Avraam mijloceşte pentru Sodoma

Din stânga bate grindina. Doamne, ce mai grindină bate! A venit ca un vânt alb dinspre miazănoapte făcând dealurile una cu câmpia Tisei. Avioanele agonizează, undeva acolo sus, printre fulgere. Încearcă şi ele să scape de urgie. Până mai deunăzi, au bombardat la metru pătrat zona gării şi satul. Ulițele încă mai poartă cicatricele lor. Batalionul a scăpat ca prin urechile acului. Acum, suportă bărbăteşte potopul. Soldații au întins repede foile de cort. În mai puțin de patru-cinci minute, sunt uzi până la piele. Apa a năvălit peste tot. A muiat armamentul, efectele, hrana. Unii se închină, după care-şi acoperă ochii de franjurile albe, sonore, omniprezente ale fulgerelor. Câmpul pare sub o jerbă de foc şi mare e minunea că încă nu a trăsnit pe nimeni. În mijlocul masei agitate de oameni, ce caută să improvizeze o scuteală, stau pe valize câțiva civili ridicați cu forța pentru a fi duşi spre vest, odată cu retragerea. Lor le lipsesc foile de cort. Mâinile crispate le acoperă ochii şi capul. Doar o mamă firavă a renunțat la propria-i apărare ocrotind în disperarea ei cele două fetițe gemene, făcute ferfeniță şi care nu mai au nici măcar puterea să scâncească. Sunt nişte zdrențe pe care turbioanele de vânt le flutură la bunul lor plac. Doi tineri au scos o pătură din geamantan şi țin de ea cu disperare să nu o smulgă vântul. Un bătrân strânge o geantă de piele la piept murmurând pesemne o rugăciune. Grindina îi loveşte insistent lentilele mici şi rotunde ale ochelarilor, fiindcă el îşi îndreaptă, în ruga lui, fața spre cer. Trei bărbați obosiți, între două vârste, s-au strâns sub o manta militară rusească. Într-o metamorfoză rapidă, praful gălbui al drumului a prins consistența mămăligii şi culoarea cenuşii. În el se pierde bufnetul sec al pietrelor albe ricoşate din foile de cort. Cîțiva militari, purtând ordine, aleargă disperați printre aceste grămezi de câte cinci-şase militari şi foi de cort îmbibate în apa de ploaie. După vreo cinsprezece minute de foc continuu, grindina dă înapoi. Se țese o ploaie rece şi aşezată.
– Gata, pornim! se aude vocea maiorului strecurându-se nu prea departe, printre picăturile grele şi dese de ploaie. Hai, ridicarea! Repede! Scoală jidovii, mă, că fac pe împietriții! ordonă unui gradat aflat la câțiva paşi, îmbrâncindu-l cu cizma în timp ce încăleca.
Anevoie, coloana se repune în mişcare. Cerul a căpătat o formă grizonată, uniformă. Forța ploii rivalizează cu cea a grindinei. Stropii se prăbuşesc greoi, oblic, echidistant. Picioarele încărcate de noroiul drumului ascultă anevoie comenzile, par a rămâne ancorate în aceastră clisă mizeră, lunecoasă şi rece. S-a lăsat o răcoare de criptă. Din ce în ce mai dese, pâraie puternice şi tulburi traversează grăbite spre Tisa. Fiecare torent ce trebuie trecut, deşi nu e adânc, e un chin. Reuşeşte să smulgă regulat din bagajele trupei. Civilii se împiedică. Unul din ei a căzut. Valiza grea i s-a înfipt cu o forță neobişnuită în mocirlă. Luat cu baioneta de la spate şi zorit n-a mai fost chip să o tragă. Abia încheietorii de pluton au spart-o, jefuind-o. Aleargă greoi, ca nişte brotaci, să prindă trupa. În mâini poartă două calupuri de salam. Ploaia a umplut valiza instantaneu, revărsând în noroi câteva scrisori şi fotografii de familie, nişte cărți de joc. Pădurea spintecă, precum o pană, dealurile. Culoarea pământului ud s-a ridicat din drum peste iarba văii, peste poala pădurii, peste masa informă de oameni ce păşeşte dezordonat precum o omidă paralizată. Un cenuşiu tern.
– Dracu’ mai ştie încotro mergem! vorbeşte maiorul ca pentru sine. Aghiotant, la mine! urlă scuipând apa ce i-o bagă în gură rafalele înghețate de vânt şi care acum bat din față. Ploaia i-a muiat cozorocul mulându-l grotesc pe fruntea pătrată şi pleşuvă. Ai idee, băiete, încotro mergem? unde duce drumul ăsta forestier? Busola mea a luat-o dracu’. Sper să nu coborâm mai mult de trei grade sud la cincizeci de kilometri. Am pierdut şi Tisa din câmpul vizual.
Aghiotantul, un locotenent masiv, cu mustața ciudat brodată de ploaie în jurul buzelor cărnoase, abia se mai ține după calul maiorului. Pe cizme îi sunt sudate câteva kilograme de noroi. Încearcă să scoată o hartă din porthart. Iese greu, după un timp, sfâşiată în vreo patru sau cinci bucăți. Două din ele sunt înghițite pe loc de glodul drumului în care ploaia puternică le degradează, înainte ca el să poată schița vreun gest de recuperare. O a treia îi pică în timp ce încearcă să le salveze pe primele. Maiorul încă n-a observat. Doar pentru moment.
– Ştiu, domnule maior, unde suntem!
– Eşti dobitoc, locotenent! Ce-ai făcut cu harta?
În mînă i-a zărit resturile, pe care, cu un gest superficial mascat de ploaie, încerca să le ascundă.
– Locotenent, cu mâna mea te omor! Te împuşc, imbecilule! Laşi inamicului traseul de retragere al diviziei? Căutați harta! Marş!
O parte dintre ofițeri scormonesc în genunchi prin mocirlă. Toată trupa s-a oprit. Harta, sau mai bine zis bucățelele ce o compun şi pe care s-a călcat, trebuiesc găsite. Până în acest fericit moment, nimeni nu face un pas mai departe. În sfârşit, s-au scos din humă câteva gogoloaie de hârtie. Aghiotantul le-a introdus cu forța într-un bidon de apă. Plouă de patru ceasuri infernal. Natura îşi pierde consistența solidă văzând cu ochii. Dealurile, pădurile, drumul, oamenii, par că se topesc în aciditatea ploii.
– Aveți grijă de jidovi! urlă din senin maiorul.
Civilii sunt cu sufletul la gură. Numai de fugă nu le arde. Fetițele gemene, nişte sperietori din piele vânătă, plete ude, zdrențe şi noroi. Mama lor poartă povara unei fuste sfâşiate. Ciorapii i-au coborât ca nişte tăvăluguri grele pe încheietura picioarelor, sprijinindu-se într-o pereche de pantofi aproape diluați în glod. Mai mult i se simte icnetul sacadat al pieptului decât tusea. Tuşesc, încet, toate trei. Undeva, deasupra norilor, trec iarăşi avioane. Zgomotul lor se suprapune celui al ploii. Plafonul de nori a coborât, odată cu seara, foarte jos.
– Ăştia zboară doar ca să-şi consume combustibilul! remarcă absent maiorul.
Dar nimeni nu-l aude. Pare că toată lumea e la capătul puterilor. Civilii au rămas practic doar cu hainele de pe ei. Trupa forțează marşul împingându-i de la spate cu armele şi cu picioarele. Din când în când, femeia alunecă frângându-se din genunchi. Plânge printre tuse şi stropi refuzând cu gesturi brutale ajutorul celorlalți civili.
Brusc, drumul ocoleşte la stânga, trupa lovindu-se din inerție de o poartă masivă de lemn ce le-a apărut în atmosfera umedă şi cețoasă. Un suspin de uşurare şi încredere se aude în primele rânduri. Calul maiorului s-a pironit lângă poartă. Ofițerul bate furios cu cizma. Dar bufnetul e sec, lipsit de vlagă, amortizat de noroi. Apoi, se retrage, scoate pistolul şi trage în aer. Glonțul urcă anevoie, înfruntând densitatea picăturilor de ploaie.
– Nenorociții, nu vor să deschidă! Le dau foc ca la şoareci!
În sfârşit, în spatele porții, se aud câteva lătrături de câine. Deschide un țăran ferindu-se de aversă cu un sac de cânepă făcut glugă. Maiorul ridică porthartul ud şi-l repede cu toată puterea în capul omului. Struneşte calul de-a doua, lovindu-l puternic cu cizma în piept. Trupul se izbeşte de poartă, picioarele alunecă pe iarbă şi se scurge pe lemnul ud de brad.
– Nu vrei să deschizi, câine? Te bag în mă-ta de ordinar! Te spintec cu baioneta! Aghiotant, arestează-l!
Omul îi priveşte ca unul care nu ştie pe ce lume se află. Loviturile nu i-au dat timp să gândească. Bâgui ceva, sculându-se şi împingând porțile. Printre ele, trupa pătrunse fantomatic în curte. În mijlocul ei, agonizând, civilii.
În curând, aflară că este vorba de un mic cătun slovac, pe ulița căruia se înşirau cinci sau şase gospodării. Casa era arătoasă, deşi obosită de ploaie. Avea tinda şi curtea generoase, chiar foarte generoase. O femeie cu o lampă în mână se uita după perdeaua rărită a uneia dintre uşi. Ploaia îşi diminuă forța aproape brusc. Țăranul conduse cea mai mare parte a trupei în şopron. Alții rupseră gardurile invadând gospodăriile vecine, împuşcând câinii ce le ieşeau în cale. Maiorul urcă în tindă, călare, se roti de câteva ori doborând ghivecele de porțelan cu muşcate şi scoase capul de sub straşină uitându-se la cer.
– Băieți, camuflajul e bun! Puteți face un foc zdravăn.

2

Şopronul acesta întunecos are sarcina să acopere cincizeci de gânduri. S-au învelit în fân, odată cu gândurile ce le întrețin flacăra. Miroase a iarbă proaspăt ucisă şi a mâl. O parte din ele, din gânduri, se frământă. De atâta oboseală, nu pot să se topească în somn. O altă parte pluteşte în deriva unei somnolențe, iar alta în spațiile oniricului. Şi-au dezbrăcat în prealabil trupurile şi s-au trântit în fânul uscat şi cald. Câțiva militari conversează pe şoptite. Cei care s-au mai simțit în stare au ieşit afară la foc. Un voal sonor de tuse umple şopronul înlocuind ropotul ploii. Palpabilă pare a fi doar această dimensiune sonoră. Cea spațială se reduce la pierdute penumbre iscate de vâlvătaia focului de afară ce-şi aruncă lumina flăcărilor printre scândurile rare ale şopronului. Civilii stau undeva în mijlocul tuturor, ghemuiți, cu trupurile arzânde de febră. Lui Iacobovici, unul din cei doi tineri care nu depăşesc 28-30 de ani, maiorul i-a ordonat să vină la el. A plecat lăsându-l singur, meditativ, pe celălalt, Herşcovici. Cei trei evrei ruşi, veniți de undeva din stepele sudice, dorm un somn profund garnisit cu sforăituri. Mantaua umedă au pus-o sub cap. Nici măcar cizmele noroite şi jilave nu le-au dat jos din picioare. Femeia şi-a tras fetițele lângă piept, ca de obicei, fiecare lipită de câte un sân. Mânuțele tremurânde li s-au încleştat de gâtul ei. Aşteaptă ca ceilalți să adoarmă pentru a putea ieşi tiptil la pârâul din spatele ogradei ca să se spele şi să umple bidonul cu apă. Trebuie să potolească setea copiilor. Se amăgeşte cu ideea că, poate în halul în care e, nu mai prezintă nici un interes pentru simțurile hulpave ale trupei. Simte că într-o astfel de situație nenorocită nu ar mai avea puterea să lupte. Fusta umedă şi cleioasă, mânjită de noroi şi paie, i s-a lipit de coapse. Fetițele înlătură bluza jilavă îmbrățişându-i disperate sînii. Încetul cu încetul, gândurile i se scurg, sunt absorbite de un turbion interior în trup, prin muşchi, spre somn. Zvârcolirea fetelor o trezeşte. Obraji le ard şi cer apă. Trebuie să-şi facă într-un fel curaj. Îi vine greu să părăsească climatul de căldură pe care şi l-a creat cu propriu-i trup şi din care doar rar îi răzbat nişte frisoane. Fetele sunt bolnave. În mod cert, sunt bolnave. Poate va trebui să facă rost de ceva medicamente.
– E vreunul dintre dumneavoastră medic? se pomeneşte că întreabă în şoaptă.
O mână mare, rece, se ridică din fân, îi mângâie în trecere sânul gol oprindu-se pe fruntea unei fetițe. E mâna lui Herşcovici.
Copiii sunt bolnavi! şopteşte la rândul său. Mergeți la comandant să vă dea ceva. Batalionul trebuie să aibă o lădiță, cât de săracă, de cruce roşie.
– Credeți că o să-mi dea?
Iarba foşni brusc şi gradatul care fusese desemnat cu paza lor se ridică în picioare.
– Ce faceți, mă, gălăgie? Vreți să vă leg cu funii?
– Domnule, am fetele bolnave. Foarte bolnave. Trebuie să primesc ceva medicamente.
– Primeşti pe mă-ta! Ce-i aici? Sanatoriu? Stai jos! Jos, jos, că-ți rup gâtu’ !
Femeia prinse curaj. Se ridică în picioare. Văzu silueta sodatului apropriindu-se. Acesta întinse mâna, ştergând-o de noroi pe sânul stâng, după care o apucă de subțioară. În trecere călcă mâna unei fete care începu să plângă. Câțiva militari aprinseră hârtii răsucite. Râdeau pe înfundate.
– Vă implor, domnule, înțelegeți-mă! Sunt disperată. Am fetele grav bolnave. Poate şi dumneavoastră acasă aveți......
Celălalt braț al soldatului îi acoperi gura strângându-i în aşa fel obrajii şi buzele că restul cuvintelor se destinseră într-un grohăit.
– Gura! Haide la comandant!
Vru să se aplece să ia bidonul, dar mâna soldatului o apucă de păr ridicând-o, răsucind-o cu spatele spre el şi lipind-o de pieptu-i. Îi simți inima bătând puternic. Pieptul gol, masiv, scheletic şi aspru, aproape că o înveşmânta în coaste. Gradatul îi eliberă gura apucând-o de sânii pe care îi strânse până la durere. Un icnet surd i se opri în gât, aproape fiind să se transforme într-un urlet inuman.
– Dacă țipi, te strâng de gât, îi şopti el răsuflând greoi. Buzele i se scurseră pe păr, pe ureche, înfigându-se în gâtul subțire al femeii. Fața nebărbierită îi raşchetă umărul. Una din mâini, abandonându-i sânul, coborî precipitată spre baza trupului, se strecură printre pântece şi bata fustei, apucând-o brutal de păr.
– Nu aici, vă implor, domnule! Nu aici! abia şopti.
– Haidem la domnul maior!
O luă aproape pe sus, desculță, cu sânii goi, cu bluza jilavă, descheiată, ieşită din fustă. Călcau involuntar pe trupurile adormite ale altor soldați care se trezeau înjurând. Câțiva mai îndrăzneți au luat-o după ei chicotind. Gradatul s-a întors lovindu-l pe primul peste gură.
– Marş la culcare, soldat! Înapoi, fuga marş! Mama voastră de animale!
În dreptul intrării şopronului, îi dădu drumul să se încheie la bluză, prinzând-o în acelaşi timp de fustă.
– Aş vrea să mă spăl puțin la pârâu!
– Vrei să fugi, cucoană! Cu mine nu-ți merge!
– Unde aş putea fugi? Nu mi-am lăsat fetițele înăuntru?
– Bine. Mergem şi la pârâu!
Apa curge undeva spre răsărit, plantată ca un arc lichid printre măgurile negre ale pădurii ce invadează cu fagi tineri livezile cu pomi ale gospodăriilor. Iarba e udă, malurile alunecoase, scoarța prunilor de care se prind cu mâna, jilavă. Vuietul apei speriate de pădure se împleteşte cu şoaptele soldaților veniți pe mal să-şi facă nevoile, cu întunericul. Dacă gradatul o va viola, o va ucide şi o va arunca în puhoi? Păşesc amândoi pe mal, prin pelicula subțire de humă şi nisip care-i gresează tălpile, îi pătrunde printre degetele de la picioare. Limbile de iarbă grasă înaintează, pe alocuri, ca nişte console vegetale peste valuri. În sfârşit, a simțit câteva lespezi de piatră lucioasă ce pătrund cu o parte din trupul lor umed şi rece în apă. Înaintează pipăind, iar, când pârâul e la glezne, se apleacă aruncând apă pe ochii injectați. Lichidul e aspru, tulbure. Gradatul continuă să o țină puternic de fustă.
– Pe picioare te spăl eu, cucoană!
Pumnul masiv, plin de apă, îi prinse genunchiul apoi se desfăcu umed, rece, continuându-şi cursa pe coapse. Fusta impregnată cu mâl şi paie se ridică greoaie ca un carton. Limba i se lipi de spate. Mare, aspră, acidă, flămândă, fremătătoare. Simte prin epidermă mirosul de tutun, de măsele cariate. Gleznele i-au amorțit în curentul apei. O cuprinde amețeala. Întinde mâna şi se sprijină de marginea şlefuită a marmorei şemineului. Simte în palmă micile forme ale basoreliefului încălzite de flăcări, şerpuitoarele rostogoliri ale acantului şi formele pline de pasiune ale zeilor Marte şi Venus, încremeniți în adorare. Veioza violetă, fotoliul de piele în care stă Carlino, genunchii lui uşor transpirați ce-i alunecă printre coapse, brațele lui fine, dar energice, care o tăvălesc prin voluptate, buzele lui ce-i măsoară şira spinării vertebră cu vertebră, timpul care pare a-şi înceta cursa.... Dar focul flămând s-a răcit brusc, brațele au slăbit strânsoarea sânilor, buzele înțepenite duhnesc a tutun şi carii dentare, a praf de puşcă şi a sudoare de front. A rămas doar o senzație penibilă de arsură şi tensiune.

3

Privită ziua, prin lumina filtrată a teilor din curte, odaia ar fi arătat de-a dreptul cochetă. E prezent aici acel amestec, ce nu afectează bunul simț estetic, dintre un interior rural şi unul citadin, mic-burghez. Pe pereții destul de albi, văruiți cu câteva luni în urmă, mai precis de Sfintele Paşte Catolice, mobilă rustică de lemn băițuit închis şi pictat în culori vii; trandafiri, lalele, anemone, romanițe, albăstrele, chiar şi begonii. Ferestrele, mari şi duble, mirosind a brad, mai ales după ploaie, se aproprie ca formă mai mult de tipicul, ca să nu zic stilul, galițian, şi nu slovac. Sobă de teracotă albastră, covor negru cu flori roşii şi un tablou în ulei, plasat pe perete destul de oblic, între rama simplă a căruia e ucis Wallenstein. În colțul din dreapta, se află o pianină, poate mai degrabă un fel de spinetă austriacă, după sunetul uşor ascuțit, pictată şi ea, la care trebuie să ne închipuim o fetiță de 12-13 ani. Detaliile arătate au dispărut, fiindcă e noapte, singurele surse de lumină aflându-se pe instrument. O lampă şi două pâlpâiri punctiforme de lumânare. Lumina îi trece prin părul pieptănat în grabă, alunecă pe semiprofilul ei robust, tăiat aproape drept şi se pierde anemică în spațiul odăii. Mirosul pare greu de suportat: fum, seu, gaz lampant, sudoare, pentru a le enumera doar pe cele mai pătrunzătoare. În general, miroase a militar. Un miros caracteristic de om şi animal, sudoare şi urină, tutun şi cizme puse la uscat. Venit de afară, simți o strângere de gât. Intrarea curierilor, cu minuscula deschidere a uşii, se simte ca un plus vital ce te opreşte să cazi în agonie. Căldura e sufocantă şi pretutindeni. Nu se poate vedea mai nimic, cu excepția fetei de la pianină. Se aude undeva o respirație greoaie, inumană, chinuită, pe care unda melodică a pianinei nu reuşeşte să o camufleze. Femeia a intrat de câteva clipe în odaie. După discuția în care sunt antrenate mai multe voci îşi îndreaptă privirea spre stânga. Ochii încep să se obişnuiască. Încă nu intră nimeni pe uşă şi starea de leşin e foarte accentuată. În sfârşit reuşeşte să desluşească aproape toată încăperea. Pânza de fum, neomogenă, se ridică undeva deasupra, tapetând tavanul. Lipsa de bun simț e la fel de acută ca lipsa de aer. Lângă sobă, pe un soi de ladă servantă, acoperită cu o velință, stă tolănit maiorul într-o cămaşă albă de in şi în izmene. Vestonul pus la uscat pe spătarul unui scaun obturează calea luminii ce trebuie să vină de la gura sobei. Alături, pe un taburet, aghiotantul maiorului, dezbrăcat până la brâu, mângâie un motan zburlit şi umed. Pe alt taburet mai scund, cu trei picioare, stă Iacobovici fumând pipă. Rezemat de sobă, unul din căpitanii anturajului imediat apropiat maiorului, îşi lipeşte o țigară. Lângă picioarele lui, ca o imensă movilă pe care ofițerii îşi puseseră la uscat şepcile, desluşi cauza acelei respirații greoaie; silueta ghemuită a calului maiorului. Peste trupul lui încă umed era trântit covorul negru cu flori roşii. Soldatul, din spatele ei, îi strângea puternic încheietura stângă. Fetița de la pianină îşi întoarse spre intrare ochii doar atât cât să se distingă, în abrupta tăietură a feții, că deține şi aşa ceva. Odată cu întoarcerea copilei, dincolo de lumina palidă se simți o mişcare. O țărancă trecută, înspăimântată, vădit îngrijorată, într-un costum pitoresc. Cât priveşte pe proaspeții intrați, nimeni nu dădea semne că i-ar băga în seamă. Doar fetița de la pianină şi Iacobovici aruncau priviri, din când în când, spre femeie, cu coada ochiului. Masa pe care îşi rezema maiorul mâna dreaptă era asaltată de vase cu friptură, căni pântecoase de sticlă cu vin roşu şi bere de casă.
Nu, nu cred, repetă maiorul, în conştiința soldatului. Soldatul ca şi câinele, roade oasele stăpânului şi muşcă pentru el. Ce, credeți oare că la ruşi e altfel? Domnilor, tremură Alioşa în fața comisarilor şi cadrelor, de se pişe pe el. Eu, cu ochii mei, am văzut, în încercuire, un palcovnic rus care şi-a împuşcat pur şi simplu o parte din companie cu mitraliera, domnilor. Ce, credeți că romanii erau tâmpiți când aplicau legiunilor indisciplinate decimarea?
– Într-adevăr, domnul maior are dreptate, întăreşte căpitanul rezemat de sobă. Fără bici, Stalin n-ar fi reuşit ruperea Donețului. Dar nu uitați că la ei şi vodca a făcut minuni. Am auzit că au fost cazuri când celor care nu beau li se turna pe gât cu forța, înaintea atacurilor acelea catastrofale. Se aruncau practic înaintea mitralierelor.
– Eşti naiv, căpitane, îl apostrofă maiorul. Nu cred să se fi născut rusul nebăutor. Ăsta, când îl face mă-sa, îl spală în vodcă. Să nu credeți că rusul este un sentimental, un hoinar care-şi ia balalaica şi cântă prin taiga după fuste. O fi el utopic şi barbar, dar, la război, a învățat legea cruzimii. Rusul e crud, domnilor, şi asta-i dă câştig de cauză. Soldatul crud este soldatul bun. La el nu țin sentimentalismele, melancoliile, care de multe ori au dus la pierderea unui imperiu. Mai puțin cu aforismele şi mai mult cu glonțul. Războiul e o acțiune pe viață şi pe moarte, nu un concert. În ultimă instanță, cruzimea este un act accesibil şi firesc în atari situații. Germanii, care poartă povara unei mari culturi şi civilizații ariene, sunt pătimaşi în ale cruzimii. Japonezii, domnilor, suflete fragile, adoră florile, fac poezii cum beau ruşii vodcă, sunt de un brutalism militar feroce. Se pare că Wehrmachtul şi-a trimis psihologi să studieze acest fenomen contrastant şi pozitiv, atât la unii cât şi la ceilalți. Ce mai încolo şi-ncoace! Eu când am împuşcat primul om la care m-am uitat în ochi, era în Belgia, ca astăzi îmi amintesc, am făcut-o cu o grație aproape chirurgicală. Acum, am ceva din vulgaritatea sănătoasă a lui Jack Spintecătorul.
Căpitanul trase un fum continuând ideea în discuție.
– Personal, cred că războiul schimbă, nu numai mental ci şi fiziologic, structura omului. Am întâlnit soldați care în civilie erau total impotenți. Odată aduşi pe front, confruntându-se cu gratuitatea actelor generate de război, sub raport social vorbind, s-au vindecat. Apropierea lor de un trup de femeie nu se mai făcea cenzurată de prejudecăți şi timorare, elemente care în viața civilă reuşesc să blocheze aceste suflete fragile, ci cu firescul instinctului şi al forței. Femeia devenea brusc un obiect de consum, cucerit odată cu teritoriul. O nereuşită sexuală nu-l speria, ştiind că, pentru dama în cauză, el este un anonim sau că ea nu trăieşte zi de zi în preajma lui putându-l bârfi şi păta în ochii societății. Chiar şi femeile, şi poate mai ales ele, prezintă o dezorientare, o senzație de abandon în dulcele viciului. Imunitatea ei socială la astfel de acte hedoniste este mult diminuată față de vremurile de pace.
Maiorul puse mâna pe sticla de vin, bând zdravăn cu înghițituri sonore. În locul mustății, avea o tăietură lungă, dreaptă, paralelă cu dantura, care se mula în mod caraghios pe gâtul vasului. Profitând de tăcerea care s-a lăsat, fiindcă între timp şi fetița terminase bucata muzicală, Iacobovici se ridică uşor şi-i şopti maiorului ceva la ureche. Maiorul făcu câteva grimase după care, lăsând sticla pe masă, exclamă:
– Aaa, doamna este contesă?!! Doamna contesă Ana-Maria Müller Rakoczy! Şi de religie romano-catolică! Mă scuzați că v-am crezut de religie israelită. Şi de neam, evident! adăugă el râzând, întorcându-se spre ceilalți, spre a le citi în ochi reacția. Apoi brusc: Gradat, fă o frecție puternică, cu rachiu, calului! Domnului căpitan i-au amorțit mâinile. Dar nu prea arătați ca o doamnă. O contesă desculță? Subiect de operetă. Sau de basm dramatizat. Aduceți, stimată cucoană, cu Gretel din povestea fraților Grimm.
Peste starea de sufocare, femeii i se adăugă una de nervi, de indignare. Deşi căldura o dezmorțise de-a binelea, avea, din când în când, accese de frisoane spre abdomen, spre membre, sfârşind undeva în zona maxilarului căruia îi dădea o nestăpânită vibrație. Gura i se încleştase părând a nu putea spune nimic.
– Iacobovici, porunceşte femeii să-i aducă nişte straie! Măcar blazonul face un rând de țoale. Luă o gură de vin. Vedeți! Asta am invidiat eu întotdeauna la jidani. Spiritul poliglot. Eu nu ştiu decât germana, maghiara şi româna. Baba de-abia rupe ungureşte. De fapt, dădu el a lehamite din mână, punând sticla pe masă, pentru limbile slave am avut o repulsie nativă. Iacobovici se pare că stăpâneşte foarte bine şi slovaca, ceha, polona, ucraineana şi chiar limbile baltice. Cu acest tânăr revizor contabil, nu rişti să mori de foame în Europa răsăriteană. Doamnă, terminați cu emoțiile! Dați comandă fetiței ce anume să interpreteze!
Femeia se blocă câteva clipe, după care ridică din umeri.
– Hai! Hai! o încurajă maiorul. Zi, ce mai aştepți! Lasă bâțâitul şi dă comanda! De la o contesă poți avea pretenții, nu-i aşa?
– Sonata lunii, zise pe nerăsuflate contesa. Dar, domnule maior.....
Gestul lui fu hotărât. Trecu brusc mâna prin fața pieptului, după care-şi îndreptă privirea spre fetiță, care, nedumerită, nu înțelesese comanda sau nu ştia să o execute.
– Iacobovici, ştie vițica asta să execute numărul contesei sau o punem să ne zică altceva?
– Domnule maior, insistă contesa prinzând curaj, vă rog din tot sufletul....
– Ştiți, doamnă, problemele de suflet încap foarte greu într-o campanie militară, chiar victorioasă, darămite într-una de retragere. Vedeți, asta nu înțelegeți voi, civilii, în război sufletul e o monedă complet devalorizată. Nu, nu mă întrerupeți! Noi facem o campanie militară, nu un bal. Când ruşii vor ocupa Berlinul, ne vom lua smokingul şi vom merge la bal. Abia atunci, vom pune problema sufletului. Aici, vedeți....de fapt auziți...
Şi făcu un gest cu degetul, generând tăcere. Prin tavan cobora vibrația penetrantă, ca un urlet chinuit, a escadrilelor de aviație.
– .....americanii. Ei au sarcina măreață de a ne depărta noțiunea de suflet şi de-a ne apropia-o pe cea de strategie. Credeți că ei zboară cu sufletul? Aş! Au ultimul model perfecționat Lockheed Lightning XP 58, un tun calibrul 20, patru mitraliere 12,7 şi 1.450 kilograme de bombe. Ce suflet au putut avea când, numai în retragere, mi-au omorât 316 soldați şi 47 de cadre? Practic, tot batalionul. Şi nu aşa. față-n față, bărbăteşte, ci numai din văzduh. Vedeți! Retragerea este o chestiune mult mai dificilă decât ofensiva. În primul rând, fiincă pleci de la un mare atu în minus: moralul trupelor.
– Domnule maior, vreau doar nişte medicamente pentru fetițele mele!
– Medicamentele sunt pentru ostaşi, doamnă!
– Trebuie să aveți o cotă pentru prizonieri!
– Ce prizonieri, doamnă? Domnilor, asta e idioată! Ai purtat de când te-a fătat mă-ta uniformă militară? Dacă te-a fătat în uniformă de contesă, nu e nici pe departe acelaşi lucru.
– Dacă nu sunt prizonieră, ce statut am? De ce m-ați ridicat cu forța din automobil, mi-ați omorât şoferul, m-ați târât prin noroaiele astea, nenorocindu-mi copiii?
– Am crezut că eşti evreică, răspunse calm maiorul, punând mâna pe sticlă şi trăgând un gât zdravăn. Te-am văzut în compania jidanului ăsta, continuă arătând spre Iacobovici. Sau sunteți amanți? În fine, ce mai atâta vorbărie?! A fost o confuzie. În campanie, confuziile nu se explică, nu se justifică, au un statut pur şi simplu. Şi, fiindcă tot eşti romano-catolică, ar trebui să ştii că fiecare om e dator să-şi poarte crucea. Dumneata, că vrei, că nu vrei, ai onoarea s-o porți în compania batalionului în retragere strategică 16 „Maria Luisa” 14/456, care, momentan, face o amplă operație de anvergură, prin noroaiele de care vorbeai, pentru a evita impactul îngrozitor cu aviația americană, în primul rând, şi cu infanteria bolşevică, în al doilea. Oricum, până se elucidează cu probe juridice confuzia, vă tratez ca pe o israelită. Iar israeliții nu au lege. Sau, mai bine zis, au, dar care-i bagă-n mormânt. Este adevărat, sunt oarecum misogin. Dacă, totuşi, vă dau haine şi medicamente, nu o fac pentru că aş fi umanist, doamne fereşte de aşa ceva până la instaurarea păcii, nici pentru blazon, pe care în vremurile astea te poți pişa, pardon de expresie, nici ca să mă culc cu dumneata, toată lumea ştie că sunt pervers şi homosexual, fiind degradat de două ori din pricina asta, ci pentru cele două fetițe ale dumitale, care, privindu-le în marş, de pe cal, mi-au plăcut pur şi simplu. Asta e o slăbiciune de-a mea, recunosc. Sunt în stare de orice, absolut orice, dar să ucid copii, nu. Fără copii, fără viitorul lor, nu pot exista nici războaie. Soldat, du-te după curier şi spune-i să aducă un pachet de medicamente! Unde am rămas, domnilor? A, da! La sonata doamnei contese. Dați-i drumu’ , bâzâitul aviației inamice mă supără.
Fetița, căreia între timp Iacobovici îi explicase în slovacă ce trebuie să cânte, atinse timid cu degetele clapele pianinei. Sunetul fu la început puțin fals, dar deveni treptat cristalin, umplând încăperea. Mama fetei, care în tot acest timp stătuse cu un rând de haine în brațe, i le întinse femeii explicându-i ceva ce părea că se referă la mărimea lor. Ea îi mulțumi şoptit în germană, strângând-o puternic de mâini. Adusese un fel de rochie de seară, brodată pe la gât şi mâneci, o velință groasă de lână, portocalie şi o pereche de cizme bărbăteşti, purtate, mari, dar foarte zdravene şi uscate. Sosiră gradatul şi curierul. Acesta era beat şi somnoros. Faptul că intrară unul după altul, uşa rămânând mai mult timp deschisă, generă o uşoară înviorare în atmosfera camerei cu care de altfel se mai obişnuise. Maiorul luă pachetul, îl desfăcu cercetându-l cu un aer curios, după care întinse într-un plic câteva tablete femeii.
– Bănuiesc că sunt uşor răcite. Şi, ține minte, doamnă! Este un act unic în biografia mea de front. În campanie, prefer să dau un medicament calului, decât unui civil ridicat care mai devreme sau mai târziu sfârşeşte prin a fi împuşcat. Pentru civili războiul este, şi trebuie să fie, aspru. Extrem de aspru. Altfel, atunci când se bucură de prioritate, în timpul păcii, nu au destulă abilitate să lupte suficient pentru ea. Rețineți! În fața mea nu aveți nici un atu. Vă tratez ca pe ultimul jidan. Să nu aveți impresia că, dacă v-am dat un deget, îmi luați toată mâna. Sunt militar şi am tăria să-mi tai singur degetul de care ați apucat şi sub care se deschide prăpastia. Gata! Ieşi afară!
Maiorul se îmbătase. O surprindea vitalitatea acestor oameni în aparență cu nimic ieşiți din comun. Deşi ea pica de somn după calvarul prin care trecuse, acestor bețivi cruzi, din care ieşeau încă aburi, le mai ardea de cozerii inutile.

4

Când contesa ieşi afară, ploaia încetase definitiv. Casa i se păru mai mare. Undeva, pe stânga, se găseau o serie de uşi pe care înainte nu le observase. Prima, întredeschisă, elibera o lumină caldă şi binefăcătoare. Se gândi că n-ar fi rău să se aciuieze undeva la căldură cu fetele. Împinse hotărâtă uşa şi intră. Camera era la fel de spațioasă ca şi cealaltă, dar părea mult mai intimă, aerisită, curată. Avea un miros nedefinit de pâine şi busuioc, de lapte cald. Dar ceea ce o frapă era un pom de Crăciun împodobit, sub care se găseau cutii de smochine uscate greceşti, lapte praf englezesc, bomboane de ciocolată americană, portocale şi mandarine. Soba era concepută ca un fel de cămin cu gura mai strâmtă. La gura ei, un bărbat, în straie de aviator, citea. Cozorocul imens al chipiului îi ascundea fața. Caraghios părea faptul că, față de monumentalitatea uniformei negre plină de insigne, trese şi decorații, era desculț, cu picioarele sprijinite pe vatră. Cenuşa îi contura uşor tălpile rumenite de foc. În mijlocul camerei, pe un jilț obosit, mâncat de carii, stătea o bătrână care torcea. Părea că doarme, dacă n-ar fi existat acea mişcare stereotipă a mâinii şi piciorului adaptată ritmului maşinii de tors. Pe un dulăpior din scândură de brad, pictat în stilul boemian, se aflau şase castroane verzui din care ieşeau aburi. Ceara unor lumânări lipite de marginea lor se scurgea concurând, cu sfârâiturile lor, țăcănitul unui ceas auriu învelit în porțelan. Femeia era în încurcătură. Nu ştia în ce limbă să le spună măcar bună seara. Nu cunoştea uniforma ofițerului. Putea fi, la fel de bine, american, englez, belgian sau sovietic. Se hotărî să înceapă în germană. Risca să-i jignească, dar era o limbă care se vorbea în zonă încă înainte de război, cu atât mai mult în perioada ocupației.
– Noi vorbim ucraineana, mai rar slovaca şi poloneza, îi răspunse bătrâna. Sărbătorim Crăciunul acum, fiindcă această casă, ridicată de bunicul bunicului meu, n-o să mai prindă Naşterea Domnului. Băiatul meu este aviator. Aşteaptă să-i sosească o trupă de colegi în ceasul ăsta. Dumneavoastră păreți evreică. Cunoaşteți idiş?
– Nu sunt evreică. Sunt mai mult maghiară. Am avut o bunică nemțoaică, iar străbunica dinspre mamă, sârboaică. Cunosc bine toate cele trei limbi. Am locuit o vreme la Debrețin, aproape de zona asta. Tata avea domenii acolo. Dinspre bunic, el e alsacian. Cred că am şi ceva sânge francez. Prietenii din colegiu îmi ziceau „franțuzoaica”.
– Nu se poate să nu ştiți idiş. Doica mea a fost aşkenază refugiată din Petersburg de urgia roşie. Cu ea nu vorbeam decât idiş. Si dumneavoastră aveți o figură foarte iudaică. N-am mai vorbit idiş de şaizeci şi cinci de ani. Ia, încercați?
Ciudat era că nu o revolta insistența, fără noimă, a bătrânei. Părea atât de patriarhală şi, totodată, atât de năucă! un fel de Sfânta Vineri din basme.
– Eu sunt romano-catolică, doamnă. Sunt botezată la Roma, în basilica Santa Maria Maggiore. Tata şi soțul meu, creştini dintotdeauna, dețin titlul de conți. Tata îl moşteneşte de pe vremea Mariei Tereza.
– Fiule, auzi, doamna e romano-catolică! Şi fiul meu e romano-catolic, doamnă. Eu, la vârsta mea, nu ştiu încă ce sunt. Mama a murit tânără, iar tata a fost un aventurier. Cred că botezată am fost ortodoxă pravoslavnică. Dar soțul meu a fost romano-catolic polonez.
Între timp, aviatorul îşi întoarse capul spre ele. Semăna uimitor de bine cu Iacobovici. Ca un frate geamăn.
– Dumneavoastră sunteți rudă cu domnul Iacobovici? Revizor contabil şi comis-voiajor din Odesa.
– Rudă spuneți? Nu. Eu sunt aviator.
– Dumnezeule, ce uluitor semănați! Domnul Iacobovici este dincolo. Este evreu. Căpitanul şi maiorul nu-l scapă din ochi. Au impresia că el ştie unde şi-au ascuns evreii din zonă aurul şi devizele. Campania de retragere a maiorului este de fapt campania de căutare a comorii, campanie căreia i-au căzut victime 316 soldați şi 47 de cadre.
– Nu ştiu despre ce campanie îmi vorbiți. Şi nici nu mă interesează. Eu sunt introdus în campania aerului. Am luptat mult pentru asta.
Şi, parcă obosit, sâcâit de atâta conversație, se întoarse iarăşi la citit.
– Luați nişte lapte cald şi o bucată de pâine de casă, o rugă bătrâna ridicându-se, turnând într-o ulcică şi întinzându-i-o.
N-ar fi refuzat, dar se gândi că plecase cam demult de lângă fete. Nici nu-şi putea da seama cum s-a complăcut în pierderea asta de vreme, când fetițele sunt aşa de bolnave.
– Nu mi-o luați în nume de rău că vă refuz. Sunt moartă de somn şi de foame. Dar mă aşteaptă fetele mele. Trebuie să le duc, în şopron, medicamente şi pătura asta. Dacă ați putea să-mi oferiți un loc unde să mă schimb!
– Fiți liniştită, doamnă! zise aviatorul. Schimbați-vă unde doriți! Eu citesc o carte foarte interesantă despre noua strategie aeronautică. Nici nu am apucături de mahalagiu.
– Vino la oglindă, fata mea! o apucă bătrâna, ducând-o în fața a ceea ce ea crezuse a fi o a doua fereastră, pe peretele opus intrării şi pe care o dezveli de pânza albă care-o acoperea. Era o oglindă foarte mare. Bătrâna o privea prin oglindă cu un zâmbet abia schițat. Era foarte bătrână şi slabă. Slabă, slabă, ca un schelet aproape. Mult mai slabă decât o văzuse în jilț. O ajută se se schimbe. Mâinile ei uscate îi pipăi, aproape indecent, formele trupului, sânii, sfârcurile, abdomenul, după care, îi pieptănă încetişor părul, altădată buclat, dar acum plin de mâl, cu o perie aspră. La fereastra opusă, cea de lângă uşă, o trupă de piloți cînta colinde de Crăciun. Îi vedea în oglindă cântând şi zâmbind. În jurul gâtului, aveau ghirlande de beteală, iar în mâini țineau artificii aprinse. Când terminară, intrară în cameră scoțându-şi politicoşi caschetele. Erau aşa de înalți cu toții, că trebuiră să se aplece destul de mult, pentru a nu se lovi cu capul de prag. Contesa se ridică. I se părea nefiresc, penibil chiar, să participe la un Crăciun la care nu fusese poftită. Dar primul pilot îi apucă mâna sărutându-i-o, ținând-o în loc şi fixând-o cu privirile lui cenuşiu-brune. Părea puțin mai vârstnic decât ceilalți. De bună seamă că nu depăşea treizeci de ani, deşi pe chipul lui se citea o suferință ieşită din timp, accentuată de o cicatrice violacee în zona sprâncenelor.
– Căpitan-comandor Orson Harris, se recomandă el, după care, făcu un gest larg cu mâna spre ceilalți colegi. Ei o înconjurară binevoitori pe contesă, prezentându-se.
– Locotenent-comandor Jack Wilson.
– Locotenent-comandor Larry Lewis.
– Locotenent-comandor William Murray.
– Locotenent-comandor Lee Mc Murphy.
Le simțea hainele de piele atingându-i trupul, ca nişte țesături imponderabile, nedefinite, confecționate din eternitate. Între timp, bărbatul de la sobă terminase cu lectura şi îşi pusese cizmele. Negre şi lustruite. Se apropie de contesă.
– Îmi scuzați impolitețea de a nu mă fi prezentat până acum, dar poate făceam una mai mare față de colegii mei de zbor. Locotenent-comandor Tadeush Rutkovschi.
Masa se umpluse cu prăjituri, vin şi bere. I se părea chiar nefirească această opulență survenită pe nesimțite. În locul lui Rutkovschi, pe scaunul de la sobă, se adusese un patefon „Columbia”. Prin pâlnie, se scurgeau uniform tangouri de Carlos Almaran şi Juan Lassas. Comandorul Harris o luă pe contesă la dans. Ea prinsese puțin curaj, deşi aproape că se abținea să nu adoarmă cu capul pe umărul lui. De fapt, somnul pe care-l simțea ea părea mai degrabă un abis vecin cu leşinul. Oglinda aceea îi furase şi energia pe care o mai avea. Contesa ridică fruntea şi întrebă:
– Este adevărat, domnule căpitan, că cel mai bun aparat de zbor este Lockheed Lightning XP 38?
Comandorul rămase un moment descumpănit, încât pierdu pasul tangoului. Părea că nu s-ar fi aşteptat la o astfel de întrebare de la o civilă, în plină sărbătorire a Crăciunului.
– Industria aeronautică americană n-are fisuri, doamnă. De exemplu, William şi Jack pilotează câte un avion de cercetare-vânătoare Hawker Hurricane. E, într-adevăr, un tip puțin mai vechi, dar până acum nu au avut de ce să se plângă. În acțiunile de cercetare, sunt primii care angajează lupta.
Comandorii, auzindu-se puşi în discuție, întoarseră capul şi zâmbiră. Erau foarte tineri. Dacă trecuseră de douăzeci de ani. Nici o umbră de ofilire nu aşternuse războiul pe chipurile lor încât păreau că-şi împrumută frumusețea metafizică sferelor angelice. Speriată parcă, contesa se smulse din mijlocul tangoului, dădu bună seara şi ieşi pe uşă.

5

Două zile mai târziu

În timp ce mărşăluiau între două dealuri, convoiul se întâlni cu maşinile de Crucea Roşie. Două ambulanțe Skoda, albe, imaculate, apărură după dealul în formă de semilună. Maiorul, care se uita cu binoclul spre nord-vest, a părut că nu le observă. Şi-au croit drum cu greu printre militari, patinând pe alocuri din cauza terenului umed. În dreptul civililor, au oprit. Abia atunci, femeia a văzut că le urma îndeaproape un minibuz Ford, kaki închis, aproape negru, care a depăşit salvările pe partea stângă. Prin parbriz, l-a văzut pe comandorul Harris făcându-i prieteneşti semne cu mâna. Era într-un costum de paradă alb, scrobit. Aproape că i-a reținut toate detaliile, până şi un anumit fel de regret întipărit pe față. Mânuşile din piele, albe şi ele, ceasul elvețian Vacheron Constantin, ochelarii de soare cu lentilele sclipitoare. În spate, ceilalți, pe banchete, păreau foarte bucuroşi că au zărit-o. Aproape toți şi-au dus mâinile la buze, sărutând-o. Maşina a trecut prea repede pentru a surprinde alte detalii, în afara celor legate de comandorul Harris. A putut, totuşi, citi pe ea, scris cursiv cu o pensulă, sărbătoreşte, „Merry Christmas to you”. Din maşinile de Crucea Roşie au coborât călugărițe care au început să împartă civililor medicamente şi alimente: sulfamide, vitamine, conserve, lapte praf în pungi elvețiene, ciocolată cu vanilie, nuci de cocos.
– Îl cunoaşteți pe comandorul Harris?
– Da, îi răspunde o maică mai vârstnică, dar totuşi vioaie. L-am zărit în oglinda retrovizoare în apropiere de Kisvarda. Am băut împreună acolo, la un restaurant cochet, un ceai. Zicea că are de îndeplinit, cu echipa, o misiune specială în cotul Tisei.
– Şi noi suntem misionare, interveni o altă maică aranjându-şi cochet coiful de pânză albă.
Bătrâna o trată cu un zâmbet condescendent, întinzându-i un baton de ciocolată.
– Deh! Domnul are printre oițele lui, fel şi fel.
– Ştiți ceva despre soțul meu, contele Karl Müller-Rakoczy?
– Da. Am primit prin telefon, chiar la cochetul restaurant de care vă vorbeam, ştirea că se află, împreună cu balerina Otilia Zagrada, la Veneția. Se zice că dânsul este un mare admirator al sportului feminin. Personal, iertați-mi brutalitatea şi cinismul, eu cred că femeia asta, drăguță cu adevărat, i-a sucit mințile. Şi Excelența Sa nu este tocmai la prima tinerețe. E îndrăgostit, doamnă, de această cocotă, pe care Hitler şi Franco au pus-o să danseze goală în fața lor, la Berlin, ce credeți, nici mai mult nici mai puțin decât pe muzică de Stravinski. Bătrâna chicoti şi adăugă: asta ştiindu-se aversiunea Führerului pentru cultura slavă.
– Ştiți, eu îl iubesc pe Carlino, băiatul acela timid din anturajul ambasadorului italian la Horthy. Despre el nu ştiți nimic?
– Nu, absolut nimic. Apoi, confidențial, aproape de ureche: corpul diplomatic italian din Ungaria este foarte discret. Fiindcă îmi sunteți tare simpatică, singura femeie, şi romano-catolică pe deasupra, plus că aveți doi boboci de copilaşi, vă dau ceva extraordinar. Un pachet dublu de ciocolată Toblerone.
– Vă mulțumesc!
Călugărițele zburară spre ambulanță, ridicându-şi elegant fustele mari, greoaie, negre, şi lăsând să se vadă bocancii cazoni, luați pe piciorul gol, cu care încercau să evite bălțile. Vântul bătea dinspre nord-vest, aşa că ambulanțele se depărtară destul de repede în direcție opusă.

6

15 August. Ora 15.00.

Azi, n-au mai trecut avioane. De fapt, nici ieri. N-a mai fost nevoie ca batalionul să urmărească cele mai ciudate forme de relief: pădurile, smârcurile, cărările cele mai ascunse. Încă de dimineață, maiorul a presupus că operațiunile de retragere au luat alt curs decât cel preconizat. Pesemne, aviația inamică şi-a concentrat atacurile mai spre nord. Dacă presupunerile lui sunt bune, înseamnă că linia Mukacevo n-a opus rezistența scontată şi a căzut. Şi-a luat inima în dinți şi a ordonat tăierea câmpiei. Drumul ales implică un mare risc, dar şi o mare operativitate. Scurtează distanța de parcurs până la primele poziții cu 53 de kilometri, ceea ce înseamnă, în condițiile dificile ale deplasării şi camuflării, aproape două zile, două zile şi jumătate. Dar trupa rămîne complet descoperită timp de paisprezece ore.
Maiorul e nemulțumit. Dimineața, când s-a atacat câmpia, plafonul de nori era foarte jos şi de o grosime apreciabilă. Aproape că atingea poala pădurii. Camuflajul ar fi fost excelent. Acum, ziua este eminamente splendidă. Dă un sentiment de optimism, de caldă reconstrucție interioară. Mai ales în rândul civililor. Toată lumea tuşeşte, dar ei mai cu sârg. După tentativa de evadare, Iacobovici a fost bătut măr, aproape desfigurat de chiar cizma maiorului, legat cu mâinile la spate şi cu o coardă de calul acestuia. Când, în urmă cu cinci ore, norii fugiseră grăbiți spre vest şi soarele se arătase, comandantul a ridicat mâna făcând linişte.
– Domnilor, suntem la jumătatea drumului. Deci, riscul s-a înjumătățit, iar de prima pădure ne mai despart şapte ore. Dar, pe cerul şi cu soarele ăsta, numai Dumnezeu ne scapă în cazul în care suntem reperați de aviație. Orice oprire este strict interzisă! Vom lua prânzul din mers! Trebuie să moară cineva, moare din mers! Sper ca vremea, ostilă şi de astă dată, să ne reconforteze, iar soarta să ne fie favorabilă. Înainte, marş!
Trupa se pusese din nou în mişcare. Din ce se afundau mai mult în trupul câmpiei, iarba devenea mai mare. Țăranii, speriați de foarte desele raiduri, nu mai îndrăzneau să cosească fânul decât pe scurte parcele vecine cu pădurea. Prin iarba imensă, înaintarea era grea. Din aliat, soarele de vară deveni curând indiferent, sfârşind prin a le fi duşman. Orizontul căpătase o stare continuă de incertitudine, de ondulare. Oboseala acumulată îşi spunea cuvântul. Calvarul conviețuirii cu trupa reîncepu. Oamenii cădeau epuizați, fiind sculați de lovituri date cu patul armei. Maiorul şi aghiotantul fumau țigară după țigară. Îşi strecurau, regulat parcă, binoclul pe sub cozoroacele boțite şi țepene ca nişte burlane.
– Camarazi! surprinse vocea comandantului. Țin să vă anunț că mi-e frică de moarte. Tot frontul am bravat într-un dur ieşit din comun, oferind altora cu generozitate moartea, fără să mă întreb ce se petrece în sufletele lor. Dar îmi e şi mi-a fost tare frică. Aş fi preferat să cobor în mormânt camuflând această laşitate ce-l micşorează pe comandant în ochii subordonaților. Dar nu e drept. Nu e drept să fiți singuri în fața acestui coşmar care ne sperie cu veşnicia neființei. Nu cred în nici un judecător care va veni cu arsenalul chinurilor sale pe o tavă aurită servindu-mă, aşa cum serveşti un musafir, cu dulceață. Singurii judecători garantați sunt aparatele americane care se apropie. Singurii. Le simt pulsul aerian cu mult înaintea altora. Aşa cum am împărțit cu generozitate moartea duşmanilor, v-o împart şi vouă, subordonații şi camarazii mei. Sunt complet răspunzător de cele ce vor urma. Ce mai încolo şi-ncoace, domnilor! A fost o mişcare strategică de tot rahatul. Paisprezece ore de risc, nici un cadet începător n-ar fi acceptat.
Deasupra câmpiei, străpungând orizontul încins, se arătaseră două aparate de cercetare Hawker Hurricane. În câteva minute, salutară cu o salbă de gloanțe trupa în marş, făcură o voltă şi se depărtară.
– Uite, mămică! Aştia care zboară, cu aripi argintii, sunt îngerii lui Dumnezeu!!?
Avioanele veneau din două părți. Două Hawker Hurricane şi patru Lockheed Lightning. Dragară iarba cu focuri paralele de mitralieră. Trupa răspunse anemic. O bombă înghiți printre primii pe maior, aghiotant, Iacobovici şi câțiva ofițeri. Fetițele se speriară şi începură să plângă. Lângă ele, domnul cu geanta de piele fu eminamente sfârtecat de câteva glonțe de un calibru apreciabil. Lovite din spate, organele-i ieşiră în aerul cald al câmpului, desfăcându-i mâinile şi aruncând geanta în văzduh. Cărțile rabinice, făcute ferfeniță, plonjau în suflul bombelor ca nişte pescăruşi deasupra mării de iarbă. Femeia, cu fetițele în brațe, şedea culcată, acoperită pe jumătate cu țărână. Gradatul, care o violase şi o urmărise ca o hienă ce caută să-şi
mănânce hulpav bucata de şuncă până la capăt, zăcea înjumătățit. În zece minute, orice ripostă a trupei încetă. Câțiva alergau înnebuniți pe câmpie, prin iarba udă de sânge. Avioanele făceau bucle perfecte, se întorceau, şi iarăşi mitraliau orice tentativă de mişcare. Deja era inutil să mai arunce bombe. Oricum, nu făcuseră exces de aşa ceva.
Femeia fu cuprinsă de o cumplită deznădejde. După bucla-i planată, aparatul alunecă înfometat spre ea muşcând, cu tirul concentrat, două şanțuri paralele din fâneață. Se ridică brusc strângând fetițele la piept, mai puternic ca niciodată. Rămase nemişcată urmărind traiectoria pământului şi a ierbii zvârcolite care păreau că se apropie într-o îmbrățişare. Oare pilotul va vedea că e civilă? A-i face semn cu mâna implica a lăsa una din fete jos tocmai în momentele cele mai grele. Se întoarse şi o luă instinctiv la fugă în direcție opusă. Gloanțele, două, gemene, o străpunseră prin omoplați, îi exfoliară sânii de pe coaste, parcurseră firavele trupuri ale fetițelor, curmându-le țipătul şi se odihniră în iarbă. Căzu în genunchi, fără să scape copiii, culcându-se ocrotitor peste ei.
Aparatele mai zburară câteva momente, piloții se salutară prin carlingă, după care, virând spre apus, lăsară în iarbă rămăşițele fizice ale batalionului 16 „Maria Luisa” 14/456: 153 soldați, 26 gradați, 8 ofițeri şi 9 civili - 6 bărbați şi 3 femei.

Pledoarie pentru alt final:
Câmpul rămase gol. Doar iarbă şi gâze. Undeva din orizont, se ridicau colinzi de Crăciun pe care numai nişte urechi trecute în eternitate le mai puteau auzi: „Marry Christmas to you, Marry Christmas to you!”