Cronica literară
Crina Bud
TEACH ME READ
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
„Viața e alcătuită din amănunte, domnule procuror. Nu din esență. În realitate, esența-i hăt departe.” – afirmă personajul lui Răzvan Petrescu din povestirea Farsa (Eclipsa, 1993) şi din varianta ei dramatizată (1994). La o distanță de cincisprezece ani scriitorul revine asupra acestei condiții a realității adăugându-i nuanțe: „vedem zilnic o lume alcătuită doar din detalii agresive, nu din esență, în realitate esența-i hăt departe, la mama dracului, ori pe Himalaya, munți formați prin orogeneză alpină, n-o mai zăreşte nimeni pe înălțimile alea înzăpezite, explicația invizibilității ei, de la un timp chiar şi pentru creator, fiind aceea că Dumnezeu nu-i alpinist, ci mai degrabă paraşutist…”.
În cea mai recentă carte a sa, Foxtrot XX (Cartea Românească, 2008), definită doar ca: „un mixaj din orice poate fi considerat text”, Răzvan Petrescu descrie detaliile realului în ritmul surprinzător şi atât de incitant al foxtrotului. După experiența Grădinii de vară – via Eclipsa şi Într-o după-amiază de vineri – prozatorul descinde în bâlciul lumii contemporane şi îi prezintă grotescul poleit prin intermediul unor fragmente de jurnal, atipice comentarii de film (@ roll), lecturi în răspăr ale „presei scârbavnice” sau doar „cu fundă”, demascări critice ale unor pretinse cărți „de noapte”, eseuri, un fragment de jurnal de călătorie, un mic chestionar, un interviu.
Jucând rolul unui provocator compère (a se vedea sarcasticele captări ale bunăvoinței preaiubitelor, preasfioaselor, neasemuitelor, preadelicatelor, şăgalnicelor sale cititoare) scriitorul arată cu insistență uşa întredeschisă dintre scena marelui bâlci şi deziluzionantele sale culise. Textele din Foxtrot XX alternează nu doar ritmurile, ci şi unghiurile din care sunt privite amănuntele tragi-comicului spectacol. La Banchetul dansant, extrem de lucidul amfitrion invită filosofi, scriitori, regizori, paiațe politice, infatuați măscărici ai mondenității, jurnalişti, iar opiniile lor sunt completate în contrapunct de fascinanta înțelepciune a unor copii de cinci-şase ani („Timpul este atunci când trece vremea”, Andreea, 6 ani), de mirările unei babe din Crângaşi („Lumea a ajuns atât de rea, încât mă mir că se mai luminează de ziuă.”) sau pur şi simplu de fata din lift.
Scrise din „năpraznică dragoste de semeni” şi din disperare, dar nu de pe orgolioasele culmi cioraniene, ci adesea de la modesta înălțime a „omului de la blocuri”, secvențele acestei cărți îşi vrăjesc şi, în acelaşi timp, şochează cititorul printr-o aproape incredibilă combinație de tandrețe, umor şi cinism.
Undeva la mijlocul ineditei culegeri de texte Răzvan Petrescu face un comentariu, deloc elogios, filmului Stanley şi Iris al lui Martin Ritt, selectând ca interesantă o singură replică, rostită de personajul – analfabet – interpretat de Robert de Niro: „Teach me read!”. Miza întregii cărți ar putea fi aceasta: a învăța să citeşti printre rânduri – printre amănunte dacă vrem – pentru a surprinde „abisul” dintre ele, „vietatea ce încă respiră înăuntru”, esența ce-i hăt departe, fie şi la mama dracului. Pentru aceasta autorul e dispus a indica „reguli de circulație pe potecuța meditației, instrucțiuni de folosire a scoarței cerebrale”, mijloace de „a face praf limitele prin muzică sau orice altceva”, de-a întreține speranța oricât de temperată ar fi ea. Intransigenta cernere a filmelor şi cărților, selecția făcută cu cel mai sigur simț al valorii şi cu argumentele cele mai variate şi de necontestat schițează o rară hartă a bunului gust şi a artei cu miez şi miză.
Într-o lume asfixiată de kitsch, de rețetare exhaustive ale menținerii vitalității şi de reflexe de câine pavlovian, neuroromanticul Răzvan Petrescu se încăpățânează să scrie – fără tonuri apocaliptice – „întotdeauna numai despre moarte”, despre „existență ca un atroce tobogan spre moarte”, despre idei şi idealuri, miză în artă, limbaje care mor sau… se meurent. Descriind o mie şi unul de contexte nămoloase, fostul medic – care nu înțelege „de ce-i necesar să fim sănătoşi fizic, când suntem atât de ridicoli” – aplică inedite tehnici de reanimare muribundelor esențe.
Sinceritatea totală, dezarmantă, este una dintre binefăcătoarele terapii de şoc. Paginile de jurnal din cele şase succesive deschideri ale cărții (efect al bolii de tunel, probabil) sunt cu adevărat 4X4 prin intensitatea extraordinară a trăirilor, dar şi prin neaşteptatele „frânări” autoironice. Dezbrăcat de fast şi găunoase teoretizări mult discutatul proces de creație devine simplă, umană şi tulburătoare nelinişte: scrii ca să scapi de țintirim, scrisul e o treabă foarte tristă, încerci să surprinzi lucruri importante, cauți armonii, faci tot ce se poate face stilistic, şi nu numai, pentru ca o idee, un personaj să-ți iasă şi apoi te întrebi dacă avea vreun rost să-ți iasă…
Cărți şi filme, bune sau proaste, publicații, timpuri şi locuri sunt parcurse în căutarea firescului pierdut sau niciodată avut. Adept al lucrurilor „care nu pot fi tratate decât scurt. Rapid. Prin knock-out”, scriitorul travestit în jurnalist (şi diarist) îşi exersează în lumea cuvintelor altora veleitățile de boxer. E capabil, de exemplu, a epuiza terminologia savantă a criticii de film pentru a descrie o penibilă secvență dintr-o producție porno, aşa cum e capabil a trimite la podea surprizele limbii de lemn, strigăturile de pupăză beată ale cutărui jurnalist, frazele din clasa cioc gramatical ale altora. Loviturile verbale sunt atât de ingenioase încât, la numărare, arbitrul se poate opri la cifra doi. Iată doar două exemple: 1. „Ziarele pe care mă silesc Radu Călin Cristea, Țeposu şi Buduca să le citesc, sub amenințare cu cazna demascării sau depunctare la salariu, se împletesc în linişte (motivul liniştii) cu andrelele, şi iese un ciorap de lână purtat. Tema ciorapului: una antimaghiară pe față, două comuniste tot pe față că n-are dos.” şi 2. „Ieri, la Palatul Cotroceni, într-o atmosferă destinsă, de înțelegere, preşedintele Ion Iliescu s-a întâlnit cu Albano şi Romina Pauker. Un corector, doi corectori. Ku-Klux-Klan”.
Cu glanda mirării dilatată şi cu o vervă nestăvilită acest necruțător comentator înregistrează şi sancționează aberațiile prea multor „pofticioşi la verb”. Coboară şi el printre bubele, mucegaiurile şi noroiul gândirii interlope, nu în căutarea unui nou lirism, ci doar în căutarea unui limbaj viu, eliberat din nămolul ce-l adusese în pragul sucombării. E aici ceva din tehnica argheziană de a face resorturi pentru cuvinte ca să poată sări, ceva din voluptatea pamfletarului interbelic de a urmări cum „un cuvânt fuge ca o găină şi deodată se opreşte-n drum şi se întoarce cocoş”. (Scrisori unei fetițe – 1927). Schimbările imprevizibile de sens, ideile care vin buluc şi modifică albia discursului, cuvintele care se cheamă unele pe altele în maniera improvizației în jazz, frazele în zig-zag, perspectivele alternate (implicare/detaşare), toate acestea contribuie la farmecul unei cărți atât de stenice, născute din exasperare şi cinism extrem.
Fiind una dintre foarte rarele cărți ce pot provoca la lectură un râs spontan şi sănătos pornind, paradoxal, de la angoase autentice, Foxtrot XX e şi o pledoarie pentru nonconformismul şi libertatea umorului. Râsul este o strictă necesitate: „În literatură sau viață o asemenea absență poate deveni catastrofală”. În analiza nemiloasă a românității, se distinge tocmai un elogiu umorului (iată, nu nebuniei), ca atitudine defensivă a unui popor „care mai amendează cu un leu drumul idioților spre cupola siciliană” şi zeflemelei „ce ne mai colorează puțin în oameni”.
O ultimă manevră de resuscitare a unor valori tot mai anemiate ar fi o specială virilitatea a atitudinii şi a scrisului, excelent pusă în scenă de prozator. Ea merge de la alegerea între două femei fatale – medicina şi literatura – a celei din urmă, cea „cu bustul mai mare” la scrierea exclusivistă despre „femininele viață şi moarte” şi până la credința următoare: „Ca scriitor n-ai nevoie de nimeni prin preajmă care să te ajute ori să te-ncurce – aşadar rămâi singur cu hârtia feminină-n față, căreia-i poți face ce vrei.” – Şi bine-i face!
După ce, în primul său volum de proză scurtă, Răzvan Petrescu a experimentat condiția de vânzător de pantofi eşuând în încercarea de a găsi o pereche de cizme potrivite pentru piciorul prea mare al istoriei (care a crescut cam mult în ultimele secole), în cartea ce tentează să contureze o identitate secolului XX, el alege să invite istoria la dans călcând-o uneori pe picioarele ei mari şi desculțe.
Deci: Teach me read! ori
Teach me how to dance!
În cea mai recentă carte a sa, Foxtrot XX (Cartea Românească, 2008), definită doar ca: „un mixaj din orice poate fi considerat text”, Răzvan Petrescu descrie detaliile realului în ritmul surprinzător şi atât de incitant al foxtrotului. După experiența Grădinii de vară – via Eclipsa şi Într-o după-amiază de vineri – prozatorul descinde în bâlciul lumii contemporane şi îi prezintă grotescul poleit prin intermediul unor fragmente de jurnal, atipice comentarii de film (@ roll), lecturi în răspăr ale „presei scârbavnice” sau doar „cu fundă”, demascări critice ale unor pretinse cărți „de noapte”, eseuri, un fragment de jurnal de călătorie, un mic chestionar, un interviu.
Jucând rolul unui provocator compère (a se vedea sarcasticele captări ale bunăvoinței preaiubitelor, preasfioaselor, neasemuitelor, preadelicatelor, şăgalnicelor sale cititoare) scriitorul arată cu insistență uşa întredeschisă dintre scena marelui bâlci şi deziluzionantele sale culise. Textele din Foxtrot XX alternează nu doar ritmurile, ci şi unghiurile din care sunt privite amănuntele tragi-comicului spectacol. La Banchetul dansant, extrem de lucidul amfitrion invită filosofi, scriitori, regizori, paiațe politice, infatuați măscărici ai mondenității, jurnalişti, iar opiniile lor sunt completate în contrapunct de fascinanta înțelepciune a unor copii de cinci-şase ani („Timpul este atunci când trece vremea”, Andreea, 6 ani), de mirările unei babe din Crângaşi („Lumea a ajuns atât de rea, încât mă mir că se mai luminează de ziuă.”) sau pur şi simplu de fata din lift.
Scrise din „năpraznică dragoste de semeni” şi din disperare, dar nu de pe orgolioasele culmi cioraniene, ci adesea de la modesta înălțime a „omului de la blocuri”, secvențele acestei cărți îşi vrăjesc şi, în acelaşi timp, şochează cititorul printr-o aproape incredibilă combinație de tandrețe, umor şi cinism.
Undeva la mijlocul ineditei culegeri de texte Răzvan Petrescu face un comentariu, deloc elogios, filmului Stanley şi Iris al lui Martin Ritt, selectând ca interesantă o singură replică, rostită de personajul – analfabet – interpretat de Robert de Niro: „Teach me read!”. Miza întregii cărți ar putea fi aceasta: a învăța să citeşti printre rânduri – printre amănunte dacă vrem – pentru a surprinde „abisul” dintre ele, „vietatea ce încă respiră înăuntru”, esența ce-i hăt departe, fie şi la mama dracului. Pentru aceasta autorul e dispus a indica „reguli de circulație pe potecuța meditației, instrucțiuni de folosire a scoarței cerebrale”, mijloace de „a face praf limitele prin muzică sau orice altceva”, de-a întreține speranța oricât de temperată ar fi ea. Intransigenta cernere a filmelor şi cărților, selecția făcută cu cel mai sigur simț al valorii şi cu argumentele cele mai variate şi de necontestat schițează o rară hartă a bunului gust şi a artei cu miez şi miză.
Într-o lume asfixiată de kitsch, de rețetare exhaustive ale menținerii vitalității şi de reflexe de câine pavlovian, neuroromanticul Răzvan Petrescu se încăpățânează să scrie – fără tonuri apocaliptice – „întotdeauna numai despre moarte”, despre „existență ca un atroce tobogan spre moarte”, despre idei şi idealuri, miză în artă, limbaje care mor sau… se meurent. Descriind o mie şi unul de contexte nămoloase, fostul medic – care nu înțelege „de ce-i necesar să fim sănătoşi fizic, când suntem atât de ridicoli” – aplică inedite tehnici de reanimare muribundelor esențe.
Sinceritatea totală, dezarmantă, este una dintre binefăcătoarele terapii de şoc. Paginile de jurnal din cele şase succesive deschideri ale cărții (efect al bolii de tunel, probabil) sunt cu adevărat 4X4 prin intensitatea extraordinară a trăirilor, dar şi prin neaşteptatele „frânări” autoironice. Dezbrăcat de fast şi găunoase teoretizări mult discutatul proces de creație devine simplă, umană şi tulburătoare nelinişte: scrii ca să scapi de țintirim, scrisul e o treabă foarte tristă, încerci să surprinzi lucruri importante, cauți armonii, faci tot ce se poate face stilistic, şi nu numai, pentru ca o idee, un personaj să-ți iasă şi apoi te întrebi dacă avea vreun rost să-ți iasă…
Cărți şi filme, bune sau proaste, publicații, timpuri şi locuri sunt parcurse în căutarea firescului pierdut sau niciodată avut. Adept al lucrurilor „care nu pot fi tratate decât scurt. Rapid. Prin knock-out”, scriitorul travestit în jurnalist (şi diarist) îşi exersează în lumea cuvintelor altora veleitățile de boxer. E capabil, de exemplu, a epuiza terminologia savantă a criticii de film pentru a descrie o penibilă secvență dintr-o producție porno, aşa cum e capabil a trimite la podea surprizele limbii de lemn, strigăturile de pupăză beată ale cutărui jurnalist, frazele din clasa cioc gramatical ale altora. Loviturile verbale sunt atât de ingenioase încât, la numărare, arbitrul se poate opri la cifra doi. Iată doar două exemple: 1. „Ziarele pe care mă silesc Radu Călin Cristea, Țeposu şi Buduca să le citesc, sub amenințare cu cazna demascării sau depunctare la salariu, se împletesc în linişte (motivul liniştii) cu andrelele, şi iese un ciorap de lână purtat. Tema ciorapului: una antimaghiară pe față, două comuniste tot pe față că n-are dos.” şi 2. „Ieri, la Palatul Cotroceni, într-o atmosferă destinsă, de înțelegere, preşedintele Ion Iliescu s-a întâlnit cu Albano şi Romina Pauker. Un corector, doi corectori. Ku-Klux-Klan”.
Cu glanda mirării dilatată şi cu o vervă nestăvilită acest necruțător comentator înregistrează şi sancționează aberațiile prea multor „pofticioşi la verb”. Coboară şi el printre bubele, mucegaiurile şi noroiul gândirii interlope, nu în căutarea unui nou lirism, ci doar în căutarea unui limbaj viu, eliberat din nămolul ce-l adusese în pragul sucombării. E aici ceva din tehnica argheziană de a face resorturi pentru cuvinte ca să poată sări, ceva din voluptatea pamfletarului interbelic de a urmări cum „un cuvânt fuge ca o găină şi deodată se opreşte-n drum şi se întoarce cocoş”. (Scrisori unei fetițe – 1927). Schimbările imprevizibile de sens, ideile care vin buluc şi modifică albia discursului, cuvintele care se cheamă unele pe altele în maniera improvizației în jazz, frazele în zig-zag, perspectivele alternate (implicare/detaşare), toate acestea contribuie la farmecul unei cărți atât de stenice, născute din exasperare şi cinism extrem.
Fiind una dintre foarte rarele cărți ce pot provoca la lectură un râs spontan şi sănătos pornind, paradoxal, de la angoase autentice, Foxtrot XX e şi o pledoarie pentru nonconformismul şi libertatea umorului. Râsul este o strictă necesitate: „În literatură sau viață o asemenea absență poate deveni catastrofală”. În analiza nemiloasă a românității, se distinge tocmai un elogiu umorului (iată, nu nebuniei), ca atitudine defensivă a unui popor „care mai amendează cu un leu drumul idioților spre cupola siciliană” şi zeflemelei „ce ne mai colorează puțin în oameni”.
O ultimă manevră de resuscitare a unor valori tot mai anemiate ar fi o specială virilitatea a atitudinii şi a scrisului, excelent pusă în scenă de prozator. Ea merge de la alegerea între două femei fatale – medicina şi literatura – a celei din urmă, cea „cu bustul mai mare” la scrierea exclusivistă despre „femininele viață şi moarte” şi până la credința următoare: „Ca scriitor n-ai nevoie de nimeni prin preajmă care să te ajute ori să te-ncurce – aşadar rămâi singur cu hârtia feminină-n față, căreia-i poți face ce vrei.” – Şi bine-i face!
După ce, în primul său volum de proză scurtă, Răzvan Petrescu a experimentat condiția de vânzător de pantofi eşuând în încercarea de a găsi o pereche de cizme potrivite pentru piciorul prea mare al istoriei (care a crescut cam mult în ultimele secole), în cartea ce tentează să contureze o identitate secolului XX, el alege să invite istoria la dans călcând-o uneori pe picioarele ei mari şi desculțe.
Deci: Teach me read! ori
Teach me how to dance!