Eseu
Ilina Gregori
Din atenție s-a născut uimirea. Recitindu-l pe Matila Ghyka
Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016
O „simfonie” în Muzeul Rechinilor*
„Nu degeaba ai fost şi, probabil, eşti încă filolog, adică un maestru al cititului pe-ndelete [...] Filologia este acea artă venerabilă care cere de la adeptul ei înainte de toate un lucru: să se oprească, să-şi ia răgaz, să stea tăcut şi fără grabă; ea este arta (şi ştiința) unui giuvaergiu al cuvântului, dedicat unei trebi de durată, delicate şi precaute, care nu ajunge la nimic, dacă nu avansează lento [...] artă care te învață să citeşti bine, adică încet, în adâncime, privind când înainte, când în urmă, o apropiere care bănuieşte şi aşteaptă totodată, cu toate uşile minții deschise, cu degete fine şi ochi proaspeți.”(1)
Istoria, politica, ştiința, cultura, imaginația, pulsiunea... Dacă, aşa cum ne recomandă Nietzsche, citim ca filologi (ce-am fost cândva şi rămânem, dacă am fost cu adevărat), adică lento, cu precauție şi răbdare, ținând deschise toate porțile minții, iată multiplele orizonturi – şi nu le-am epuizat, cum se va vedea curând – care ne solicită în romanul prea repede uitat al lui Matila Ghyka, Pluie d’étoiles (1933).
Nepregătiți pentru surpriza cu care îşi semnala autorul prodigiosului Nombre d’or (1931) revenirea la Paris după cei doi ani petrecuți la Stockholm (octombrie 1931 – iulie 1933) ca „însărcinat de afaceri”, „consilier de Legațiune”, „trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar” al României acreditat pentru toate țările scandinave, inclusiv Danemarca, până şi intimii Prințului – o mică eclesia inspirată de revelația esteticii lui, clasiciste şi revoluționare deopotrivă – se arată cumva depăşiți de aventura care li se propune acum: debutul „omului universal”, trecut de cincizeci de ani, în proza beletristică. Un roman! Un roman adevărat?
„C’est un roman qui est fait contre toutes les règles, où tous les personnages sollicitent le lecteur, où des digressions sans nombre fusent de toutes parts – et dont on ne peut se détacher. Le marin, l’ingénieur, l’esthète nous y parlent tour à tour. Et le diplomate aussi; […] Et l’homme tout court, l’homo sapiens, étrange et féerique…”(2)
Pentru Lucien Fabre, o notorietate a epocii, laureat al Premiului Goncourt (1923), onorat de prietenia lui Paul Valéry – pontifex pe-atunci al Franței culturale –, este limpede de la bun început că Matila Ghyka nu împlineşte aşteptările obişnuite ale cititorului de romane. Drept cea mai frapantă abatere de la regulile genului este indicată imixtiunea „ştiinței” în beletristică – mai precis, frecvența şi diversitatea discursurilor purtate de eroii malieni, natura în principiu anti-poetică a celor mai multe dintre ele şi relevanța pe care le-o atribuie fără preferințe vizibile autorul: navigația, ingineria, politica, în tête-à-tête dezinvolt cu pictura şi teatrul, de pildă, sau moda feminină a zilei. Dar, odată depăşite emoțiile primei lecturi – pe cât de derutantă, pe atât de captivantă – aşa-zisele „digresiuni” fără număr şi legătură cu care ne copleşeşte autorul sapiens ni se înfățişează luminoase ca „zorile” pe care le promitea Nietzsche, inspirat de sublima bunăcredință indiană: „Es gibt so viele Morgenröten, die noch nicht geleuchtet haben.”(3) „Mai sunt atâtea răsărituri care nu au ajuns încă să strălucească!”
Or, ne amintim de o noțiune centrală a esteticii matiliene, „simfonia”(4). Atât analiza poeticii lui Mallarmé, cât şi cea a metodei compoziționale
proustiene conduc, potrivit lui Ghyka, la principiul unei polifonii armonioase, în sensul originar, grec al cuvântului symphonía: multiple voci în consonanță intimă. Diversificarea discursurilor în romanul Pluie d’étoiles poate fi percepută ca un „răsărit” neîncetat, care revelă varietatea luxuriantă a fenomenelor şi, totodată, unitatea profundă, ascunsă a Lumii – o țesătură vie de corespondențe („analogii”) de descifrat la infinit – cu ochi fragezi şi degete delicate, de bijutier, cum spune Nietzsche, cu auz fin, de muzician, ar adăuga Ghyka. Dar cum se pot multiplica la nesfârşit zorii sensului într-una şi aceeaşi operă? Cum răsare soare după soare chiar în interiorul unui singur capitol, dacă nu al unei unice pagini, şi se luminează mereu alte orizonturi, fără să ruineze coeziunea întregului? Ce fel de „zile” petrecem citind „bine”, adică „încet”, „cu toate uşile minții deschise” o pagină din Pluie d’étoiles?
Prima zi: Noutăți din lumea ştiinței
Charcarodon Megalodon: un rechin-gigant, atingând până la 30 metri lungime, dimensiuni de balenă, aşadar, spaima oceanelor în epoca terțiară, specie dispărută de milioane de ani. Fosila expusă aici, reconstituită în laborator cu tehnica cea mai rafinată, conform tiparului dedus de experți plecând de la câteva resturi ale monstruoselor hoituri, descoperite şi identificate de savanții captivați de istoria planetei, mereu pe drum în căutarea urmelor fabuloasei vieți a Terrei din evii imemoriali – un maxilar şi fragmente de cartilagii pietrificate – inspiră încă groază: un corp cât un vapor, îmbrăcat într-o piele albăstrie, aproape neagră, pe spinare o imensă înotătoare, cât o pânză de corabie, gura – un hău armat cu rânduri-rânduri de dinți mari, triunghiulari. Deasupra monstrului antediluvian atârnă o rudă tânără, un contemporan al nostru, şi el uriaş, un rhincodon (numit şi rechin-balenă), de 23 metri lungime, exemplar de dimensiuni excepționale, provenit din insulele Marchize. Este flancat de un alt colos – în raport cu standardul genetic – un peşte-fierăstrău lung de 10 metri, plus cei 2 metri ai botului dințat, cântărind 2,7 tone, specimen dotat nu numai cu un fizic deasupra parametrilor ştiuți ai speciei, ci şi cu o biografie unică – primul (şi, probabil, ultimul) membru al familiei sale pescuit cu undița, intrat ca atare şi în istoria sporturilor moderne şi a recordurilor ei. Sub burta neagră a megalodonului confecționat în laborator pluteşte, suspendată şi ea cu un cablu de abia vizibil fixat în plafon, altă dihanie: o pisică de mare enormă, un fel de disc negru cu diametrul de 7-8 metri şi un cap înspăimântător de focă furioasă, o raritate şi aceasta, dintr-o specie considerată multă vreme drept produsul visurilor urâte ale navigatorilor de altă dată, şi totuşi atestată acum realmente, denumită nu chiar întâmplător şi peştele-diavol, sau manta Pacificului. (Cine nu a văzut niciodată o manta, s-o caute pe cea de la Muzeul Antipa, o hidoşenie distinsă pentru calibrul ei cu diplome internaționale!) Suntem şi aici, din nou, în fața unui personaj istoric: primul reprezentant al speciei sale ajuns în captivitate – „naturalizare” au numit biologii acest experiment, posibil şi el grație unor adevărate performanțe sportive şi înalte probe de bărbăție, de vreme ce „pescarul”, ca să-şi prindă prada, trebuie să-i sară în spinare şi să se scufunde cu ea până în adâncimile oceanice familiare animalului. În jurul acestor vedete ale colecției – ne aflăm într-un Muzeu al Selacienilor – vedem, atârnate şi ele la diferite înalțimi, sau închise în vitrine, fel de fel de odrasle ale acestui neam străvechi şi extrem de diversificat, peştii cartilaginoşi, unele mărunțele, câinele de mare (roussette), de pildă, un rechin „pitic” (lung, totuşi, de un metru), altele uriaşe, ca rechinul „cu spini” (chagrin, alias centrophorus granulosus) din Seychelles.(5)
Suntem în anul 1929, în Cehoslovacia, în Alt-Gitchin, la Castelul multisecular al Wallensteinilor. Prințul Adolph de Wallenstein, ultimul descendent (cunoscut) pe linie masculină al ilustrissimei familii, de acord cu autoritățile eclesiastice locale, a cedat statului clădirea fostului Colegiu Iezuit, inclusiv biserica din incinta acestuia(6). Aici şi-a putut instala Profesorul Moessel, în colaborare cu Universitatea din Praga, colecția sa excepțională de selacieni. Avem privilegiul de a o viziona în ajunul inaugurării oficiale a Muzeului, împreună cu grupul de oaspeți deplasați de la Viena, membrii Comisiei Internaționale a Dunării constituind nucleul acestuia. Ghidul nostru este însuşi părintele instituției, Profesorul Moessel. Personajul şi-a făcut apariția încă din primele capitole ale Ploii de stele: un savant de reputație internațională, autoritate unanim recunoscută în domeniul paleontologiei marine, autorul unui tratat „clasic” despre peştii selacieni. O figură bizară încă de la prima vedere această somitate, cu fizic mai curând plebeu şi garderobă de strajă forestieră, cu ochi sclipind de inteligență într-un cap extraordinar, aducând cu Socrate, Verlaine şi Lenin, cu nici unul precis, cu toți trei laolaltă(7). În distribuția lui Ghyka, acest tip ciudat, fascinant în ansamblu şi eteroclit prin alcătuire, un „faun” i se spune de mai multe ori, reprezintă cu orgoliu, cu ostentație chiar, ştiința modernă în ascensiunea ei epistemologică spectaculoasă. El este totodată un exponent al noii Europe, postbelice, postimperiale, liberale şi naționaliste. Condiția lui etnico-națională – Moessel este ceh – explică nu numai fervoarea politică a savantului, lucru uşor de înțeles, ci şi, mai ciudat, pasiunea lui specială pentru fauna marină:
„Rien de tel que d’être tchèque pour avoir envie de s’occuper d’animaux marins”,
declară Profesorul(8). Iată o ecuație-„răsărit”, pe gustul cititorului filolog, gratificația şlefuitorului.
Reîntorcându-ne acum la muzeu, cu toată curiozitatea pe care ele o suscită, nu vom verifica una câte una informațiile furnizate de ghidul nostru. Câteva sondaje ne-au dovedit că, deşi nu este cazul să ne considerăm pe baza acestei lecții foarte avansați în ichtiologie, nu o putem nici trata cu uşurință, drept un expozeu fantezist, care mimează doar ținuta ştiințifică(9). Cu un mic efort şi mare surpriză aflăm că speciile pe care ni le prezintă autorul există cu adevărat. Constatăm chiar că selacienii nu pot lipsi din nici un muzeu notabil de ştiințe naturale, pentru că ei reprezintă unul dintre cele mai vechi ordine de peşti – peştii cartilaginoşi, uriaşii care populau deja oceanele planetei acum 30-40 de milioane de ani, marii stăpâni şi spaima Terrei din evul care le poartă numele, Epoca Peştilor. Ei descind (se presupune) la rândul lor din peştii placodermi, „blindații” (Panzerfische în germană) care se târau şi scormoneau după hrană pe fundul nesfârşitelor mări cu 350-400 de milioane de ani în urmă, pe când oamenii erau încă în visul nevisat al Creatorului (sau, cum ar zice, poate, Nietzsche, la un răsărit care nu răsărise). Dar nu numai prin ascendența lui multimilenară uluieşte neamul cartilaginoşilor, chondrichthyes în nomenclatura de specialitate, ci şi prin diversificarea lui incredibilă – peste o mie de specii, pretind cunoscătorii –, o enormă proliferare genotipică, în corelație paradoxală, am spune, cu atavisme de necrezut. E suficient să reținem că membrii principali ai familiei sunt rechinii, pisica de mare şi himera (dragonul de mare), şi că savanții vorbesc de vreo cinci sute de specii de rechini (lungimea lor variază între 17 centimetri şi 18 metri) şi peste şase sute de feluri de pisici de mare, ca să nu ne mai întrebăm în ce constă până la urmă asemănarea dintre frați. Iar dacă-i vedem, întâmplător, la vreun muzeu, luăm, fără îndoială şi fără supărare, câte un rechin drept pisică de mare, şi, viceversa, o pisică de mare drept rechin, cum se întâmplă inevitabil, de pildă, în celebrul Muzeu Senckenberg din Frankfurt, unul dintre cele mai reputate ale Germaniei, unde tăblițele explicative te avertizează că nici peştele-spadă de acolo nu este ce pare a fi, rechin, şi nici frumos (sau ironic?) numitul Înger al Mării (Meerengel), cu tot corpul lui plat, lărgit de suple aripi înotătoare, nu este ce-ai crede, pisică de mare, ci rechin.
Revenind la romanul lui Matila Ghyka, ne întrebăm ce sens poate avea în contextul „simfonic” al Ploii de stele secvența vizitei la muzeul de ichtiologie al Profesorului Moessel? După cei câțiva paşi întreprinşi în domeniul ştiințelor naturale putem fi convinşi că, independent de savoarea ei anecdotică, întâlnirea cu selacienii vizează într-adevăr doxa cititorului, dar nu neapărat volumul lui de cunoştințe. Opțiunea pentru biologie în general, pentru ichtiologie, în special, şi anume pentru această „rasă” de peşti, selacienii, cu caracteristicile ei particulare – perenitatea în primul rând, în conexiune cu rezistența şi plasticitatea genomului – denotă mai mult şi altceva decât intenția didactico-edificantă uşor de presupus la un „homo sapiens” de talia lui Matila Ghyka. Şi, pe urmă, ce să aibă de-a face selacienii cu cehii?
Ziua a doua: Curiozitate şi curiozități. Tradiția culturală a Boemiei şi „sufletul”ceh
Ceea ce urmăreşte profesorul Moessel prin selecția exponatelor şi modul de a-şi prezenta comoara este, fără îndoială, şi instruirea vizitatorilor. Dar, incontestabil, la fel de important ca acest aport de cunoştințe, este efectul psiho-estetic care-l însoțeşte. Fie ele mari sau mici, agresive sau inofensive, exemplarele prezentate de profesor oaspeților săi – un public cultivat, dar „normal”, nu confrați de breaslă – sunt izbitor de urâte, nemaivăzute şi de abia verosimile.
Asemenea mostre ieşite cu totul din comun – un „popor halucinant”, „prodigii de urâțenie”, de-o hidoşenie adesea „diabolică” – provoacă nu numai stupefacție prin morfologia şi aptitudinile lor, ci şi o repulsie spontană, amestecată cu groază – reacția abisală, chiar viscerală, am putea-o numi, suscitată dintotdeauna de întâlnirea cu monştrii.
E important pentru lectura noastră să nu uităm microcontextul vizitei la Muzeu: ne aflăm în acest moment al acțiunii într-un loc mitic, în inima Boemiei, în Munții Uriaşi, în regiunea numită Raiul Ceh, în cuibul legendar al familiei Wallentstein, castelul din Alt-Gitchin. Expertul în selacieni este ceh, iar anturajul lui îl constituie grupul select al vienezilor, mai precis delegații Comisiei Internaționale a Dunării, în misiune oficială în Cehoslovacia. Deplasați pentru un weekend la Alt-Gitchin, oaspeții se află încă sub impresia sejurului la Praga. În conversațiile lor revine insistent numele lui Gustav Meyrink. Amicii îşi împrospătează reciproc amintirile literare, dominate de Golem şi de misterele Pragăi, oraşul cu iradicabile tradiții ocultiste, mediu germinal al fantasticului de tentă tenebros macabră(10). Şi nu din întâmplare, desigur, şi nici din stringente rațiuni istorice, originea Golemului, robotul-homunculus, sluga Rabinului Löw, transmutată apoi, printr-o banală neglijență tehnică a patronului său, într-un soi de vampir avansat, cum înțelegem de la Meyrink, activ zi şi noapte, profilat pe absorbția sufletelor, a sinelui, am putea spune, şi nu doar a sângelui, naşterea acestui supermonstru, cum spuneam, s-a petrecut, pretinde Meyrink, în vremea lui Rudolf II (1552-1612), Habsburgul care a instalat capitala Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană la Praga (în 1583) şi a dăruit acestei rezidențe, în cei aproape treizeci de ani de guvernare, strălucirea şi vitalitatea unui centru fără egal al culturii europene. Ocultist pătimaş, Rudolf – colportează un personaj al lui Meyrink – ar fi apelat el însuşi la serviciile Rabinului Löw. Împăratul dorea să intre în contact cu duhurile morților, şi rabinul i-a împlinit dorința, grație puterilor lui misterioase, credeau unii, sau, spuneau alții, cu ajutorul unei ingenioase laterna magica. Disputa nu ajunsese nici după trei sute de ani la o concluzie(11).
Un erou sui generis al istoriei centraleuropene acest Rudolf, nepot al marelui Carol Quintul, dar – surprizele eredității, din nou – celibatar solitar şi depresiv, bizar şi imprevizibil până la a friza cu ciudățeniile lui demența, moştenitorul Imperiului în care soarele nu apunea niciodată, a cărui glorie s-a eternizat însă nu prin probele Puterii ci prin simbolurile ei, în primul rând magnifica, inestimabila coroană imperială, lucrată la comanda şi sub supravegherea lui Rudolf de cel mai faimos maestru aurfăurar al vremii, Jan Vermeyen din Anvers, invitat numai şi numai în acest scop la Praga, coroană personală, adoptată şi onorată apoi de toți Habsburgii care s-au succedat pe tronul Sfântului Imperiu, prea iubitori de fast şi demonstrații de putere pentru a se mulțumi cu coroana oficială a Imperiului, ținută în straşnică păstrare la Nürnberg şi scoasă din neînduplecata custodie numai pentru ceremoniile încoronării. Astăzi, transferat la Viena şi trecut sub alt control, în caseta lui de cristal blindat din Hofburg, giuvaerul rudolfin magnetizează cohortele de turişti venite de pe toate meridianele planetei pentru a respira (fie şi fizic striviți) splendoare, glorie, veşnicie în aulicele cămări ale Habsburgilor de altă dată.
La curtea lui Rudolf s-au întâlnit unii dintre cei mai înzestrați savanți, artişti, meşteşugari şi tehnicieni ai vremii, într-o atmosferă unică, influențată fără îndoială şi de personalitatea Împăratului, un Mecena fără rival în epocă şi, totodată, un spirit în afara regulii, fără odihnă şi sfială, genial, trebuie să admitem, pentru că, altfel, lipsită de această inspirație centrală, catalizatoare, elita adunată la curtea pragheză nu şi-ar fi câştigat prestigiul unui adevărat Parnas, iar efervescența acelor minți superperformante (Tycho Brahé şi Johannes Kepler, precursorii unei adevărate revoluții în ştiință, se numără printre exponenții lor cei mai iluştri, cum am menționat deja) nu ar fi atins calitatea unui fenomen epocal, consacrat în istoriografia europeană sub numele de manierism nordic, sau, şi mai elocvent, manierism rudolfin.
Că excentricitățile şi nesăbuințele monarhului au fost luate de mulți contemporani „cuminți” drept semnele unei alienări, triste şi hilare totodată, nu rămâne chiar de neînțeles, dacă ne gândim, de pildă, pe ce cap urma să fie aşezată sublim-superba Coroană a Imperiului multisecular. Purtătorul ei a apelat, ne amintim, la Giuseppe Arcimboldo pentru a-şi imortaliza chipul, iar artistul, cu optica lui unică şi neabătută, a văzut în augusta figură o splendidă piramidă de flori, fructe, legume şi zarzavaturi: crini şi crizanteme, scaieți şi spice, mere, pere, pepeni, măsline şi struguri, ceapă, varză, porumb, mazăre şi fasole etc., etc. Deşi posteritatea dispune şi de alte portrete ale Împăratului, oferta stupefiantă a lui Arcimboldo domină această iconografie. Dar poate că enigma portretului imperial nu ne îndreaptă spre nebunia modelului, ci tocmai spre înțelepciunea lui: chipul uman se metamorfozează, reintegrându-se în natură, iar natura îşi revelă în mod reciproc structura ascunsă, antropomorfică. Totodată, la un nivel semantic superior, varietatea şi abundența uluitoare a realului se încheagă într-o structură figurală în care ni se arată ordinea finală, pură, geometrică a unei Armonii universale (ar spune Ghyka): ce perfect, ca într-un puzzle fantastic, se potrivesc cireaşa cu dovlecelul, smochina cu coacăza, cu câtă naturalețe face păpuşoiul spice şi grâul dă prune!
De fapt, muzeul pe care avem privilegiul de a-l vizita la Alt-Gitchin într-un fel de avantpremieră, nu prezintă monştri în sensul tare al cuvântului, ci numai exemplare excepționale, care se află la limita normalității, fără a constitui însă nişte anomalii. În ciuda modului extraordinar în care se realizează – dimensiuni, greutate, putere, nutriție etc. –, codul genetic al speciei, respectiv al subspeciei în cauză rămâne intact. Numai că, altfel decât ne-am aştepta, criteriul de selecție nu este aici reprezentativitatea mostrelor, apropierea, aşadar, de tipul-standard pe care se întemeiază clasificarea ştiințifică a varietăților, ci, dimpotrivă, raritatea. Asociată cu exotismul – specimenele provin, cum s-a putut remarca, din regiuni ale planetei în care europeanul obişnuit nu ajunge decât prin lecturi şi reverii (ne plasăm, cu personajele matiliene, să nu uităm, în anii treizeci ai secolului trecut) –, cu bizareria (cauza şi logica particularului rămân de neexplicat) şi cu urâțenia, în această combinație, unicitatea este percepută spontan ca monstruozitate. Muzeul se recunoaşte astfel, în mod discret-subversiv, ca urmaş al faimoaselor Kunst- şi Wunderkammer ajunse la mare preț în Renaşterea târzie şi baroc, o filiație încă puternică, ne dăm seama, în memoria culturală a Boemiei, în proximitatea Pragăi, sediul insondabilului Rudolf al II-lea şi al legendarei lui colecții de curiozități, sute de piese găzduite în noile săli ale Palatului din Hradcin, amplificat de împărat tocmai pentru a le putea primi(12).
Poate că succesorii care, ajunşi curând în puterea unui alt Zeitgeist, după decenii de neglijență, au dezmembrat treptat acest tezaur (trecut deja prin iadul jafului suedez din vara lui 1648) până când imaginea lui originară a devenit de nereconstituit, atât de departe a ajuns fărâmițarea, aceşti „ignoranți” au contribui fără să vrea şi să ştie, tocmai prin forța unei angoase secrete, iradicabile, la gloria postumă a enigmaticului Habsburg din Praga, cel cu coroană de aur, bătută în pietrele cele mai scumpe, diamante, rubin, safir, strălucind în nimb de perle, şi chipul compus din vegetale – legume, fructe, flori. Pentru că, atunci când, după mai multe secole, a fost luat în considerație inventarul imensei colecții risipite – cea mai mare din câte a putut realiza vreodată un singur individ – s-a înțeles că, altfel decât se înfățişaseră ele ochilor neavertizați, ca o aglomerație halucinantă de ciudățenii, piesele din Cabinetul de Artă praghez ilustrau, totuşi, conform sistematicii uzuale în epocă, dar fără legătură cu locul ce li se găsise în acel spațiu, schema tripartită a realului – naturalia, artificialia, scientifica – succesiune care implica şi o repartiție pe verticală, ierarhică a mostrelor. În colecția lui Rudolf, însă, această ordine ascendentă, întemeiată pe diferența ontologică, era dublată de una serială, care aglutina elemente similare şi echivalente în virtutea unei singure calități – insolitul. Nu era vorba de o opțiune pur estetică, cu atât mai puțin de obsesiile unui monoman incurabil. Incongruența şocantă a ansamblului ascundea metoda colecționarului, care căutase în mod consecvent, în toate sferele experienței umane, excepțiile. Acestea puteau fi percepute ca miracole sau ca monştri, dar nu erau, ontologic vorbind, nici una, nici alta: ele confirmau, totuşi, regula. În extraordinarul care excită şi irită curiozitatea omului, avidă de nou, de surpriză şi aventură, dar basculând în anxietate când descoperirile, deodată, o debusolează, tocmai în asemenea „imposibil” explodează impulsul genuin, proteic şi înnoitor al Naturii.
Curiozitățile ieşite din fantezia barocului, fie că ele imită „prodigiile” Naturii (simulacre perfecte), fie că le anticipează (prin automate, dispozitive, maşini), fac apel la modelul suprem al Creației – Demiurgia ca muncă şi totodată joc. Colecționarul, amatorul de „monştri” (admirabili sau terifianți), se consacră şi el acestei imitatio dei ludentis. În varianta lui nordic-manieristă, „rudolfină”, jocul creației păstrează fantezia, capriciul, cutezanța, dar apăsate de melancolia sumbră, anxioasă a monarhului. Vizionând în această „lumină” spectacolul din Cabinetul Rechinilor lui Moessel, am putea spune acum că, potrivit etnopsihoanalizei matiliene, în „sufletul ceh” tocmai componenta neagră a jocului a găsit un mediu privilegiat. Nu persistă gustul barocului praghez în colecția acestor monştri, care pe savant îl încântă, în timp ce restul publicului dă înapoi în fața lor, îngrozit(13)? Nu retrăiesc cititorii recenți ai Golemului, închişi pe neaşteptate laolaltă cu hidoasele preparate, „păpuşile” lui Moessel, atmosfera sinistră, terifiantă a ghetto-ului, apăsat de o ereditate invincibilă, care impune înmulțirea şi diversificarea specimenelor, dar sub controlul unei legi fără alternativă, Urâțenia cvasibestială, la chip, la trup, la fire?
(Va urma)
„Nu degeaba ai fost şi, probabil, eşti încă filolog, adică un maestru al cititului pe-ndelete [...] Filologia este acea artă venerabilă care cere de la adeptul ei înainte de toate un lucru: să se oprească, să-şi ia răgaz, să stea tăcut şi fără grabă; ea este arta (şi ştiința) unui giuvaergiu al cuvântului, dedicat unei trebi de durată, delicate şi precaute, care nu ajunge la nimic, dacă nu avansează lento [...] artă care te învață să citeşti bine, adică încet, în adâncime, privind când înainte, când în urmă, o apropiere care bănuieşte şi aşteaptă totodată, cu toate uşile minții deschise, cu degete fine şi ochi proaspeți.”(1)
Friedrich Nietzsche
Istoria, politica, ştiința, cultura, imaginația, pulsiunea... Dacă, aşa cum ne recomandă Nietzsche, citim ca filologi (ce-am fost cândva şi rămânem, dacă am fost cu adevărat), adică lento, cu precauție şi răbdare, ținând deschise toate porțile minții, iată multiplele orizonturi – şi nu le-am epuizat, cum se va vedea curând – care ne solicită în romanul prea repede uitat al lui Matila Ghyka, Pluie d’étoiles (1933).
Nepregătiți pentru surpriza cu care îşi semnala autorul prodigiosului Nombre d’or (1931) revenirea la Paris după cei doi ani petrecuți la Stockholm (octombrie 1931 – iulie 1933) ca „însărcinat de afaceri”, „consilier de Legațiune”, „trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar” al României acreditat pentru toate țările scandinave, inclusiv Danemarca, până şi intimii Prințului – o mică eclesia inspirată de revelația esteticii lui, clasiciste şi revoluționare deopotrivă – se arată cumva depăşiți de aventura care li se propune acum: debutul „omului universal”, trecut de cincizeci de ani, în proza beletristică. Un roman! Un roman adevărat?
„C’est un roman qui est fait contre toutes les règles, où tous les personnages sollicitent le lecteur, où des digressions sans nombre fusent de toutes parts – et dont on ne peut se détacher. Le marin, l’ingénieur, l’esthète nous y parlent tour à tour. Et le diplomate aussi; […] Et l’homme tout court, l’homo sapiens, étrange et féerique…”(2)
Pentru Lucien Fabre, o notorietate a epocii, laureat al Premiului Goncourt (1923), onorat de prietenia lui Paul Valéry – pontifex pe-atunci al Franței culturale –, este limpede de la bun început că Matila Ghyka nu împlineşte aşteptările obişnuite ale cititorului de romane. Drept cea mai frapantă abatere de la regulile genului este indicată imixtiunea „ştiinței” în beletristică – mai precis, frecvența şi diversitatea discursurilor purtate de eroii malieni, natura în principiu anti-poetică a celor mai multe dintre ele şi relevanța pe care le-o atribuie fără preferințe vizibile autorul: navigația, ingineria, politica, în tête-à-tête dezinvolt cu pictura şi teatrul, de pildă, sau moda feminină a zilei. Dar, odată depăşite emoțiile primei lecturi – pe cât de derutantă, pe atât de captivantă – aşa-zisele „digresiuni” fără număr şi legătură cu care ne copleşeşte autorul sapiens ni se înfățişează luminoase ca „zorile” pe care le promitea Nietzsche, inspirat de sublima bunăcredință indiană: „Es gibt so viele Morgenröten, die noch nicht geleuchtet haben.”(3) „Mai sunt atâtea răsărituri care nu au ajuns încă să strălucească!”
Or, ne amintim de o noțiune centrală a esteticii matiliene, „simfonia”(4). Atât analiza poeticii lui Mallarmé, cât şi cea a metodei compoziționale
proustiene conduc, potrivit lui Ghyka, la principiul unei polifonii armonioase, în sensul originar, grec al cuvântului symphonía: multiple voci în consonanță intimă. Diversificarea discursurilor în romanul Pluie d’étoiles poate fi percepută ca un „răsărit” neîncetat, care revelă varietatea luxuriantă a fenomenelor şi, totodată, unitatea profundă, ascunsă a Lumii – o țesătură vie de corespondențe („analogii”) de descifrat la infinit – cu ochi fragezi şi degete delicate, de bijutier, cum spune Nietzsche, cu auz fin, de muzician, ar adăuga Ghyka. Dar cum se pot multiplica la nesfârşit zorii sensului într-una şi aceeaşi operă? Cum răsare soare după soare chiar în interiorul unui singur capitol, dacă nu al unei unice pagini, şi se luminează mereu alte orizonturi, fără să ruineze coeziunea întregului? Ce fel de „zile” petrecem citind „bine”, adică „încet”, „cu toate uşile minții deschise” o pagină din Pluie d’étoiles?
Prima zi: Noutăți din lumea ştiinței
Charcarodon Megalodon: un rechin-gigant, atingând până la 30 metri lungime, dimensiuni de balenă, aşadar, spaima oceanelor în epoca terțiară, specie dispărută de milioane de ani. Fosila expusă aici, reconstituită în laborator cu tehnica cea mai rafinată, conform tiparului dedus de experți plecând de la câteva resturi ale monstruoselor hoituri, descoperite şi identificate de savanții captivați de istoria planetei, mereu pe drum în căutarea urmelor fabuloasei vieți a Terrei din evii imemoriali – un maxilar şi fragmente de cartilagii pietrificate – inspiră încă groază: un corp cât un vapor, îmbrăcat într-o piele albăstrie, aproape neagră, pe spinare o imensă înotătoare, cât o pânză de corabie, gura – un hău armat cu rânduri-rânduri de dinți mari, triunghiulari. Deasupra monstrului antediluvian atârnă o rudă tânără, un contemporan al nostru, şi el uriaş, un rhincodon (numit şi rechin-balenă), de 23 metri lungime, exemplar de dimensiuni excepționale, provenit din insulele Marchize. Este flancat de un alt colos – în raport cu standardul genetic – un peşte-fierăstrău lung de 10 metri, plus cei 2 metri ai botului dințat, cântărind 2,7 tone, specimen dotat nu numai cu un fizic deasupra parametrilor ştiuți ai speciei, ci şi cu o biografie unică – primul (şi, probabil, ultimul) membru al familiei sale pescuit cu undița, intrat ca atare şi în istoria sporturilor moderne şi a recordurilor ei. Sub burta neagră a megalodonului confecționat în laborator pluteşte, suspendată şi ea cu un cablu de abia vizibil fixat în plafon, altă dihanie: o pisică de mare enormă, un fel de disc negru cu diametrul de 7-8 metri şi un cap înspăimântător de focă furioasă, o raritate şi aceasta, dintr-o specie considerată multă vreme drept produsul visurilor urâte ale navigatorilor de altă dată, şi totuşi atestată acum realmente, denumită nu chiar întâmplător şi peştele-diavol, sau manta Pacificului. (Cine nu a văzut niciodată o manta, s-o caute pe cea de la Muzeul Antipa, o hidoşenie distinsă pentru calibrul ei cu diplome internaționale!) Suntem şi aici, din nou, în fața unui personaj istoric: primul reprezentant al speciei sale ajuns în captivitate – „naturalizare” au numit biologii acest experiment, posibil şi el grație unor adevărate performanțe sportive şi înalte probe de bărbăție, de vreme ce „pescarul”, ca să-şi prindă prada, trebuie să-i sară în spinare şi să se scufunde cu ea până în adâncimile oceanice familiare animalului. În jurul acestor vedete ale colecției – ne aflăm într-un Muzeu al Selacienilor – vedem, atârnate şi ele la diferite înalțimi, sau închise în vitrine, fel de fel de odrasle ale acestui neam străvechi şi extrem de diversificat, peştii cartilaginoşi, unele mărunțele, câinele de mare (roussette), de pildă, un rechin „pitic” (lung, totuşi, de un metru), altele uriaşe, ca rechinul „cu spini” (chagrin, alias centrophorus granulosus) din Seychelles.(5)
Suntem în anul 1929, în Cehoslovacia, în Alt-Gitchin, la Castelul multisecular al Wallensteinilor. Prințul Adolph de Wallenstein, ultimul descendent (cunoscut) pe linie masculină al ilustrissimei familii, de acord cu autoritățile eclesiastice locale, a cedat statului clădirea fostului Colegiu Iezuit, inclusiv biserica din incinta acestuia(6). Aici şi-a putut instala Profesorul Moessel, în colaborare cu Universitatea din Praga, colecția sa excepțională de selacieni. Avem privilegiul de a o viziona în ajunul inaugurării oficiale a Muzeului, împreună cu grupul de oaspeți deplasați de la Viena, membrii Comisiei Internaționale a Dunării constituind nucleul acestuia. Ghidul nostru este însuşi părintele instituției, Profesorul Moessel. Personajul şi-a făcut apariția încă din primele capitole ale Ploii de stele: un savant de reputație internațională, autoritate unanim recunoscută în domeniul paleontologiei marine, autorul unui tratat „clasic” despre peştii selacieni. O figură bizară încă de la prima vedere această somitate, cu fizic mai curând plebeu şi garderobă de strajă forestieră, cu ochi sclipind de inteligență într-un cap extraordinar, aducând cu Socrate, Verlaine şi Lenin, cu nici unul precis, cu toți trei laolaltă(7). În distribuția lui Ghyka, acest tip ciudat, fascinant în ansamblu şi eteroclit prin alcătuire, un „faun” i se spune de mai multe ori, reprezintă cu orgoliu, cu ostentație chiar, ştiința modernă în ascensiunea ei epistemologică spectaculoasă. El este totodată un exponent al noii Europe, postbelice, postimperiale, liberale şi naționaliste. Condiția lui etnico-națională – Moessel este ceh – explică nu numai fervoarea politică a savantului, lucru uşor de înțeles, ci şi, mai ciudat, pasiunea lui specială pentru fauna marină:
„Rien de tel que d’être tchèque pour avoir envie de s’occuper d’animaux marins”,
declară Profesorul(8). Iată o ecuație-„răsărit”, pe gustul cititorului filolog, gratificația şlefuitorului.
Reîntorcându-ne acum la muzeu, cu toată curiozitatea pe care ele o suscită, nu vom verifica una câte una informațiile furnizate de ghidul nostru. Câteva sondaje ne-au dovedit că, deşi nu este cazul să ne considerăm pe baza acestei lecții foarte avansați în ichtiologie, nu o putem nici trata cu uşurință, drept un expozeu fantezist, care mimează doar ținuta ştiințifică(9). Cu un mic efort şi mare surpriză aflăm că speciile pe care ni le prezintă autorul există cu adevărat. Constatăm chiar că selacienii nu pot lipsi din nici un muzeu notabil de ştiințe naturale, pentru că ei reprezintă unul dintre cele mai vechi ordine de peşti – peştii cartilaginoşi, uriaşii care populau deja oceanele planetei acum 30-40 de milioane de ani, marii stăpâni şi spaima Terrei din evul care le poartă numele, Epoca Peştilor. Ei descind (se presupune) la rândul lor din peştii placodermi, „blindații” (Panzerfische în germană) care se târau şi scormoneau după hrană pe fundul nesfârşitelor mări cu 350-400 de milioane de ani în urmă, pe când oamenii erau încă în visul nevisat al Creatorului (sau, cum ar zice, poate, Nietzsche, la un răsărit care nu răsărise). Dar nu numai prin ascendența lui multimilenară uluieşte neamul cartilaginoşilor, chondrichthyes în nomenclatura de specialitate, ci şi prin diversificarea lui incredibilă – peste o mie de specii, pretind cunoscătorii –, o enormă proliferare genotipică, în corelație paradoxală, am spune, cu atavisme de necrezut. E suficient să reținem că membrii principali ai familiei sunt rechinii, pisica de mare şi himera (dragonul de mare), şi că savanții vorbesc de vreo cinci sute de specii de rechini (lungimea lor variază între 17 centimetri şi 18 metri) şi peste şase sute de feluri de pisici de mare, ca să nu ne mai întrebăm în ce constă până la urmă asemănarea dintre frați. Iar dacă-i vedem, întâmplător, la vreun muzeu, luăm, fără îndoială şi fără supărare, câte un rechin drept pisică de mare, şi, viceversa, o pisică de mare drept rechin, cum se întâmplă inevitabil, de pildă, în celebrul Muzeu Senckenberg din Frankfurt, unul dintre cele mai reputate ale Germaniei, unde tăblițele explicative te avertizează că nici peştele-spadă de acolo nu este ce pare a fi, rechin, şi nici frumos (sau ironic?) numitul Înger al Mării (Meerengel), cu tot corpul lui plat, lărgit de suple aripi înotătoare, nu este ce-ai crede, pisică de mare, ci rechin.
Revenind la romanul lui Matila Ghyka, ne întrebăm ce sens poate avea în contextul „simfonic” al Ploii de stele secvența vizitei la muzeul de ichtiologie al Profesorului Moessel? După cei câțiva paşi întreprinşi în domeniul ştiințelor naturale putem fi convinşi că, independent de savoarea ei anecdotică, întâlnirea cu selacienii vizează într-adevăr doxa cititorului, dar nu neapărat volumul lui de cunoştințe. Opțiunea pentru biologie în general, pentru ichtiologie, în special, şi anume pentru această „rasă” de peşti, selacienii, cu caracteristicile ei particulare – perenitatea în primul rând, în conexiune cu rezistența şi plasticitatea genomului – denotă mai mult şi altceva decât intenția didactico-edificantă uşor de presupus la un „homo sapiens” de talia lui Matila Ghyka. Şi, pe urmă, ce să aibă de-a face selacienii cu cehii?
Ziua a doua: Curiozitate şi curiozități. Tradiția culturală a Boemiei şi „sufletul”ceh
Ceea ce urmăreşte profesorul Moessel prin selecția exponatelor şi modul de a-şi prezenta comoara este, fără îndoială, şi instruirea vizitatorilor. Dar, incontestabil, la fel de important ca acest aport de cunoştințe, este efectul psiho-estetic care-l însoțeşte. Fie ele mari sau mici, agresive sau inofensive, exemplarele prezentate de profesor oaspeților săi – un public cultivat, dar „normal”, nu confrați de breaslă – sunt izbitor de urâte, nemaivăzute şi de abia verosimile.
Asemenea mostre ieşite cu totul din comun – un „popor halucinant”, „prodigii de urâțenie”, de-o hidoşenie adesea „diabolică” – provoacă nu numai stupefacție prin morfologia şi aptitudinile lor, ci şi o repulsie spontană, amestecată cu groază – reacția abisală, chiar viscerală, am putea-o numi, suscitată dintotdeauna de întâlnirea cu monştrii.
E important pentru lectura noastră să nu uităm microcontextul vizitei la Muzeu: ne aflăm în acest moment al acțiunii într-un loc mitic, în inima Boemiei, în Munții Uriaşi, în regiunea numită Raiul Ceh, în cuibul legendar al familiei Wallentstein, castelul din Alt-Gitchin. Expertul în selacieni este ceh, iar anturajul lui îl constituie grupul select al vienezilor, mai precis delegații Comisiei Internaționale a Dunării, în misiune oficială în Cehoslovacia. Deplasați pentru un weekend la Alt-Gitchin, oaspeții se află încă sub impresia sejurului la Praga. În conversațiile lor revine insistent numele lui Gustav Meyrink. Amicii îşi împrospătează reciproc amintirile literare, dominate de Golem şi de misterele Pragăi, oraşul cu iradicabile tradiții ocultiste, mediu germinal al fantasticului de tentă tenebros macabră(10). Şi nu din întâmplare, desigur, şi nici din stringente rațiuni istorice, originea Golemului, robotul-homunculus, sluga Rabinului Löw, transmutată apoi, printr-o banală neglijență tehnică a patronului său, într-un soi de vampir avansat, cum înțelegem de la Meyrink, activ zi şi noapte, profilat pe absorbția sufletelor, a sinelui, am putea spune, şi nu doar a sângelui, naşterea acestui supermonstru, cum spuneam, s-a petrecut, pretinde Meyrink, în vremea lui Rudolf II (1552-1612), Habsburgul care a instalat capitala Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană la Praga (în 1583) şi a dăruit acestei rezidențe, în cei aproape treizeci de ani de guvernare, strălucirea şi vitalitatea unui centru fără egal al culturii europene. Ocultist pătimaş, Rudolf – colportează un personaj al lui Meyrink – ar fi apelat el însuşi la serviciile Rabinului Löw. Împăratul dorea să intre în contact cu duhurile morților, şi rabinul i-a împlinit dorința, grație puterilor lui misterioase, credeau unii, sau, spuneau alții, cu ajutorul unei ingenioase laterna magica. Disputa nu ajunsese nici după trei sute de ani la o concluzie(11).
Un erou sui generis al istoriei centraleuropene acest Rudolf, nepot al marelui Carol Quintul, dar – surprizele eredității, din nou – celibatar solitar şi depresiv, bizar şi imprevizibil până la a friza cu ciudățeniile lui demența, moştenitorul Imperiului în care soarele nu apunea niciodată, a cărui glorie s-a eternizat însă nu prin probele Puterii ci prin simbolurile ei, în primul rând magnifica, inestimabila coroană imperială, lucrată la comanda şi sub supravegherea lui Rudolf de cel mai faimos maestru aurfăurar al vremii, Jan Vermeyen din Anvers, invitat numai şi numai în acest scop la Praga, coroană personală, adoptată şi onorată apoi de toți Habsburgii care s-au succedat pe tronul Sfântului Imperiu, prea iubitori de fast şi demonstrații de putere pentru a se mulțumi cu coroana oficială a Imperiului, ținută în straşnică păstrare la Nürnberg şi scoasă din neînduplecata custodie numai pentru ceremoniile încoronării. Astăzi, transferat la Viena şi trecut sub alt control, în caseta lui de cristal blindat din Hofburg, giuvaerul rudolfin magnetizează cohortele de turişti venite de pe toate meridianele planetei pentru a respira (fie şi fizic striviți) splendoare, glorie, veşnicie în aulicele cămări ale Habsburgilor de altă dată.
La curtea lui Rudolf s-au întâlnit unii dintre cei mai înzestrați savanți, artişti, meşteşugari şi tehnicieni ai vremii, într-o atmosferă unică, influențată fără îndoială şi de personalitatea Împăratului, un Mecena fără rival în epocă şi, totodată, un spirit în afara regulii, fără odihnă şi sfială, genial, trebuie să admitem, pentru că, altfel, lipsită de această inspirație centrală, catalizatoare, elita adunată la curtea pragheză nu şi-ar fi câştigat prestigiul unui adevărat Parnas, iar efervescența acelor minți superperformante (Tycho Brahé şi Johannes Kepler, precursorii unei adevărate revoluții în ştiință, se numără printre exponenții lor cei mai iluştri, cum am menționat deja) nu ar fi atins calitatea unui fenomen epocal, consacrat în istoriografia europeană sub numele de manierism nordic, sau, şi mai elocvent, manierism rudolfin.
Că excentricitățile şi nesăbuințele monarhului au fost luate de mulți contemporani „cuminți” drept semnele unei alienări, triste şi hilare totodată, nu rămâne chiar de neînțeles, dacă ne gândim, de pildă, pe ce cap urma să fie aşezată sublim-superba Coroană a Imperiului multisecular. Purtătorul ei a apelat, ne amintim, la Giuseppe Arcimboldo pentru a-şi imortaliza chipul, iar artistul, cu optica lui unică şi neabătută, a văzut în augusta figură o splendidă piramidă de flori, fructe, legume şi zarzavaturi: crini şi crizanteme, scaieți şi spice, mere, pere, pepeni, măsline şi struguri, ceapă, varză, porumb, mazăre şi fasole etc., etc. Deşi posteritatea dispune şi de alte portrete ale Împăratului, oferta stupefiantă a lui Arcimboldo domină această iconografie. Dar poate că enigma portretului imperial nu ne îndreaptă spre nebunia modelului, ci tocmai spre înțelepciunea lui: chipul uman se metamorfozează, reintegrându-se în natură, iar natura îşi revelă în mod reciproc structura ascunsă, antropomorfică. Totodată, la un nivel semantic superior, varietatea şi abundența uluitoare a realului se încheagă într-o structură figurală în care ni se arată ordinea finală, pură, geometrică a unei Armonii universale (ar spune Ghyka): ce perfect, ca într-un puzzle fantastic, se potrivesc cireaşa cu dovlecelul, smochina cu coacăza, cu câtă naturalețe face păpuşoiul spice şi grâul dă prune!
De fapt, muzeul pe care avem privilegiul de a-l vizita la Alt-Gitchin într-un fel de avantpremieră, nu prezintă monştri în sensul tare al cuvântului, ci numai exemplare excepționale, care se află la limita normalității, fără a constitui însă nişte anomalii. În ciuda modului extraordinar în care se realizează – dimensiuni, greutate, putere, nutriție etc. –, codul genetic al speciei, respectiv al subspeciei în cauză rămâne intact. Numai că, altfel decât ne-am aştepta, criteriul de selecție nu este aici reprezentativitatea mostrelor, apropierea, aşadar, de tipul-standard pe care se întemeiază clasificarea ştiințifică a varietăților, ci, dimpotrivă, raritatea. Asociată cu exotismul – specimenele provin, cum s-a putut remarca, din regiuni ale planetei în care europeanul obişnuit nu ajunge decât prin lecturi şi reverii (ne plasăm, cu personajele matiliene, să nu uităm, în anii treizeci ai secolului trecut) –, cu bizareria (cauza şi logica particularului rămân de neexplicat) şi cu urâțenia, în această combinație, unicitatea este percepută spontan ca monstruozitate. Muzeul se recunoaşte astfel, în mod discret-subversiv, ca urmaş al faimoaselor Kunst- şi Wunderkammer ajunse la mare preț în Renaşterea târzie şi baroc, o filiație încă puternică, ne dăm seama, în memoria culturală a Boemiei, în proximitatea Pragăi, sediul insondabilului Rudolf al II-lea şi al legendarei lui colecții de curiozități, sute de piese găzduite în noile săli ale Palatului din Hradcin, amplificat de împărat tocmai pentru a le putea primi(12).
Poate că succesorii care, ajunşi curând în puterea unui alt Zeitgeist, după decenii de neglijență, au dezmembrat treptat acest tezaur (trecut deja prin iadul jafului suedez din vara lui 1648) până când imaginea lui originară a devenit de nereconstituit, atât de departe a ajuns fărâmițarea, aceşti „ignoranți” au contribui fără să vrea şi să ştie, tocmai prin forța unei angoase secrete, iradicabile, la gloria postumă a enigmaticului Habsburg din Praga, cel cu coroană de aur, bătută în pietrele cele mai scumpe, diamante, rubin, safir, strălucind în nimb de perle, şi chipul compus din vegetale – legume, fructe, flori. Pentru că, atunci când, după mai multe secole, a fost luat în considerație inventarul imensei colecții risipite – cea mai mare din câte a putut realiza vreodată un singur individ – s-a înțeles că, altfel decât se înfățişaseră ele ochilor neavertizați, ca o aglomerație halucinantă de ciudățenii, piesele din Cabinetul de Artă praghez ilustrau, totuşi, conform sistematicii uzuale în epocă, dar fără legătură cu locul ce li se găsise în acel spațiu, schema tripartită a realului – naturalia, artificialia, scientifica – succesiune care implica şi o repartiție pe verticală, ierarhică a mostrelor. În colecția lui Rudolf, însă, această ordine ascendentă, întemeiată pe diferența ontologică, era dublată de una serială, care aglutina elemente similare şi echivalente în virtutea unei singure calități – insolitul. Nu era vorba de o opțiune pur estetică, cu atât mai puțin de obsesiile unui monoman incurabil. Incongruența şocantă a ansamblului ascundea metoda colecționarului, care căutase în mod consecvent, în toate sferele experienței umane, excepțiile. Acestea puteau fi percepute ca miracole sau ca monştri, dar nu erau, ontologic vorbind, nici una, nici alta: ele confirmau, totuşi, regula. În extraordinarul care excită şi irită curiozitatea omului, avidă de nou, de surpriză şi aventură, dar basculând în anxietate când descoperirile, deodată, o debusolează, tocmai în asemenea „imposibil” explodează impulsul genuin, proteic şi înnoitor al Naturii.
Curiozitățile ieşite din fantezia barocului, fie că ele imită „prodigiile” Naturii (simulacre perfecte), fie că le anticipează (prin automate, dispozitive, maşini), fac apel la modelul suprem al Creației – Demiurgia ca muncă şi totodată joc. Colecționarul, amatorul de „monştri” (admirabili sau terifianți), se consacră şi el acestei imitatio dei ludentis. În varianta lui nordic-manieristă, „rudolfină”, jocul creației păstrează fantezia, capriciul, cutezanța, dar apăsate de melancolia sumbră, anxioasă a monarhului. Vizionând în această „lumină” spectacolul din Cabinetul Rechinilor lui Moessel, am putea spune acum că, potrivit etnopsihoanalizei matiliene, în „sufletul ceh” tocmai componenta neagră a jocului a găsit un mediu privilegiat. Nu persistă gustul barocului praghez în colecția acestor monştri, care pe savant îl încântă, în timp ce restul publicului dă înapoi în fața lor, îngrozit(13)? Nu retrăiesc cititorii recenți ai Golemului, închişi pe neaşteptate laolaltă cu hidoasele preparate, „păpuşile” lui Moessel, atmosfera sinistră, terifiantă a ghetto-ului, apăsat de o ereditate invincibilă, care impune înmulțirea şi diversificarea specimenelor, dar sub controlul unei legi fără alternativă, Urâțenia cvasibestială, la chip, la trup, la fire?
(Va urma)