Vecini

George Bălăiță este tipul de prozator flaubertian într-o generație excepțională numărând destui balzacieni – aceasta nefiind o judecată de valoare literară, ci una de situare a autorului față de propriul scris. Bălăiță, ca şi altădată Bănulescu, lasă mult timp să treacă între o carte şi alta, insistând cu perfecționism asupra manuscrisului şi ambiționând să facă o operă aproape numai din capodopere.
Aspectul cantitativ, numărul de pagini publicate, raftul de bibliotecă umplut cu zeci de volume sunt în afara artei prozatorului nostru, pe care nici măcar Revoluția din 1989 nu l-a clintit din stilemele şi habitudinile sale. Bălăiță este, încă de la debutul editorial, un mare şi negrăbit prozator; şi un autor fără evoluție. Dacă „balzacienii” mai dau şi volume ce scad media artistică a unei creații întinse şi ritmice, cu Bălăiță, la fiecare carte, mergi (cum se spune) la sigur.
Astfel se întâmplă şi cu Învoiala, micro-roman întâmpinat cu un entuziasm necaracteristic de Nicolae Manolescu, în 1989, şi publicat după mai mult de un sfert de secol, mai întâi în foileton, în România literară, iar apoi în volum. Seninătatea „impertubabilă” a scriitorului, amintind de cea, critică, a lui Lovinescu se observă imediat: nu numai prin prisma faptului că a lăsat să treacă atâta timp până la a-şi tipări Învoiala, ci şi prin aceea că, indiferent la mòdele literare postrevoluționare, Bălăiță a rămas cu marele său model, Creangă. Povestea lui Stan Pățitul este sursa şi termenul inevitabil de comparație pentru această proză modernă ca scriitură şi veche ca tipar şi structură.
Despre modernitatea „țărăniilor” lui Creangă s-a vorbit destul de târziu, abia Călinescu fixând imaginea unui scriitor rafinat într-un mod inconceptibil pentru publicul larg şi chiar pentru auditoriul select de la Junimea. Bălăiță şi-a luat, prin urmare, ca pattern tutelar şi emulativ o structură epică în care simbolistica şi stilistica sunt la fel de importante. Ca şi la Creangă, fraza din Învoiala e grea de sensuri, aluzivă şi multiplu simbolică; sub numeroase replici stau şi mai multe înțelesuri, dialogul conducând la complicarea intrigii şi a parabolei, iar nu la simplificare. Aproape fiecare scenă este „jucată” încă dinaintea posibilei reprezentări teatrale ori cinematografice a prozei lui Bălăiță: vorba în doi peri şi postura ambiguă caracterizează, fără claritate tipologică, personajele centrale.
Prozatorul „şaizecist” sparge perspectiva unică şi unitară din povestea lui Creangă, multiplicând unghiurile de observație şi de portretizare. Nici un erou nu mai prezintă, de-a lungul intrigii, un set de trăsături, calități şi defecte individualizatoare; iar „felul” lui uman (ori diavolesc) nu se mai înfățişează prin modul în care parcurge întâmplările date. Caracteristicile fiecărui personaj rămân astfel nefixate, fluide, într-o mobilitate la fel de spectaculoasă ca dinamismul imprimat, de la un punct, succesiunii de întâmplări. Devine la fel de captivant să încerci să intuieşti ce se va întâmpla în continuarea unei scene şi care este planul secund ori terț al faptelor, vorbelor, gesturilor şi tăcerilor unui personaj.
Episoadele cu „finul” Chirică şi „naşul” suficient-sfătos sunt, toate, savuroase şi în cel mai înalt grad definitorii pentru comediografia din Învoiala. La fel, conclavurile rurale de femei (de o chestionabilă cucernicie) ori dialogurile între soți despre vecinul lor, ciudatul „flăcău trecut” Stan, care, de la statutul de venetic, va ajunge, cu ajutorul decisiv al lui Chirică, la cel al țăranului bogat, „fruntaş în sat”. Pe structura Poveştii lui Stan Pățitul, Bălăiță nu-şi refuză plăcerea de a insera secvențe din „corozivele” lui Creangă, fără limbajul buruienos de acolo, dar cu acelaşi joc tragicomic de înşelătorie sub ochii bărbatului credul.
Femeia e miloasă cu vecinul singur cuc şi-i dă ajutorul ori de câte ori are ocazia - iar pe aceste raporturi de bună vecinătate, care fac să crească „virile” coarne în creştetul bărbatului înşelat, insinuarea „lunecosului” Chirică nu va întâmpina rezistență. Acest „omuleț fără vârstă”, îmbrăcat „nemțeşte”, pare foarte la locul lui în lumea oamenilor şi alături de Ipate din Valea Ursului. La fel stau lucrurile şi în mediul celălalt, nu pur rural, cu săteni prinşi în munca brațelor, ci amestecat, pestriț, de târg şi târgoveți. Aici apar şi personaje de condiție „superioară”, femei şi bărbați cu o clasă-două peste cea a vecinilor lui Ipate - iar în mediul de întâlniri, negocieri şi combinații al hanului, dracii sunt la ei acasă.
Remarcabil va fi jocul actoricesc al celui, aparent, mai neexperimentat în fața naşului „atotştiutor”. Bălăiță se „amestecă” în scena dialogului lor, printr-un narator cu atenția încordată şi capabil să prindă fiecare nuanță. Nu oricând şi oriunde apare şansa de a înregistra, la lumină, forțele întunericului:
„Celălalt s-a oprit din giumbuşlucuri. Aplecat peste coapsa întinsă pieziş, genunchiul îndoit. Cu amândouă mâinile îşi suflecă pantalonul de stofă groasă, lustruită de purtat, subțiată la genunchi şi la manşete. Pe coapsa albă şi cam sfrijită se scurge o dâră groasă şi roşie de sânge adunată din două împunsături, se vede, destul de adânci. Dracul bătrân îl caină pe cel tânăr, fățarnic îngrijorat (la rândul lui) batjocoritor, bucuros de întâmplare.
Eşti moale, finule. Ai luat din boala oamenilor. Fereşte-te. Ehe… ştiu eu o babă. Te-ar învăța ea cât ai zice peşte ce să faci şi să scapi de tot ce zic ei că e bine şi să te foloseşti numai de relele ce zac în ei. Ai avea ce lucra! Numai că de-oi pune eu laba pe otrava asta de babă, ha, ha, nu ți-aş da-o ție, aş zbura cu ea drept în fundul iadului. De când o caut şi n-o găsesc am albit între sprâncene.
Lasă, naşule… Acuma n-ai să te apuci să bați toba. Cui nu i se întâmplă?
Mie nu prea! (Mereu prost, suspicios, suficient, spre deosebire de Chirică, vulnerabil, nehotărât, distrat, cu toate că neapărat draci, draci adevărați amândoi, nu încape îndoială. Dar Chirică isteț, deştept. Naşul: viclean, greoi, foarte uşor de păcălit, dar peste măsură de furios şi răzbunător, dacă ajunge să bage de seamă…)” (pp. 39-40).
Dacă aici adjuvantele de portretistică au în vedere mai ales firea fiecărui drac, un autor omniscient oferind regizorilor acces la realitatea interioară atât de bine ascunsă a creaturilor celuilalt tărâm, în alte pagini, de aceeaşi calitate, teatralitatea însăşi este decupată modern. Nu numai replicile şi cuvintele, ci chiar ritmul în care ele se succed semnalizează diferența de intensitate. Lentoarea şi întregul ceremonial al descripției „moldoveneşti” de la Creangă, ca şi de la Sadoveanu, sunt acum scurtcircuitate. Naratorul se adaptează noii situații narative, pe care de altfel o subliniază introductiv. Pagina este una de referință:
„Stan, izolat acum într-o linişte rece. Mult mai crudă, nemiloasă decât asprimea aproape jovială de mai înainte.
Chirică, foarte atent, pândeşte. Neliniştit. Ascunde. Se întâmplă ceva. Miroase. Dar de văzut nu se vede nimic…
O stare nouă se instalează acum între cei doi. Reciproc derutați, hâtroşenia, tonul voit uşuratic, complicitatea au dispărut. Încordare. Pândă. Se disimulează, dar fără plăcere. Un duh rău, o împotrivire. Dialogul lent, întortocheat de până acum se accelerează. Se schimbă. Frazele sunt mai scurte, împuşcate, «rele», seci. Deocamdată însă, din nou, tăcere prelungă. Ca şi cum s-ar pune unul pe altul la încercare. Primul cedează Chirică.
Ascult, stăpâne.
Nu-ți sunt încă stăpân.
Eu slugă da, stăpâne.
Iar eu stăpân deloc, îți spun…
Nu trebuie să spui. Îmi eşti stăpân. Se vede…” (p. 88).
Stan se dovedeşte un partener redutabil de dialog şi confruntare; nu mai puțin, un bărbat capabil să facă „învoiala” cu un drac. Față de textul lui Creangă, unde personajul avea limitările condiției umane, în romanul lui Bălăiță, Stan aduce din afara poveştii propriu-zise un bici care inspiră groază şi secrete încă mai vechi decât cele din prezentul epic. Treptat, vom asista la un fel de ştafetă tipologică: Stan capătă luciri şi ascunzişuri demonice, în timp ce Chirică se umanizează.
Aceiaşi rămân, în acest microroman cu performanțele marii proze, vecinii mai modeşti intelectualmente, cu vicleniile şi poftele lor prea omeneşti, pe care se poate conta.