Poeme

IR 1650

Aş putea sta ore în şir
în trenul 1650, cu soarele acesta domestic în păr,
privind în golurile de pe fereastră, amorțită,
pierdută în browser-ul meu afectiv,
unde
e adevărata intimitate şi adevărata frumusețe,
legănată pe căile ferate
din țară, fotografiind uneori străini
în obscuritatea compartimentelor, regizând
pentru fiecare dintre ei
câte o dramă,
alteori, doar ținând ochii închişi
şi rătăcindu-mă
într-un cinematograf uriaş şi teribil,

aş putea suporta până la capăt delirul şi foamea,
şi muzica asta
care mi se dezintegrează în cap,
cât timp mă întorc
în oraşul în care mi-am dorit atât de mult să vii,
în oraşul acesta pentru care ai abandonat totul,
unde, acoperiți de zgomote industriale ne luptăm
sub cearşafuri,

cât timp mă întorc şi ştiu c-aştepți
să ne culcăm în patul nostru ireal, sub becul stins, sub acoperişul
cu bufnițe şi lilieci, în care miroase
a mucegai şi-a dragoste.


#21.22

21 de ani şi viața-i frumoasă, un haos radiant
şi holograme răvăşite
dansând
cu picioarele goale
prin mintea mea, un apartament în plin soare doar pentru noi, şi tu,
cu barba ta fantastică, cu
zâmbetul tău ştrengăresc, atingând
trupul tânăr, aproape lichid,
limpede ca o suprafață de gheață
sub care înoată peştişori colorați, bestii
de tot felul,

21 de ani şi
am tot ce îmi doresc chiar aici, în plin soare,
real şi tangibil,
brutal de frumos în naivitatea asta la
care ne-am întors, sătui de
toate tragediile care ne-au făcut ferfeniță
inimile origami,

21 de ani şi o țigară imaginară aprinsă în colțul gurii,
căci m-am lăsat de fumat,
aşa cum m-am lăsat
de toate lucrurile
care m-ar fi ucis într-un final.

#cântec naiv 0.1

Să mă trezesc într-o zi
şi să-ți spun că sunt cu adevărat bine,
că n-au fost implozii pe timp de noapte,
nici fantome-n patul meu,
că febra a trecut
şi toată drama
s-a spart în cioburi mici şi ascuțite,

să mă trezesc
şi să nu existe niciun fişier corupt
în rețeaua mea neuronală, nicio poză mentală
care să deschidă vechile cusături,

s-a terminat,

de-acum
spune-mi că există
o lume în care să fim doar noi,
cu zen şi puf plutind
în aerul roşu
de chinatown,
şi patul nostru, o telegondolă
care ne poartă în lumi 4D, înfricoşătoare.

#baby, I’m rising

Uită-te la mine,
obosită, frumusețea mă prinde mai bine,
cum cancerul pe o femeie dezvelindu-i craniul strălucitor,
inertă, aşteptând
sfârşitul programului, lumina neoanelor slăbeşte nervul optic şi văd
o mulțime blurată mergând în direcții diferite,
atrasă de zgomote şi reclame ca musculițele de sânge,

în dezordinea asta mintală
tot ce mă linişteşte
e cântecul tău rusesc
de dimineață, felul în care
ne-am atins cu o noapte înainte,
urme roşii pe gât, urme de dinți pe cartilajul urechii,
iubirea asta
ca un experiment japonez
din care ar fi trebuit să ieşim mai dărâmați ca niciodată
cu elefanți legănându-se pe pânza de păianjen
din mințile noastre fragile,
în care am rămas
prinşi
ca nişte căpuşe în carnea roşie a vreunei sălbăticiuni,

uită-te la mine, abia cresc,
sunt tânără, puternică,
am o armură grozavă, orbitoare,
o minte care înfioară
carnea de pe tine,

uită-te la mine
şi spune-mi, mai spune-mi încă o dată
tot ce doare.

#man o to

Iată, încet încet
încep să-mi recapăt ordinea, să găsesc
strălucirea
în mormanul ăsta de gunoi,
să-mi lipesc cu grijă
diminețile cu tine
în memorie
ca nişte magneți pe uşa frigiderului,

noi,
tineri şi alunecoşi
înotând prin smoală, gloanțe
şi dezastre, printre psihozele
care ne găuresc creierele ajunse
ca nişte termitiere,

am văzut pericolul
agățat la intrare
ca un craniu într-un sat african
şi nu ne-am speriat,
am pătruns
bariera de biți şi pixeli şi
ne-am sufocat în anatomiile noastre
imperfecte,

priviți-ne cum ne răsucim
şi creştem
spărgând aerul contaminat şi rece
al dimineții,
cât de frumoşi
suntem în perversitatea noastră
infantilă,

cum, încet încet,
ca nişte pisicuțe grase,
trecem dintr-o dimensiune în alta,
de pe canapea
în mijlocul universului,
cu tot cu cearşaf şi cu perne.

#iluzia căldurii

azi soarele nu a mai apărut
nici pe ecranele chinezilor;

a fost întuneric şi
pe întuneric trecem
în ilegalitate, proiecții tribale
pe zidurile blocurilor, spații strâmte în care transpirăm
şi strivim
insectele dinăuntru,
când durerea e un lucru concret, animalul pe care l-ai privit
direct în ochi şi l-ai recunoscut
ca pe un prieten mort,

gura duhnind a alcool,
scoți foarfecele şi decupezi
răni frumoase, în oglinzile liftului
apărem radioactivi,
ochi roşii
privind în golul de dedesubt,

încotro mergem,
nu e niciun semn cu exit,
niciun buton de panică,

cerem pe litere
tandrețe şi nu primim; cerem soare
şi ne proiectează pe ecrane uriaşe iluzia căldurii,

cum
ai pune pe un om
multe haine
şi te-ai aştepta să nu se mai simtă singur.