Rimbaud sau absolutul poetic (II)

E interesant de observat cum se oglindeşte paradoxul distanțării față de credință, ca o condiție a acceptării acesteia de către Rimbaud, în dezbaterea mai mult sau mai puțin asumată ca atare, între diferiții săi exegeți, despre ponderea volumului Illuminations, comparativ cu Une saison en enfer.
Pentru Stéphane Barsacq, Illuminations reprezintă un pas înainte față de Une saison en enfer, deşi unele dintre poemele din Illuminations au fost scrise înainte şi altele după ce apăruse Une saison... In Illuminations Rimbaud nu contrazice şi nici nu se dezice de Un anotimp in infern, ci se situează în continuare în aceeaşi logică, doar cu o intensitate sporită - aceasta este teza lui Barsacq. In acelaşi timp el indică şi o diferență esențială între cele două cărți. In timp ce poemele din Une saison en enfer sunt marcate de negativitatea „luptătorului” care este Rimbaud, poemele din Illuminations depăşesc această negativitate. E ca şi cum lupta a devenit inutilă: „Le combat spirituel est aussi brutal que la bataille d’hommes; mais la vision de la justice est le plaisir de Dieu seul.”/ „Lupta spirituală e tot atât de brutală ca şi bătăliile umane; dar viziunea dreptății este doar plăcerea lui Dumnezeu”, scrie Rimbaud în Adieu. Ceea ce e important acum pentru poet este să privească la rezultatele luptei, la ceea ce este nou şi neaşteptat. Titlul însuşi poate fi citit, consideră acelaşi autor, ca o provocare la adresa lui Victor Hugo cu ale sale Contemplations, dar şi ca o reminiscență posibilă de sorginte creştină, pe linia sfântului Augustin.
„Les Illuminations congédient l’athéisme, comme le mysticisme: elles sont athées et mystiques, c’est-à-dire poésie plénière et agissante.”, (Illuminations concediază atât ateismul cât şi misticismul: ele sunt atee şi mistice, adică poezie în toată plenitudinea şi eficiența ei.”), precizează Stéphane Barsacq, iar pentru a sublinia şi mai mult noutatea pe care o reprezintă Illuminations față de Une saison en enfer, recurge la această afirmație provocatoare: „Les Illuminations sont moins un Contre-Evangile qu’un nouvel Evangile, et peut-être le cinquième: celui de l’homme mis à nu qui, comme le Christ le disait de lui-même, n’abolit rien, mais accomplit tout.” (Illuminations nu sunt atât o Contra-Evanghelie cât o nouă Evanghelie, a cincea poate: aceea a omului în nuditatea lui, care, aşa cum Cristos spunea despre el însuşi, nu desființează nimic, ci împlineşte totul.”)
Paul Claudel situase dimpotrivă Illuminations înainte de Une saison en enfer. In viziunea lui Claudel, din celebra sa prefață la scrierile lui Rimbaud publicate de Mercure de France, Oeuvres de Arthur Rimbaud – Vers et proses, Illuminations ar aparține astfel celei de-a doua etape a operei lui Rimbaud, aceea a lui Rimbaud „voyant”, în timp ce Une saison en enfer ultimei etape, a treia, pe care Claudel o pune sub semnul prozei „merveilleuse” („minunate”).
Este ciudat cum, referindu-se la aceasta din urmă, „ce livre si sombre, si amer, et en même temps pénétré d’une mystérieuse douleur”, Claudel subliniază cu precădere aspectul formal, scriind „Après Chateaubriand, après Maurice de Guérin, notre prose française, dont le travail en son histoire si pleine, et si différente de notre poésie, n’a jamais connu d’interruption ni de lacune, a abouti à cela. (... ) Le principe de la „rime intérieure”, de l’accord dominant, posé par Pascal, est développé avec une richesse de modulations et de résolutions incomparables.” („După Chateaubriand, după Maurice de Guérin, proza noastră franceză, a cărei dezvoltare istorică, atât de împlinită şi de diferită de poezia noastră, nu a cunoscut niciodată vreo întrerupere sau lacună, a culminat cu aceasta. (...) Principiul „rimei interioare”, al acordului dominant, formulat de Pascal, e realizat cu o bogăție de modulări şi de rezolvări incomparabile.”) (sublinierea mea).
Apropo de Illuminations, Claudel formulează ideea unei mistici „materialiste”, dar fără să explice prea mult, parcă în treacăt doar. Citez paragraful în întregime: „Pratiques extrêmes, espèce de mystique „matérialiste”, qui aurait pu égarer ce cerveau pourtant solide et raisonnable.” („Practici extreme, un soi de mistică „materialistă”, care ar fi putut face să se rătăcească acest creier, altfel solid şi rezonabil.”).
E mult şi prea puțin în acelaşi timp. Claudel insistă şi aici mai ales pe aspectul formal „C’est ce double état du marcheur que traduisent les Illuminations”: d’une part les petits vers qui ressemblent à une ronde d’enfants et aux paroles d’un libretto, de l’autre les images décoordonnées qui substituent à l’élaboration grammaticale, ainsi qu’à la logique extérieure, une espèce d’accouplement direct et métaphorique.” („Această dublă stare a celui care cutreiera este ceea ce transmite Illuminations: pe de o parte micile versuri asemănătoare unei ronde de copii sau cuvintelor unui libret, pe de altă parte imaginile necoordonate care înlocuiesc elaborarea gramaticală şi logică exterioară printr-un fel de acuplare directă şi metaforică.”).
Pentru a-şi argumenta teza conform căreia „Illuminations” este etapa în care Rimbaud încarnează cel mai bine propria sa definiție a poetului ca „voyant”, Claudel scrie: „Une espèce d’hypnose „ouverte” s’établit, un état de réceptivité pure fort singulier.” („Un fel de hipnoză „deschisă” se produce, o stare foarte specială de pură receptivitate.”). Rimbaud „voyant” se confundă pentru Claudel cu Rimbaud „mystique à l’état sauvage”, ceea ce semnifica probabil pentru Claudel acelaşi lucru cu „mistic materialist”, adică o stare involuntară, un fel de dat natural. Avem de-a face aici cu un Rimbaud pasiv, acest aspect este afirmat încă din primele fraze ale prefeței lui Paul Claudel: „Arthur Rimbaud fut un mystique à l’état sauvage, une source perdue qui ressort d’un sol saturé. Sa vie, un malentendu, la tentative en vain par la fuite d’échapper à cette voix qui le sollicite et le relance, et qu’il ne veut pas reconnaître: jusqu’à ce qu’enfin, réduit, la jambe tranchée, sur ce lit d’hôpital à Marseille, il sache!” („Arthur Rimbaud a fost un mistic sălbatic, un izvor pierdut care iese la suprafaşă dintr-un teren saturat. Viața lui, o neîntelegere, o încercare ratată de a fugi pentru a scăpa de această voce care îl solicită şi îl relansează şi pe care nu vrea să o recunoască: până ce în sfârşit, diminuat, cu piciorul tăiat, pe acest pat de spital la Marsilia, ajunge să ştie!”).
Stanislas Fumet a polemizat poate cu această imagine a unui Rimbaud „pasiv”, redus la un joc de acceptare mai mult sau mai puțin voluntară a unei voci dominatoare, în Arthur Rimbaud, mystique contrarié (Plon, 1966): „Un mystique à l’état sauvage, oui, mais je pense aussi: un mystique contrarié, comme on dit un gaucher contrarié. Parce que, ni en paroles païennes, ni en paroles chrétiennes, on ne peut expliquer ce qui a poussé Rimbaud sur ce chemin où il est horriblement seul”. („Un mistic sălbatic, da, dar gândesc de asemenea: un mistic contrariat, cum se spune, un stângaci contrariat. Pentru că, nici cu cuvinte păgâne, nici cu cuvinte creştine, nu se poate explica ce l-a împins pe Rimbaud pe drumul acesta unde este oribil de singur”.).
De manieră globală el se situează pe poziții mult mai tranşante decât cele ale lui Stéphane Barsacq şi Paul Claudel: „Je soutiens, pour ma part, que sa Saison en enfer est permanente. Je veux dire qu’elle est valable pour toute la vie consciente de Rimbaud, et non seulement pour une période de sa jeunesse. Elle est un projecteur braqué sur cette âme que l’oeil sans complaisance du poète a fouillé dans sa contradiction profonde, Rimbaud ne négligeant aucun argument des deux parties adverses.”. („Afirm, în ceea ca mă priveşte, că al său Anotimp în infern e permanent. Vreau să spun că este valabil pentru toată viața conştientă a lui Rimbaud şi nu doar pentru perioada tinereții sale. El este un proiector fixat asupra acestui suflet pe care ochiul fără complezență al poetului l-a cercetat în contradicția sa profundă, Rimbaud ne neglijând nici unul dintre argumentele celor două părți adverse.”)