un desfăcut. E singura morală a jocului”. Pentru Simona Vasilache a scrie şi a publica nu este un moft, ci o străbatere a „culoarelor de irealitate create în jurul cărților”, iar această nouă carte reprezintă „o încercare de a ordona în joacă ceea ce nu poate fi ordonat decât mizând pe structurile ascunse ale hazardului şi pe complicitatea cititorului”.
erezii pentru anonimul Borges, de Valeriu Stancu, colecția PoeMondia, Editura CronEdit, 2016, 188 p.
„Noi, între Brâncuşi şi fluviul/ timpului său;/ mulțimea care ne devoră/ acceptările, neputințele,/ renunțările,/ trupul tău,/ ornic fără minutare,/ fără semne,/ fără mărci,/ fără păcate/ fără de vreme.../ Zadarnicele întîlniri/ simple cacofonii./ Ne urmăm propria mitologie,/ filosofie a simbolurilor/ la răscrucea păsărilor negre,/ la răscrucea păsărilor tăcute,/ la răscrucea păsărilor oarbe/ săpînd drumurile zăpezilor/ pentru ca profețiile să se împlinească./ Poezia elementelor ordonează vidul,/ abisul, neantul./ La răscruci,/ trecutul răstălmăceşte cuvintele/ şi le amestecă în albastrul propriului sînge,/ ochii caută culmile adîncurilor/ şi imaginile/ rubinelor/ risipite/ în infinitul mărginit al rugăciunilor…” – zădărnicia, finitudinea sunt protagonistele acestui volum („«Nu mai ai suflu!»” – mi-a spus,/ trăgând cu ochiul/ la biblioteca/ marcată cu fierul roşu –/ «Nu mai ai suflu!...»/ Lumina păcatului scălda abisul potirului./ Translucide, cărțile începuseră/ să se cuibărească în nisip/ ca şi cum ar fi aflat/ de existența anonimului Borges”.
Valeriu Stancu grupează poemele din acestă carte în patru secțiuni, mai mult sau mai puțin de sine stătătoare: oglinzile somnului, hérésie pour un lendemain perdu, puşca insomniacă a lui Rimbaud, jurnalul unei iubiri pentru o curvă. Psalmi-orfani ce scânteiază ca „o picătură de rouă/ pe o floare de stâncă”: „Un dincolo înspăimîntînd doar orbii şi atrizii/ Imaginea cornişă-n pleoapa morții moare// loveşte came de lumină o hoardă de milogi/ împodobind infante roşii cu corn de inorogi// Lasă-mă, Doamne, să mai fiu/ Brecht şi Pavese,/ palefrenierul lui Ducipal,/ nasul rătăcitor al Sfinxului/ şi luneta lui Galilei/ cînd împuşca pămîntul,/ lasă-mă, Doamne, să fiu/ plîngerea ta în ziua Golgotei,/ să fiu/ să nu fiu”.
Cartea de la Uppsala, de Gellu Dorian, Editura Cartea Românească, 2016, 366 p.
Scris între iunie 2011 şi martie 2014, la Botoşani, romanul lui Gellu Dorian pare a tinde spre o carte totală, atotcuprinzătoare ca un Megalopolis, cu un iureş halucinant de personaje. Un roman care ar reconfigura în jurul lui Zamolxis trecutul nostru istoric şi, implicit, prezentul şi viitorul celor care se născuseră şi trăiseră o bună bucată de vreme în spațiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă aleseseră după 1989 drumul unei (mai mult sau mai puțin iluzorii) libertăți transatlantice, care atrage noi şi noi români spre Duane House: „Dar nu ura a adus omenirea pînă aici, ci iubirea şi sufletul bun au adus-o. Deh, mi-a spus Iulius Apolsin, dar sarea şi piperul tot ura le-a pus peste marile fapte ale omenirii. Eh, nu prea aveam chef de astfel de vorbe mari. Nu pentru asta am trecut eu oceanul, cu inima cît un purice […] Am venit să văd, după nouă ani de libertate originală, cum arată libertatea adevărată, democrația de care am tot auzit vorbindu-se. Şi nu arăta rău, deşi de prin gurile acrite ale unor emigranți auzeam că America este un alt fel de comunism, unde ai voie să faci ce vrei în limita legilor, pe care eşti obligat să le cunoşti. Da, dar ce comunism, ce să mai vorbim, îmi spuneam, că dacă ar fi fost aşa la noi, unde oricum erau tot felul de legi aberante, nu mai era nevoie să-l ciuruim pe dictator, să-l facem sită, de să vedem prin el frumusețile Occidentului. Cam tîrziu, ce-i drept, pentru mine”.
Canon-canonadă. Sau, cu alte cuvinte, rejectarea susținută a României din istorie, din geografie, din economie, din sociopolitică nu putea să nu nască şi contrareacții (fie ele chiar aparținând domeniului ficțiunii): „Or tocmai acest aspect îl impulsiona pe Iulius, care considera că această atitudine indolentă nu este nimic altceva decît o acțiune concertată de a ne scoate definitiv din istoria lumii, trecuți pe veşnicie în rîndul popoarelor dispărute.
Atunci cînd ajungea în zona Munților Orăştiei, simțea cum cineva din străfunduri îl îndemna să înceapă săpăturile în conştiințele adormite ale compatrioților lui. În acele momente îşi dădea seama că, de fapt, el nu plecase niciodată de aici, că cineva – nu voia să ştie cine, deşi numele lui îi stăruia în gînd – l-a trimis, atunci cînd a fugit din țară, în America, să zacă în peştera timpului, ca Primul legiuitor în peştera din Samos, pentru a se întoarce printre ai lui să le spună cine este. Şi atunci mintea i-o lua razna şi credea că numai lui îi stă în putere să reordoneze istoria neamului său.
Cînd a găsit în librăria din Uppsala cartea lui Carolus Lundius a fost sigur că acest lucru va fi posibil.”
Referințele critice ale volumului sunt semnate de Constantin Dram şi Vasile Spiridon.
Inspirat de două cărți ale Andreei Răsuceanu (referitoare la Mircea Eliade, se ştie) şi de o mai veche, uşor de bănuit, pasiune pentru Caragiale, Dumitru Bădița se focalizează asupra geografiei literare a miticilor, a delicateselor şi a colonialelor, dar mai ales a localurilor publice în care se dezbat chestiuni apărute la gazetă, în Universul. Dinspre viața lui sau dinspre opera lui, Caragiale vede Bucureştii într-un anumit fel, iar autorul ne ghidează să poposim (şi să citim fragmentele corespunzătoare) în preajma unor repere topografice, urbanistice, arhitecturale ce amintesc de personalități ale epocii – Titu Maiorescu, Take Ionescu –, alături de Apropitari şi chiriaşi sau La statuia lui Mihai Viteazul, Pe Calea Moşilor, Spre fostul Teatru Național, Spre inima Bucureştiului. Să redescoperim adică Obârşii şi Clădiri-martor, să alăturăm hărțile citatelor şi invers, pe urmele autorului acestui ghid concis ca o telegramă din alte timpuri: „Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane –soldați – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decorațiuni – decorați – donițe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hârdaie”. Extrasele din Arhivele Muzeului Național al Literaturii Române şi ale Muzeului Municipiului Bucureşti au ca pandant fotografii actuale realizate de Ana Toma.
Studii, eseuri, articole, vol. I şi II, de Dumitru Micu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 2016, 586 + 502 p.
Microsintezele şi micromonografiile din primul volum sunt dovada preocupării nonagenarului prof. Dumitru Micu față de simbolismul românesc şi cel belgian, literatura română în Transilvania nordică (1940-1944), realismul socialist (Spre şi sub realismul socialist), ca şi față de readucerea în actualitate a operelor unor autori ca: Ibsen, François Mauriac, Martin Opitz (şi „Zlatna“ lui), Ronetti-Roman, Corneliu Moldovanu, Alice Călugăru, I.M. Raşcu, D. Iacobescu, Damian Stănoiu, B. Fundoianu, Mircea Damian, Ivo Andri?, Al. Robot, Haralambie Țugui, Nina Cassian, Radu Cârneci, Ion Brad, Aurel Rău, Marin Sorescu, Christian W. Schenk. Cel mai mare spațiu este alocat literaturii scrise imediat după Dictatul de la Viena şi importanței cruciale (atunci!) a publicațiilor culturale: „La intrarea în Cluj a trupelor de ocupație, scânteia care fusese Gazeta noastră se mistuie, dar în locul ei se aprinde o flacără. O flacără mică, de candelă, dar cu o putere iluminatorie apreciabilă. Sub titlul Tribuna Ardealului, menit să simbolizeze continuitatea acțiunii militante a presei transilvănene, preluarea tradițiilor de luptă ale precedentelor Tribune din Cluj şi din Ardeal în genere, începând cu aceea a lui Slavici, noua publicație îşi asumă rolul de «organ de afirmare al românilor din Ungaria» (A Magyarországi románok szócsöve) şi devine, efectiv, un far al conştiinței româneşti din ținutul subjugat”. Al doilea volum este unul al efigiilor, portretelor şi profilurilor literare (dedicate unor scriitori, critici literari sau istorici cunoscuți, unor figuri marcante ale greco-catolicismului, dar şi unor autori precum Petre Strihan, Ion Breazu, Octav Sargețiu, Ioanichie Olteanu, Ion Druță, Roxana Pavnotescu, Picu Pătruț). Se disting secțiunile despre Blaga şi Goethe, Vasile Pârvan, episcopul Iuliu Hossu, dar cu precădere cea despre Avram Iancu (aici fiind vorba despre studiul realizat de Silviu Dragomir, apărut în mai multe ediții): „Pagini ca acelea în care e descrisă omorârea mişelească a lui Buteanu sau acelea care istorisesc peripețiile vieneze ale fruntaşilor români, cărora le e dat să cunoască din plin perfidia lui Franz Joseph şi a sfetnicilor maiestății sale, ori, mai ales, cele înfățişând anii din urmă ai «craiului munților», acum un biet bătrân zdrențăros, care cutreieră sate şi câmpii, cântându-şi propriul marş, din fluier, fixează pentru totdeauna în conştiință momente ale unui episod deosebit de tragic din zbuciumata noastră istorie”.
Dicționarul mărunțişurilor, de Simona Vasilache, col. Savoir-vivre, Baroque Books and Arts, 2015, 216 p.
„Nu la simplitatea mărginită, oprită la primul prag, trebuie să ducă ştiința de carte, ci la aceea esențială, în care un mare efort ascuns construieşte impresia firescului. Cu toată relaxarea şi şăgălnicia ce i se potrivesc” – cam aşa ceva ne-a obişnuit Simona Vasilache să găsim în articolele ei din România literară şi acum în această carte. Nu întâmplător, printre alte articole ale Dicționarului…, printre alte mărunțişuri revelatoare (de la Adăpost, Afacere, Aluat, Amploaiat, Anticariat, Astâmpăr, Cheie, Crai, Monogramă, Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, până la Suceală, Taină, Târg, Tors, Vină, Vrajă, Zdreanță, Zi), găsim despre joc următoarea remarcă: „Lewis Carroll scrie poate cea mai frumoasă teoremă a jocului. Presărată cu aluzii şi cu parodii, oferă remedii glumețe unei lumi date peste cap. Orice are o intrare şi o ieşire, tot făcutul are un desfăcut. E singura morală a jocului”. Pentru Simona Vasilache a scrie şi a publica nu este un moft, ci o străbatere a „culoarelor de irealitate create în jurul cărților”, iar această nouă carte reprezintă „o încercare de a ordona în joacă ceea ce nu poate fi ordonat decât mizând pe structurile ascunse ale hazardului şi pe complicitatea cititorului”.
erezii pentru anonimul Borges, de Valeriu Stancu, colecția PoeMondia, Editura CronEdit, 2016, 188 p.
„Noi, între Brâncuşi şi fluviul/ timpului său;/ mulțimea care ne devoră/ acceptările, neputințele,/ renunțările,/ trupul tău,/ ornic fără minutare,/ fără semne,/ fără mărci,/ fără păcate/ fără de vreme.../ Zadarnicele întîlniri/ simple cacofonii./ Ne urmăm propria mitologie,/ filosofie a simbolurilor/ la răscrucea păsărilor negre,/ la răscrucea păsărilor tăcute,/ la răscrucea păsărilor oarbe/ săpînd drumurile zăpezilor/ pentru ca profețiile să se împlinească./ Poezia elementelor ordonează vidul,/ abisul, neantul./ La răscruci,/ trecutul răstălmăceşte cuvintele/ şi le amestecă în albastrul propriului sînge,/ ochii caută culmile adîncurilor/ şi imaginile/ rubinelor/ risipite/ în infinitul mărginit al rugăciunilor…” – zădărnicia, finitudinea sunt protagonistele acestui volum („«Nu mai ai suflu!»” – mi-a spus,/ trăgând cu ochiul/ la biblioteca/ marcată cu fierul roşu –/ «Nu mai ai suflu!...»/ Lumina păcatului scălda abisul potirului./ Translucide, cărțile începuseră/ să se cuibărească în nisip/ ca şi cum ar fi aflat/ de existența anonimului Borges”.
Valeriu Stancu grupează poemele din acestă carte în patru secțiuni, mai mult sau mai puțin de sine stătătoare: oglinzile somnului, hérésie pour un lendemain perdu, puşca insomniacă a lui Rimbaud, jurnalul unei iubiri pentru o curvă. Psalmi-orfani ce scânteiază ca „o picătură de rouă/ pe o floare de stâncă”: „Un dincolo înspăimîntînd doar orbii şi atrizii/ Imaginea cornişă-n pleoapa morții moare// loveşte came de lumină o hoardă de milogi/ împodobind infante roşii cu corn de inorogi// Lasă-mă, Doamne, să mai fiu/ Brecht şi Pavese,/ palefrenierul lui Ducipal,/ nasul rătăcitor al Sfinxului/ şi luneta lui Galilei/ cînd împuşca pămîntul,/ lasă-mă, Doamne, să fiu/ plîngerea ta în ziua Golgotei,/ să fiu/ să nu fiu”.
Cartea de la Uppsala, de Gellu Dorian, Editura Cartea Românească, 2016, 366 p.
Scris între iunie 2011 şi martie 2014, la Botoşani, romanul lui Gellu Dorian pare a tinde spre o carte totală, atotcuprinzătoare ca un Megalopolis, cu un iureş halucinant de personaje. Un roman care ar reconfigura în jurul lui Zamolxis trecutul nostru istoric şi, implicit, prezentul şi viitorul celor care se născuseră şi trăiseră o bună bucată de vreme în spațiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă aleseseră după 1989 drumul unei (mai mult sau mai puțin iluzorii) libertăți transatlantice, care atrage noi şi noi români spre Duane House: „Dar nu ura a adus omenirea pînă aici, ci iubirea şi sufletul bun au adus-o. Deh, mi-a spus Iulius Apolsin, dar sarea şi piperul tot ura le-a pus peste marile fapte ale omenirii. Eh, nu prea aveam chef de astfel de vorbe mari. Nu pentru asta am trecut eu oceanul, cu inima cît un purice […] Am venit să văd, după nouă ani de libertate originală, cum arată libertatea adevărată, democrația de care am tot auzit vorbindu-se. Şi nu arăta rău, deşi de prin gurile acrite ale unor emigranți auzeam că America este un alt fel de comunism, unde ai voie să faci ce vrei în limita legilor, pe care eşti obligat să le cunoşti. Da, dar ce comunism, ce să mai vorbim, îmi spuneam, că dacă ar fi fost aşa la noi, unde oricum erau tot felul de legi aberante, nu mai era nevoie să-l ciuruim pe dictator, să-l facem sită, de să vedem prin el frumusețile Occidentului. Cam tîrziu, ce-i drept, pentru mine”.
Canon-canonadă. Sau, cu alte cuvinte, rejectarea susținută a României din istorie, din geografie, din economie, din sociopolitică nu putea să nu nască şi contrareacții (fie ele chiar aparținând domeniului ficțiunii): „Or tocmai acest aspect îl impulsiona pe Iulius, care considera că această atitudine indolentă nu este nimic altceva decît o acțiune concertată de a ne scoate definitiv din istoria lumii, trecuți pe veşnicie în rîndul popoarelor dispărute.
Atunci cînd ajungea în zona Munților Orăştiei, simțea cum cineva din străfunduri îl îndemna să înceapă săpăturile în conştiințele adormite ale compatrioților lui. În acele momente îşi dădea seama că, de fapt, el nu plecase niciodată de aici, că cineva – nu voia să ştie cine, deşi numele lui îi stăruia în gînd – l-a trimis, atunci cînd a fugit din țară, în America, să zacă în peştera timpului, ca Primul legiuitor în peştera din Samos, pentru a se întoarce printre ai lui să le spună cine este. Şi atunci mintea i-o lua razna şi credea că numai lui îi stă în putere să reordoneze istoria neamului său.
Cînd a găsit în librăria din Uppsala cartea lui Carolus Lundius a fost sigur că acest lucru va fi posibil.”
Referințele critice ale volumului sunt semnate de Constantin Dram şi Vasile Spiridon.