Eveniment
Horia Gârbea
Ce mai secretă istoria literaturii române?
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
De la origini şi pînă în prezent, literatura noastră secretă secrete.
Sînt atîtea enigme ne’esplicate! Ce căuta neamțul în Bulgaria?
De ce s-a sinucis nenea Anghelache? Ce-ți pasă ție, chip de lut?
Pe ce te bazezi? A quoi bon quitter Coasta Boacii? În căsuța cu faianță,
cine a pus căcat pe clanță? Cum e cu putință ceva nou? Cine l-a ucis pe
Marx? De ce iubim femeile?
Iubite cititor, nici tu, nici eu nu vom putea răspunde niciodată la toate
aceste întrebări. Nu va putea răspunde nici Cornel Ungureanu în cele 500
de pagini ale Istoriei secrete a literaturii române (Editura Aula). Dar el
nici nu-şi propune să răspundă, ci numai să înfățişeze cazuri de „istorie
secretă”. Să fim serioşi! În literatura română totul e la vedere: de la
revelația tîrzie a scrisorilor Veronicăi Micle la singurătatea Rodicăi
Draghincescu care (singurătatea nu autoarea) şi-a aruncat chiloții în
stradă.
Temeritatea lui Cornel Ungureanu care ştie bine, că doar a fost director
de teatru, ce valoare au tainele pe la noi, constă în faptul că se comportă
ca şi cum n-ar şti nimic şi redescoperă pentru cititori, într-o sinteză de
excepțională concentrare, de la grozăviile lui Cioran despre Adolf H. la
mandatul de primar al Fălticeniului (1940-1941) al lui Vasile Lovinescu,
de la masoneria lui Sadoveanu pusă în valoare de Al. Paleologu la ultima
promoție literară din Basarabia.
Lucrurile astea, toate, se cam ştiu. Într-un tîrguşor, literatura română
este o mizerabilă anexă a literaturii franceze, nu-i aşa?, se cam ştie cu ce
bărbați s-a ținut fiecare matroană. Trei-patru în plus sau în minus nu
contează! La noi, unde sînt codri verzi de brad, mai exact erau pînă a nu
se tăia, țara are un aer hermetic (după G. Călinescu), dar este un
hermetism întredeschis. Pînă şi rezultatele meciurilor se cam ştiu dinainte.
Cartea lui Cornel Ungureanu face diferența între a se cam şti şi a şti
precis, mai exact între bănuială şi certitudine. E foarte interesant că el îşi
structurează materialul „geopolitic” între aşezarea hotarelor de pînă la
crearea republicii (măreață vatră!) şi destrămarea lor de la paşoptul
secolului XX pînă la 89 şi după aceea, pînă azi, cînd hotarele formale cu
Evropa, la 1 ianuarie 2007, s-au anulat ca şi cum n-ar fi fost. Au rămas
cele interioare, regionale, de care criticul se ocupă în ultimul capitol.
Teza lui Cornel Ungureanu este simplă şi ingenioasă, perfect
inteligibilă: cu cît accesul virtual la literatură şi la informația despre
literatură se va extinde, inclusiv prin intermediul internetului, cu atît zona
de umbră de la contactul dintre conul de lumină mărit şi bezna
necunoscutului va creşte. Mărunțind cu fractali granița (conceptul obsesiv
al criticului) dintre literatură şi real obții tot mai multe unghiuri, colțişoare
în care se adună gunoiul fertil al limitei. De aceea, tot fractalic, autorul îşi
anticipează noi şi noi volume ale istoriei sale secrete. E uimitor de altfel
şi deopotrivă meritoriu, că el a putut concentra atîtea „enigme” în numai
500 de pagini. Fiecare capitol ar putea fi extins la dimensiunile unei cărți.
Dar fiecare dintre aceste volume în parte nu ar mai avea savoarea operei
lui Cornel Ungureanu în care tocmai capitolul succint, ce frustrează
cititorul prin finalul abrupt, seduce şi incită. Criticul timişorean practică
un fel de strip-tease literar pentru că în numita activitate tot ce e (relativ)
secret se dezvăluie, dar momentul de nuditate completă e foarte scurt.
Dincolo de aceste considerații orecum tehnice, Istoria secretă… e o
carte cu care te simți confortabil, în care descoperi multe lucruri pe care,
cititor nefățarnic, le credeai şi tu. Asta te face să te simți deştept cîteva ore.
Apoi îți dai seama că, de fapt, confortul vine de la stilul, de la fraza lui
Cornel Ungureanu, şi ce pierzi în admirația pentru tine însuți, cîştigi în
aceea către autor.
Cu cît ştii mai multe despre literatura română şi secretele ei, mai exact
despre părțile ei discrete, nu neapărat cele ruşinoase, cu atît plăcerea
lecturii este mai mare şi, lucru important, Cornel Ungureanu are un umor
conținut, foarte agreabil. Ca membru al generației hlizite (Cornel Regman
dixit), volumul mi-a stîrnit deseori pofta de a chicoti. Un elogiu mai mare
decît acesta n-am cum să-i aduc! (Horia GÂRBEA)
Sînt atîtea enigme ne’esplicate! Ce căuta neamțul în Bulgaria?
De ce s-a sinucis nenea Anghelache? Ce-ți pasă ție, chip de lut?
Pe ce te bazezi? A quoi bon quitter Coasta Boacii? În căsuța cu faianță,
cine a pus căcat pe clanță? Cum e cu putință ceva nou? Cine l-a ucis pe
Marx? De ce iubim femeile?
Iubite cititor, nici tu, nici eu nu vom putea răspunde niciodată la toate
aceste întrebări. Nu va putea răspunde nici Cornel Ungureanu în cele 500
de pagini ale Istoriei secrete a literaturii române (Editura Aula). Dar el
nici nu-şi propune să răspundă, ci numai să înfățişeze cazuri de „istorie
secretă”. Să fim serioşi! În literatura română totul e la vedere: de la
revelația tîrzie a scrisorilor Veronicăi Micle la singurătatea Rodicăi
Draghincescu care (singurătatea nu autoarea) şi-a aruncat chiloții în
stradă.
Temeritatea lui Cornel Ungureanu care ştie bine, că doar a fost director
de teatru, ce valoare au tainele pe la noi, constă în faptul că se comportă
ca şi cum n-ar şti nimic şi redescoperă pentru cititori, într-o sinteză de
excepțională concentrare, de la grozăviile lui Cioran despre Adolf H. la
mandatul de primar al Fălticeniului (1940-1941) al lui Vasile Lovinescu,
de la masoneria lui Sadoveanu pusă în valoare de Al. Paleologu la ultima
promoție literară din Basarabia.
Lucrurile astea, toate, se cam ştiu. Într-un tîrguşor, literatura română
este o mizerabilă anexă a literaturii franceze, nu-i aşa?, se cam ştie cu ce
bărbați s-a ținut fiecare matroană. Trei-patru în plus sau în minus nu
contează! La noi, unde sînt codri verzi de brad, mai exact erau pînă a nu
se tăia, țara are un aer hermetic (după G. Călinescu), dar este un
hermetism întredeschis. Pînă şi rezultatele meciurilor se cam ştiu dinainte.
Cartea lui Cornel Ungureanu face diferența între a se cam şti şi a şti
precis, mai exact între bănuială şi certitudine. E foarte interesant că el îşi
structurează materialul „geopolitic” între aşezarea hotarelor de pînă la
crearea republicii (măreață vatră!) şi destrămarea lor de la paşoptul
secolului XX pînă la 89 şi după aceea, pînă azi, cînd hotarele formale cu
Evropa, la 1 ianuarie 2007, s-au anulat ca şi cum n-ar fi fost. Au rămas
cele interioare, regionale, de care criticul se ocupă în ultimul capitol.
Teza lui Cornel Ungureanu este simplă şi ingenioasă, perfect
inteligibilă: cu cît accesul virtual la literatură şi la informația despre
literatură se va extinde, inclusiv prin intermediul internetului, cu atît zona
de umbră de la contactul dintre conul de lumină mărit şi bezna
necunoscutului va creşte. Mărunțind cu fractali granița (conceptul obsesiv
al criticului) dintre literatură şi real obții tot mai multe unghiuri, colțişoare
în care se adună gunoiul fertil al limitei. De aceea, tot fractalic, autorul îşi
anticipează noi şi noi volume ale istoriei sale secrete. E uimitor de altfel
şi deopotrivă meritoriu, că el a putut concentra atîtea „enigme” în numai
500 de pagini. Fiecare capitol ar putea fi extins la dimensiunile unei cărți.
Dar fiecare dintre aceste volume în parte nu ar mai avea savoarea operei
lui Cornel Ungureanu în care tocmai capitolul succint, ce frustrează
cititorul prin finalul abrupt, seduce şi incită. Criticul timişorean practică
un fel de strip-tease literar pentru că în numita activitate tot ce e (relativ)
secret se dezvăluie, dar momentul de nuditate completă e foarte scurt.
Dincolo de aceste considerații orecum tehnice, Istoria secretă… e o
carte cu care te simți confortabil, în care descoperi multe lucruri pe care,
cititor nefățarnic, le credeai şi tu. Asta te face să te simți deştept cîteva ore.
Apoi îți dai seama că, de fapt, confortul vine de la stilul, de la fraza lui
Cornel Ungureanu, şi ce pierzi în admirația pentru tine însuți, cîştigi în
aceea către autor.
Cu cît ştii mai multe despre literatura română şi secretele ei, mai exact
despre părțile ei discrete, nu neapărat cele ruşinoase, cu atît plăcerea
lecturii este mai mare şi, lucru important, Cornel Ungureanu are un umor
conținut, foarte agreabil. Ca membru al generației hlizite (Cornel Regman
dixit), volumul mi-a stîrnit deseori pofta de a chicoti. Un elogiu mai mare
decît acesta n-am cum să-i aduc! (Horia GÂRBEA)