Zece femei şi criticul lor

Am admirat dintotdeauna scrisul exegetic al lui Al. Cistelecan. Îndeosebi între criticii de poezie de azi, el este, hotărât lucru, cel mai „călinescian” dintre ei, în sensul că textul său, aproape indiferent asupra cărui subiect se exercită, se încarcă de expresivitate, de sintagme memorabile, „artistice”, în aşa fel încât şi atunci când „ghilotinează” pe cineva are o eleganță care-l face pe cel căruia capul îi cade în coş să mai admire trei secunde finețea călăului: „Ce meseriaş! N-am simțit nici o durere!”
Ultima sa carte, „Zece femei”, apărută anul trecut la Editura Crater din Chişinău, este un bun exemplu pentru cele afirmate mai sus. E un eseu dezinvolt asupra începuturilor poeziei feminine la noi, ilustrate prin viața şi opera a zece poetese (Riria, Elena Farago, Natalia Negru, Alice Călugăru, Claudia Millian, Otilia Cazimir, Lucia Alioth, Agatha Grigorescu-Bacovia, Olga Cantacuzino şi Sanda Movilă), nume care astăzi, cu una sau două excepții, nu ne spun mare lucru. M-am întrebat, citind volumul, ce l-o fi determinat pe Cistelecan să se apuce să şteargă colbul de peste aceste cronice bătrîne. Poate, m-am gândit, o fi vreun reflex întârziat al acribiei şcolii filologice clujene şi-a celui mai autorizat reprezentant al ei, profesorul Iosif Pervain, care, pe vremea când eram şi eu student, ne-a predat un semestru întreg un curs despre unu’, Zaharie Carcalechi, care la 1936 a scos un fel de Almanah al satului, nu înainte de a face, avant la lettre, abonamente la tot soiul de publicații ce n-au mai apărut niciodată. Sau mai degrabă criticul, eliberat de necesarele prudențe privitoare la poezia contemporană, a trăit plăcerea nedisimulată de a se apleca asupra stângăciiilor unor opere revolute şi a le savura cu delicii, precum un chirurg sarcastic admirând, la deschiderea abdomenului unui pacientul, o tumoare uriaşă.
Că Al. Cistelecan e în cea mai bună formă a lui o demonstrează dezinvoltura cu care disecă şi analizează când în treacăt, când amănunțit, destine, împrejurări, situațiuni, (melo)drame şi, y compris, producțiunile celor în cauză. Dai la tot pasul de formulări ironice inubliabile, de fine paranteze şi muşcături tandre: ”Prima (căsătorie a poetei Riria, n.m.I.G) a fost cu lingvistul junimist Vasile Burlă, (om cu deosebire interesant, căci toată lumea îi lua nevestele)”; ”Elena Farago a luat-o spre simbolism (spre care nu-i prea sigur dacă a trăgea chiar ea însăşi sau ostenea Lovinescu să tragă de ea)”; ”Pe cele mai frumoase picioare din istoria literaturii noastre a umblat, cu grație, Claudia Millian”; ”Eh, de-ar fi fost poezia Olgăi cum era Olga! (Olga Cantacuzino, ”basarabeanca electrică”, de care s-a amorezat toată lumea, de la Paul Valeri, Paul Claudel şi Andre Mauriac până la Octavian Goga şi Cezar Petrescu, n.m.I.G.). De şi-ar fi scris temperamentul, de-ar fi trecut pe hârtie măcar câteva din graficul spasmatic al ciclotimiilor ori din senzualitatea ei igniforă şi narcotică!” Şi tot aşa pagină după pagină, spre deplina încântare a lectorului. De fapt, dacă mă gândesc bine, acest stil ludic e una din puținele modalități de a ordona un uriaş fond documentaristic pe care nici măcar harnica Wikipedia nu l-a putut cuprinde.
Nu ştiu dacă, strict literar şi estetic vorbind, Al.Cistelecan le-a scos pe aceste poete din uitare; probabil că nu; dar că le-a făcut să reînvie ca femei, fie măcar pentru câteva clipe în fața ochilor noştri, asta da, a reuşit!