Eveniment
Flavius Paraschiv

Cînd diavolul devine servitor...

Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016

George Bălăiță este, fără îndoială, un autor deja consacrat. Publicînd o serie de cărți în perioada importantă a prozei postbelice, autorul Întîmplărilor din noaptea soarelui de lapte (1968) reuşeşte să devină imediat un punct de reper datorită volumului Lumea în două zile (1975). Actual, de o structură desăvîrşită din punct de vedere estetic, romanul înglobează, printre altele, o serie de trăsături care amintesc de realizările artistice şi teoretice din Franța, fructificate inițial de autorul Camionului bulgar: noul roman şi conceptele inovative ale revistei Tel Quel, de pildă. Cu o miză greu de atins, lucrarea de ficțiune din 1975 completează, totodată, lista operelor memorabile ale epocii respective: Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu (1969), Matei Iliescu (1970) de Radu Petrescu, Augustin Buzura cu Absenții (1970), Aşteptare de Dumitru Țepeneag (1971) Încercarea scriitorului (1975) de Tudor Țopa, Nicolae Breban cu Bunavestire (1977), Ucenic la clasici (1979) – Costache Olăreanu etc.
După o absență notabilă, Bălăiță reapare pe scena literaturii române cu un nou roman - publicat prima dată în foiletion în România literară - care propune o reinterpretare a fascinantului „parteneriat” dintre Stan (Pățitul) şi drăcuşorul Chirică: Învoiala (Editura Polirom, Colecția Fiction LTD, Iaşi, 2016). Astfel de reconstituiri ale unor texte canonice nu sînt, în ultimii ani, nemaiîntîlnite. Să ne amintim, spre exemplu, de ultima carte tipărită de Murakami (Bărbați fără femei), care conține cîteva încercări asemănătoare bazate pe diverse scenarii epice canonice: Metamorfoza lui Kafka, O mie şi una de nopți etc.
Învoiala ne invită la o lectură reconfortantă şi proaspătă. Aventura lui Stan capătă acum alte proporții, iar autorul Ucenicului neascultător, deşi respectă, într-o oarecare măsură, hipotextul, alege să dezvolte nu doar structura narațiunii, ci şi complexitatea personajelor. Astfel, lăsînd la o parte poetica metaromanului, scriitorul nu mai pune accent pe ambiguizarea „mesajului”. Cu toate acestea, incipitul dovedeşte o oarecare tendință de a organiza discursul într-un mod clar şi, de asemenea, provocator pentru conştiința cititorului. Din acest motiv, trecerea de la general la particular plasează acțiunea eroilor într-un spațiu al existenței paşnice, elementare. Cînd instanța auctorială mută „obiectivul” în casa lui Stan asistăm la un procedeu interesant, care va apărea constant pe tot parcursul volumului: amînarea sau, aşa cum bine observă într-o cronică Nicolae Manolescu, dilatarea evenimentelor. Din moment ce Bălăiță rescrie o poveste clasică a literaturii române, cu un fir epic bine fixat în conştiința publicului cititor, introducerea unor episoade şi personaje secundare contribuie la extinderea narațiunii, pregătind, astfel, terenul pentru
întîmplările ciudate şi pline de umor care vor urma. Iată o mostră din discursul naratorului: „Dincolo de porumbişte, printre ulucile gardului, se vede Stan. El traversează curtea. Nemişcată, pe vine, femeia deschide ochii. Pleoapele se mişcă încet, lene jucată sau naturală, greu de ştiut. Expresia chipului ei devine, la fel de încet, de tot parşivă şi interesată” (p. 15).
Notația prozatorului asigură un ritm „sacadat” secvențelor narative: frazele scurte, de o concizie exemplară, lasă impresia unui scenariu dramatic. De fapt, această tehnică contribuie decisiv la realizarea unei atmosfere de spectacol şi poate că aici rezidă legătura cea mai clară dintre Povestea lui Stan Pățitul şi ultimul roman al lui George Bălăiță. Criticul literar Cornel Regman consideră că autorul Amintirilor din copilărie este „creatorul satului unanimist”, o formulă preluată de la R. M. Albérès, care are la bază relația de comunicare între oamenii colectivității. La Creangă, jovialitatea şi simplitatea indivizilor devin elementele care contribuie la realizarea unei ambianțe de sărbătoare şi bunăstare continuă. Nu altfel este construit şi universul din Învoiala. Lumea textului – prin excelență rurală, țărănească - este populată de figuri cît se poate de credibile, vii, descrise în plină activitate, iar între ele se remarcă, evident, Stan, morarul, hangiul, Păpuşarul şi baba Hîrca. Cu excepția unor „parşive imixtiuni în ordinea naturală a lucrurilor” (N. Manolescu), care vor stîrni curiozitatea celui care citeşte, romanul nu iese din sfera realismului, iar textul reuşeşte din plin să mute starea de spirit a hipotextului pe un alt nivel artistic, mai aproape de contemporaneitate.
De partea cealaltă a baricadei întîlnim prezențele întunericului. Da, la plural. Spre deosebire de textul-sursă, Chirică este, la început, însoțit de un alt diavol, unul mai bătrîn şi, chipurile, mai isteț: Naşul. Acesta din urmă se consideră maestrul, mentorul lui Chirică, dar, în realitate, situația e diferită. Jucăuş şi extrem de curios, drăcuşorul lui Creangă capătă acum valențe aparte: personajul este outsider-ul, un alt aspect fundamental al textului de atmosferă, discutat de Mariana Neț în lucrarea de teorie literară intitulată O poetică a atmosferei (1989). Diavolul dinamizează acțiunea, alterînd viața liniştită, banală a sătenilor. Motivul pentru care Chirică intră în subordinea lui Stan nu se modifică. Trecînd peste anumite scene, scriitorul decide să dezvolte relația dintre cei doi şi, treptat, descoperim nişte personaje complexe şi fascinante. Legătura tensionată care se va stabili între om şi diavol este anunțată chiar şi de forțele naturii: instanța narativă – printr-o serie de imagini care se succed rapid – introduce în acțiune creatura Iadului: : „Din fundul ogrăzii cîinii dau năvală, salturi mari, străbat curtea, latră ca turbați, vor să rupă pe cineva. Stan pleacă spre uşă. […]. Iese afară. Nori albi, vărateci. Sus pe stîlpul porții, speriat, un omuleț fără vîrstă, îmbrăcat «nemțeşte». Cîinii nu se îndură să-l lase. […]. Să-l smulgă chiar din mîinile lui Stan, dacă acesta nu ar fi o clipă atent” (pp. 78-79). De la început se pare că apariția lui Chirică este perturbatoare. Dar procesul de influențare nu funcționează doar într-un singur sens. Din contra, diavolul lui Bălăiță se integrează în viața oamenilor, cunoscînd, la rîndul lui, o serie de „transformări”, pe care le vom menționa în rîndurile ce urmează…
Nu întîmplător autorul se joacă cu aşteptările cititorului: acesta din urmă, raportîndu-se la textul de bază, anticipează evenimentele volumului de față şi se confruntă mereu cu o grilă prestabilită de interpretare. Tocmai aici intervine condeiul scriitorului. Secvența următoare anticipează modul prin care se va manifesta relația protagoniştilor; atitudinea, reacțiile lui Chirică şi răspunsul calm, de maximă concentrare, al lui Stan, evidențiază maniera captivantă prin care prozatorul reuşeşte să amplifice structura personajelor. În astfel de fragmente, ritmul narațiunii se măreşte, sugerînd o încordare a discursului: relația tensionată dintre cele două personaje centrale este abil construită, sugerînd o naturalețe aparte a limbajului. După ce se instalează în casa noului stăpîn, urmează un savuros schimb de replici. Lupta lor nu este fizică, ci asistăm la un adevărat joc, care are ca obiectiv demascarea interlocutorului: „O stare nouă se instalează acum între cei doi. Reciproc derutați, hîtroşenia, tonul voit uşuratic, complicitatea au dispărut. Încordare. Pîndă. Se disimulează, dar fără plăcere. Un duh rău, o împotrivire. Dialogul lent, întortocheat de pînă acum se accelerează. Se schimbă. Frazele mai scurte, împuşcate, «reci», seci. Ca şi cum s-ar pune unul pe altul la încercare. Primul cedează Chirică” (p. 88; subl.aparțin autorului, G.B).
Ce obține, în schimb, Chirică din tot acest angajament față de Stan? În primul rînd, după terminarea perioadei de servitute, se va întoarce în Iad cu un obiect din posesia celui care l-a acceptat în poziția de supus, iar în al doilea rînd diavolul întreprinde o adevărată aventură a descoperirii de sine, care se manifestă printr-un amplu proces de umanizare. Într-un final, după respectarea învoielii, complexitatea eroului capătă şi mai mult farmec, dar ceea ce surprinde – dincolo de patimile lui omeneşti, care, în fond, reprezintă o formă de acceptare şi experimentare a unei noi condiții existențiale – este faptul că autorul a reuşit din plin să depăşească granițele poveştii scriitorului din Humuleşti. Acest nou Drac nu îşi „perfecționează” voluntar abilitățile, ci evoluează „natural”, descoperind, treptat, ceea ce defineşte fundamental ființa umană. Pasajul următor va fi lămuritor (parțial) în această privință: „M-ai îmbolnăvit, stăpîne, de o boală a sufletelui pe care numai oamenii o au, fireşte. Fiindcă suferința asta mare şi neînduplecată care este sufletul e semnul dintîi al omului. Sufletul e boala cea mare şi de nevindecat, la rîndul ei bolnavă de nenumărate alte boli mai mici. Cea mai mică, dar şi cea mai parşivă este curiozitatea, stăpîne”. (p. 201; subl. autorului, G.B).
Sigur, romanul are şi alte „surprize”: de netrecut cu vederea, de pildă, discursul Păpuşarului despre prostia umană. Lista cu exemple poate continua şi cu siguranță volumul deține toate „ingredientele” necesare pentru a încînta numeroase categorii de cititori. Învoiala este un roman convingător, nu doar datorită bogatului repertoriu imagistic, ci grație şi performării stilistice, care dovedeşte iar faptul că George Bălăiță este un autor de prim plan al literaturii române contemporane…

George Bălăiță, Învoiala, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 216 p.