Recitiri
Ion Pop
Poezia lui Gavril ?edran
Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016
Fără să fi trecut prin presa literară înainte de debutul cu Strigi (1968), Gavril Şedran (Gheorghe Gabriel Pop, n. 1941) a atras atenția printr-o poezie exigentă cu sine, de o anume dificultate, căci situată în linia, dacă nu a „ermetizanților” de descendență strict barbiană, în orice caz în tradiția modernistă a lirismului intelectualizat, de concentrare verbală, tentat de reflexivitate şi supraveghindu-şi lucid propria construcție: o ars combinatoria mai puțin dedată libertăților asociative, cât pornită spre constrângeri ale unei discipline austere, chiar atunci când – foarte adesea – mizează pe expresivitatea notațiilor de peisaj, pe construcția de decoruri chemate să înrămeze o gestică stilizată sau o confesiune avară. Sintaxa cu discontinuități studiate, fragmentară şi eliptică, dificilă cu voință, cu propoziții lăsate în suspensie, sugerează de la prima vedere natura acestui lirism crispat, îndârjit în confruntarea subiectului cu o lume prea puțin ospitalieră, în permanentă tensiune, împinsă în pragul strigătului (cuvântul urlet nu lipseşte nici el din vocabular, chiar într-o formă intensificată, încă în primul poem: „acest urlet fără sfârşit”), dar căreia stilizarea imaginii îi refuză în genere expansiunile retorice, iar limitarea referințelor la condiția corporală, carnală, a ființei în tensiune o face mai puțin vibrantă în sensul empatiei față de drama eului „concret”, revoltat, dezamăgit, apăsat de melancolii fără termen. Intenția de a desprinde poezia de concretul imediat, trecut cumva în emblemă, transpare la fiecare pagină, decorul are mai degrabă un aer generic, apt să înscrie mişcarea şi starea de spirit concentrate cvasistatuar; dascălul de materie „exactă” (Fizica) şi sculptorul abstractizant îşi spun, din subterane, cuvântul.
Verbul din titlu, citibil şi la indicativul prezent constatativ, şi la cel al imperativului, însă şi ca plural al cuvântului strigă (vrăjitoare, ființă magic-malefică) ar cere aşadar o interpretare ambiguă, rezumabilă, poate, într-o formulă precum „strigăt mut”, dacă admitem un oximoron, disperare refuzând lamentația spectaculoasă, sau, sub celălalt aspect, „nelinişte în fața misterului”, a enigmaticului, a ascunsului din lucruri.
Modelul cel mai evident al acestei poezii e, în orice caz, expresionist într-o primă instanță, cu posibile repere în Blaga-poetul „tristeții metafizice”, din care revin câteva sintagme filtrate în propriul discurs: „Urmăriți de coşmare cheia de taină-o pierdurăm, || Nicio scăpare, nicio destindere posibilă”, „Chemați străinii s-astupe cu pietre | rana lăsată”, „Dar să tac. | Lumini cresc împrejur. Şi slova tainei | cum ploaia o spală. | Diminețile | mă întâmpină curate”; „Cu glas de-ntuneric cetatea | umbra vămilor clatină. Somnul. | Punțile-s trase”; „Zboruri au fost. | Şi umbra vicleană”...; „Creşte o lacrimă în calea minunii”... Regimul interogativ sau exclamativ al unor versuri sporeşte, odată cu unghiurile de vedere, nota de incertitudine, încât discursul liric câştigă spațiul necesar unor ecouri prelungite: „Durerea înalță pământul abătut. Ape mucede pupila căscată o înjosesc. | S-alerge ar vrea. | Îndoieli stau temei regretului să crească. | - Damnați, damnați! | Şi această furie urmărind absența fecundă. | Ochi roşi de noaptea grotei frâng, în efortul de-a supune anonimatul | lumina ce sângeră.” Poetul se mişcă de preferință în spații vaste, pustii, peisaje aride, printre făpturi şi lucruri devastate de catastrofe, ruine, rămăşițe ale incendiilor distrugătoare, sub cețuri şi umbre tainice. Un peisaj alcătuit mai mult din răsfrângeri şi jocuri ale luminii şi umbrei decât dintr-o materie mai palpabilă, un univers foarte vag aproximat, spațiu cvasioniric, în care obiectele se disting doar prin câteva contururi sau culori, toate sub semnul declinului crepuscular, nu fără amintiri din „ora fântânilor” a lui Ion Vinea: „Sub aceste portaluri nenumite, câte suferințe şi veselii! | Nimic în zadar. || Vântul de larg, steaua-n declin, sau sângerarea de aur. Dar turnul se năruie şi tulburarea numai, a clopotului, mai dăinuie.”
În acest spațiu, poetul pare a oficia un rit, cu gesturi hieratice, conştient de greutatea fiecărui cuvânt rostit. Impresia de ezoteric e accentuată şi de acele „ființe abstracte” – un fel de sentimente obiectivate, alegorizate, precum „Călătorul”, „străinul melancolic putrezind pe roata răstignirii lui”, „magul”, „Orbul” („Orbul trase în legenda unde zeii pier sugrumați de noaptea perpetuă”). Sunt lucruri învățate de la un Trakl, dar şi, pe un alt palier retoric, de la Saint-John Perse, în ciclul din secțiunea a treia a cărții, destul de uşor de recunoscut în tonul de verset, rostirea solemn-sacerdotală, nu lipsită de prețiozități, iar în plan figurativ, deschiderea spre spații ample, de geografie arhetipală, de ecou biblic, spre care se înaintează (Anabasis!) în postură de întemeietor, legiuitor şi profet, convertind elemente ale imaginarului simbolist al evaziunii. Pot fi înregistrate chiar ecouri directe, altele trec în alambicuri mai individualizate: „Blândețea ta e printre noi, o, Călătorule... suferința ta e printre noi”, „Flamuri verzi pe turnuri şi solia luminii în răsărit”, „Să ridicăm un templu pentru valuri şi să aducem jertfe!”, „Haa... veşnicia lua numele nopții”, „Câte ctitorii neîmplinite în câmpiile zilei”, „amintirea marilor recolte şi marile călătorii ce puteau apropia fericirea”... Un fragment de poem pune în simbioză ecouri din aulicul poet francez, stilizări de ostenită faună veghind blagian şi „mâhniri” de siluetă trakliană. „La poala munților norii încă dormeau. Pe cer bale întinse de-un melc nevăzut în cochilia lumii, poveri de rouă şi atâția muguri nedeschişi în grădinile somnului rămâneau semne pentru nopțile viitoare. La izvoare | sălbăticiuni istovite în veghe îşi spălau ochii în apa îngăduinței. | În genunchi pe pragul zilei Călătorul ia aminte la cuviința miresmelor moarte şi înălțarea putreziciunii la marginile înfiorate ale altei împărății. Necuprinse. Şi naşterea altei ființe din amăgirea şi teama celui mâhnit.”
Poeziile cele mai reuşite țin însă de registrul „descriptiv”, construite pe repere peisagistice. Un decor precum cel, exemplar, din Anotimpuri la Histria, convine perfect amintitei austerități a viziunii şi discursului lui Gavril Şedran „Se mistuie-n vânt scaiul mărunt | trist | în zbaterea lui prin alba pustietate. || Sub neştirbita lumină | pământul | lăcrimează. || Ochi de păianjen ard vlaga şi umbra | în praful fierbinte | pier | drumuri | odată cu marea. || Seara ne bântuie incendii. | Valuri | decad”. O înrudire cu „dobrogenele” lui Ion Vinea se ghiceşte şi aici: „...Şi cresc ape veştede, | ostenite incendii,
dezastre, | căderi - | pretutindeni. || Trec oglinda arsă | stingher, | lin, | odată cu murmurul. || Talger scris cu porunci necesare | cumpăna faptei apleacă. || Iar dincolo | acea chemare spre alb | cristalin“ (Doi). Aspirația spre o zare luminos-eliberatoare reapare din când în când ca „strigăt”: „Strig transfigurat alt pământ!... Intrai cu strigăt în casa luminii”; „Poarta Soarelui. | Pătrunzând-o, aspir puritatea unui gol vertical”. Dominantă rămâne, însă, tristețea apăsătoare, cu sentimentul eşecului în fața unor constrângeri şi obstacole de netrecut: „Păianjen scrie gol de lume în, spartă, pupila ochiului meu”, „Jertfa se face-n pustiu”. Rezumă toate aceste stări un vers precum: „Aşteptare oprită”, dinspre sfârşitul volumului.
Perspectiva deceptiv-crepusculară se menține, de nu e chiar agravată, în cartea următoare, Lapidare (1981), a doua şi ultima până acum (dacă exceptăm antologia ce readună ambele volume sub titlul Strigi, în 2014, fără alte adaosuri). Cum se poate vedea, titlul ei este din nou ambiguu, trimițând deopotrivă la substantivul derivat din verbul a lapida (a omorî cu pietre) şi la adjectivul calificând concentrarea versurilor, ca de inscripții pe piatră. Cât despre „mesaj”, deşi versurile sunt puse sub un motto eminescian cumva optimist, „mândrului geniu şi nalt al luminei” (din poezia Într-o lume de neguri), acesta oferă mai curând un element de contrast, numind o aspirație prezentă fără succes şi în Strigi. Motivul strigătului (urletului) reapare, de altfel, încă în primele pagini, mărturisind zădărnicia aspirației spre o ordine şi o lumină întrevăzute: „zbor nătâng, tăiat | prin cețuri urlet – necurmat | diluviu de privelişti disparate | către care-n van încearcă | o uitat’ incandescență | să se alcătuie ca astru”. Zborul romantic al gândului luminos|revelator apare, reiterat drept componentă a acțiunii poetice de „înfruntare” a realului, e unul „pierdut | în meandrele pe care nu le cunoscu”, spațiul absenței (absența „Cuvântului de început”, întemeietor) despre care vorbesc câteva versuri schițând şi un soi de definiție a poeziei de factură concentrat-intelectuală propusă de poetul nostru: „reflexie – întoarcere |asupra | încrâncenată stelă – amânare | din stivuite veghile mele”. Ca poezie a poeziei, mai multe texte se străduiesc să evidențieze tocmai acest efort de depăşire a „afaziei” (prea explicit, discursul e situat „între expresia afaziei şi efortul de a o anula | între promiscuitate şi arida însingurare”, cu precizarea-angajament că într-o atare situație „nu există clauza slăbiciunii”). „Stări, iluminări, bâjbâieli” erau numite în compoziția acestor căutări ale expresiei, „conştiință – eres | exprimare sau tescuire”. În consecință, un poem poate fi pus sub semnul eresului, desfăşurându-se ca act de exorcizare („alfabetul căderilor afurisesc!”), prin rostirea|scrierea numelor (surprinzător de numeroase în limba română!) date spiritului malefic, încât poemul capătă culoare şi vivacitate prin chiar simpla derulare a numelor ori atributelor ce invocă sau ocolesc, din superstiție, apelul direct al diavolului: „aghiuță | anticrist | ăl cu şipcaț roşie | ăl din baltă | ăl din pietre | ăl din scorbură | boală | bată-l sfântu | bazaconia | bălțatu | belzebut | benga | benghea | blestematu | codea | codilă” – şi tot aşa până la capătul alfabetului, încheiat cu „urgisitu | urâtu | vrăjmaşu | zbenghe” şi blestemat concluziv, ca în descântece: „ucigă-l crucea | ucigă-l mânia Domnului | ucigă-l pietrele | ucigă-l tămâia | ucigă-l toaca | ucigă-l vederea”...
Imaginile obstacolului se înmulțesc pe parcurs, – zidul înconjurat de „pâcla deasă” şi de o linişte ce nu poate fi învinsă nici de „urlet” („pipăi zidul. îi simt tencuiala | şi mirosul de mucigai”...), hotarul zilei, ce se încearcă „scrâşnind” a fi deplasat „cu încă un pas”, noaptea cu cărări „coborând” – şi peste toate, „prelungă o sete ca un țipăt în vid” spre biblica „tufă de flăcări”... În ciclul Fanariote, vocabularul cu amprente turco-greceşti capătă iarăşi o expresivitate particulară, în poeme... lapidare, rezumând în efigie gesturi înscrise pe fundalul istoriei tragice („toate-au încremenit | sabia ridicată - a gâdelui | şi gestul judelui poruncitor opac |...| şi mâna înfiptă în părul celui care | va să fie | îngenuncheat în veşnicie”), ori atribute trimițând la o epocă ce poate fi foarte bine cea a dictaturii opresive şi corupătoare: „timp de chiverniseli înăcrit dedat la pâră | în carnea-ți dâlmoasă hălăduie strepezi | scârnave | ocări şi lătrat | prigoană prăpăd părăsire”!... O poezie din acest ciclu pare a avea o bătaie mai lungă, către timpul trăit în actualitatea stagnantă şi oprimantă, cu orizonturi blocate: „ceas al nimănui e | încleiat abătut | în noaptea prelungă | împrejmuită | obligatoriu | unic popas || privire | pe care | trezirea întârzie | o ceață nevăzută abureşte | şi-n cercuri concentrice | cuprinde trecut şi viitor”. Singura soluție ce se poate contura e întoarcerea spre sine a privirii – „îndemn la prețuirea lăuntricului vad” - , într-o tăcere „pe un fundal de înceată mâhnire” pe care se proiectează, de pildă, „chipul şi blânda privire a mamei”.
Textul concentratelor compoziții are dispuneri grafice expresive prin ele însele, cu fragmentări de propoziții majoritar nominale, goluri între cuvinte, suspensii, într-un univers al „trăncănelii” ce amalgamează „profeția” cu „procleția”. Ipostaza finală a subiectului e a unui însingurat constrâns la tăcere, reprimându-şi urletul de revoltă şi disperare: „şi tăcerile obosesc | memoria – o mişcare neprevăzută şi simți | sub piele miile de ace – sângele | dar amorțeşti iar | înapoi la izvoarele urletului | cu dinții strânşi – imn || în îngustimea beznei şi aspra | surpare a minții”. Poate că tocmai acest sentiment de neputință şi pierderea încrederii în scrisul amenințat de falsificare („să crezi | înscrisul unei limbi irosite | în sulemeneli şi nesocotințe”), conştiința că „putința schimbării e anulată | de goale sfruntate ambiții”, că „întârzie mereu eretica lumină | şi ochiul plesneşte-n | orbită (şi) marea se umple de sânge” l-a şi determinat pe poetul ce urma să se autoexileze în Elveția să nu mai scrie|publice nimic după aceste două plachete. Antologia din 2014 dă semn că decizia e ca şi definitivă. Recitite, după aproape cinci decenii, aceste versuri rămân semnificative deopotrivă pentru momentul de sinteză „neomodernistă” a unor voci din marea tradiție lirică interbelică, românească şi europeană, şi starea de spirit tensionată, provocată de apăsările realității imediate. A rezultat un discurs poetic din care nu lipsesc propozițiile programatice, însă îndeajuns de echilibrate de medierile simbolice multiple, într-o expresie vizând concizia reflecției şi plastica pregnantă a imaginii. Oricum, e de regretat că Gavril Şedran s-a oprit pe drum aşa de devreme.
Verbul din titlu, citibil şi la indicativul prezent constatativ, şi la cel al imperativului, însă şi ca plural al cuvântului strigă (vrăjitoare, ființă magic-malefică) ar cere aşadar o interpretare ambiguă, rezumabilă, poate, într-o formulă precum „strigăt mut”, dacă admitem un oximoron, disperare refuzând lamentația spectaculoasă, sau, sub celălalt aspect, „nelinişte în fața misterului”, a enigmaticului, a ascunsului din lucruri.
Modelul cel mai evident al acestei poezii e, în orice caz, expresionist într-o primă instanță, cu posibile repere în Blaga-poetul „tristeții metafizice”, din care revin câteva sintagme filtrate în propriul discurs: „Urmăriți de coşmare cheia de taină-o pierdurăm, || Nicio scăpare, nicio destindere posibilă”, „Chemați străinii s-astupe cu pietre | rana lăsată”, „Dar să tac. | Lumini cresc împrejur. Şi slova tainei | cum ploaia o spală. | Diminețile | mă întâmpină curate”; „Cu glas de-ntuneric cetatea | umbra vămilor clatină. Somnul. | Punțile-s trase”; „Zboruri au fost. | Şi umbra vicleană”...; „Creşte o lacrimă în calea minunii”... Regimul interogativ sau exclamativ al unor versuri sporeşte, odată cu unghiurile de vedere, nota de incertitudine, încât discursul liric câştigă spațiul necesar unor ecouri prelungite: „Durerea înalță pământul abătut. Ape mucede pupila căscată o înjosesc. | S-alerge ar vrea. | Îndoieli stau temei regretului să crească. | - Damnați, damnați! | Şi această furie urmărind absența fecundă. | Ochi roşi de noaptea grotei frâng, în efortul de-a supune anonimatul | lumina ce sângeră.” Poetul se mişcă de preferință în spații vaste, pustii, peisaje aride, printre făpturi şi lucruri devastate de catastrofe, ruine, rămăşițe ale incendiilor distrugătoare, sub cețuri şi umbre tainice. Un peisaj alcătuit mai mult din răsfrângeri şi jocuri ale luminii şi umbrei decât dintr-o materie mai palpabilă, un univers foarte vag aproximat, spațiu cvasioniric, în care obiectele se disting doar prin câteva contururi sau culori, toate sub semnul declinului crepuscular, nu fără amintiri din „ora fântânilor” a lui Ion Vinea: „Sub aceste portaluri nenumite, câte suferințe şi veselii! | Nimic în zadar. || Vântul de larg, steaua-n declin, sau sângerarea de aur. Dar turnul se năruie şi tulburarea numai, a clopotului, mai dăinuie.”
În acest spațiu, poetul pare a oficia un rit, cu gesturi hieratice, conştient de greutatea fiecărui cuvânt rostit. Impresia de ezoteric e accentuată şi de acele „ființe abstracte” – un fel de sentimente obiectivate, alegorizate, precum „Călătorul”, „străinul melancolic putrezind pe roata răstignirii lui”, „magul”, „Orbul” („Orbul trase în legenda unde zeii pier sugrumați de noaptea perpetuă”). Sunt lucruri învățate de la un Trakl, dar şi, pe un alt palier retoric, de la Saint-John Perse, în ciclul din secțiunea a treia a cărții, destul de uşor de recunoscut în tonul de verset, rostirea solemn-sacerdotală, nu lipsită de prețiozități, iar în plan figurativ, deschiderea spre spații ample, de geografie arhetipală, de ecou biblic, spre care se înaintează (Anabasis!) în postură de întemeietor, legiuitor şi profet, convertind elemente ale imaginarului simbolist al evaziunii. Pot fi înregistrate chiar ecouri directe, altele trec în alambicuri mai individualizate: „Blândețea ta e printre noi, o, Călătorule... suferința ta e printre noi”, „Flamuri verzi pe turnuri şi solia luminii în răsărit”, „Să ridicăm un templu pentru valuri şi să aducem jertfe!”, „Haa... veşnicia lua numele nopții”, „Câte ctitorii neîmplinite în câmpiile zilei”, „amintirea marilor recolte şi marile călătorii ce puteau apropia fericirea”... Un fragment de poem pune în simbioză ecouri din aulicul poet francez, stilizări de ostenită faună veghind blagian şi „mâhniri” de siluetă trakliană. „La poala munților norii încă dormeau. Pe cer bale întinse de-un melc nevăzut în cochilia lumii, poveri de rouă şi atâția muguri nedeschişi în grădinile somnului rămâneau semne pentru nopțile viitoare. La izvoare | sălbăticiuni istovite în veghe îşi spălau ochii în apa îngăduinței. | În genunchi pe pragul zilei Călătorul ia aminte la cuviința miresmelor moarte şi înălțarea putreziciunii la marginile înfiorate ale altei împărății. Necuprinse. Şi naşterea altei ființe din amăgirea şi teama celui mâhnit.”
Poeziile cele mai reuşite țin însă de registrul „descriptiv”, construite pe repere peisagistice. Un decor precum cel, exemplar, din Anotimpuri la Histria, convine perfect amintitei austerități a viziunii şi discursului lui Gavril Şedran „Se mistuie-n vânt scaiul mărunt | trist | în zbaterea lui prin alba pustietate. || Sub neştirbita lumină | pământul | lăcrimează. || Ochi de păianjen ard vlaga şi umbra | în praful fierbinte | pier | drumuri | odată cu marea. || Seara ne bântuie incendii. | Valuri | decad”. O înrudire cu „dobrogenele” lui Ion Vinea se ghiceşte şi aici: „...Şi cresc ape veştede, | ostenite incendii,
dezastre, | căderi - | pretutindeni. || Trec oglinda arsă | stingher, | lin, | odată cu murmurul. || Talger scris cu porunci necesare | cumpăna faptei apleacă. || Iar dincolo | acea chemare spre alb | cristalin“ (Doi). Aspirația spre o zare luminos-eliberatoare reapare din când în când ca „strigăt”: „Strig transfigurat alt pământ!... Intrai cu strigăt în casa luminii”; „Poarta Soarelui. | Pătrunzând-o, aspir puritatea unui gol vertical”. Dominantă rămâne, însă, tristețea apăsătoare, cu sentimentul eşecului în fața unor constrângeri şi obstacole de netrecut: „Păianjen scrie gol de lume în, spartă, pupila ochiului meu”, „Jertfa se face-n pustiu”. Rezumă toate aceste stări un vers precum: „Aşteptare oprită”, dinspre sfârşitul volumului.
Perspectiva deceptiv-crepusculară se menține, de nu e chiar agravată, în cartea următoare, Lapidare (1981), a doua şi ultima până acum (dacă exceptăm antologia ce readună ambele volume sub titlul Strigi, în 2014, fără alte adaosuri). Cum se poate vedea, titlul ei este din nou ambiguu, trimițând deopotrivă la substantivul derivat din verbul a lapida (a omorî cu pietre) şi la adjectivul calificând concentrarea versurilor, ca de inscripții pe piatră. Cât despre „mesaj”, deşi versurile sunt puse sub un motto eminescian cumva optimist, „mândrului geniu şi nalt al luminei” (din poezia Într-o lume de neguri), acesta oferă mai curând un element de contrast, numind o aspirație prezentă fără succes şi în Strigi. Motivul strigătului (urletului) reapare, de altfel, încă în primele pagini, mărturisind zădărnicia aspirației spre o ordine şi o lumină întrevăzute: „zbor nătâng, tăiat | prin cețuri urlet – necurmat | diluviu de privelişti disparate | către care-n van încearcă | o uitat’ incandescență | să se alcătuie ca astru”. Zborul romantic al gândului luminos|revelator apare, reiterat drept componentă a acțiunii poetice de „înfruntare” a realului, e unul „pierdut | în meandrele pe care nu le cunoscu”, spațiul absenței (absența „Cuvântului de început”, întemeietor) despre care vorbesc câteva versuri schițând şi un soi de definiție a poeziei de factură concentrat-intelectuală propusă de poetul nostru: „reflexie – întoarcere |asupra | încrâncenată stelă – amânare | din stivuite veghile mele”. Ca poezie a poeziei, mai multe texte se străduiesc să evidențieze tocmai acest efort de depăşire a „afaziei” (prea explicit, discursul e situat „între expresia afaziei şi efortul de a o anula | între promiscuitate şi arida însingurare”, cu precizarea-angajament că într-o atare situație „nu există clauza slăbiciunii”). „Stări, iluminări, bâjbâieli” erau numite în compoziția acestor căutări ale expresiei, „conştiință – eres | exprimare sau tescuire”. În consecință, un poem poate fi pus sub semnul eresului, desfăşurându-se ca act de exorcizare („alfabetul căderilor afurisesc!”), prin rostirea|scrierea numelor (surprinzător de numeroase în limba română!) date spiritului malefic, încât poemul capătă culoare şi vivacitate prin chiar simpla derulare a numelor ori atributelor ce invocă sau ocolesc, din superstiție, apelul direct al diavolului: „aghiuță | anticrist | ăl cu şipcaț roşie | ăl din baltă | ăl din pietre | ăl din scorbură | boală | bată-l sfântu | bazaconia | bălțatu | belzebut | benga | benghea | blestematu | codea | codilă” – şi tot aşa până la capătul alfabetului, încheiat cu „urgisitu | urâtu | vrăjmaşu | zbenghe” şi blestemat concluziv, ca în descântece: „ucigă-l crucea | ucigă-l mânia Domnului | ucigă-l pietrele | ucigă-l tămâia | ucigă-l toaca | ucigă-l vederea”...
Imaginile obstacolului se înmulțesc pe parcurs, – zidul înconjurat de „pâcla deasă” şi de o linişte ce nu poate fi învinsă nici de „urlet” („pipăi zidul. îi simt tencuiala | şi mirosul de mucigai”...), hotarul zilei, ce se încearcă „scrâşnind” a fi deplasat „cu încă un pas”, noaptea cu cărări „coborând” – şi peste toate, „prelungă o sete ca un țipăt în vid” spre biblica „tufă de flăcări”... În ciclul Fanariote, vocabularul cu amprente turco-greceşti capătă iarăşi o expresivitate particulară, în poeme... lapidare, rezumând în efigie gesturi înscrise pe fundalul istoriei tragice („toate-au încremenit | sabia ridicată - a gâdelui | şi gestul judelui poruncitor opac |...| şi mâna înfiptă în părul celui care | va să fie | îngenuncheat în veşnicie”), ori atribute trimițând la o epocă ce poate fi foarte bine cea a dictaturii opresive şi corupătoare: „timp de chiverniseli înăcrit dedat la pâră | în carnea-ți dâlmoasă hălăduie strepezi | scârnave | ocări şi lătrat | prigoană prăpăd părăsire”!... O poezie din acest ciclu pare a avea o bătaie mai lungă, către timpul trăit în actualitatea stagnantă şi oprimantă, cu orizonturi blocate: „ceas al nimănui e | încleiat abătut | în noaptea prelungă | împrejmuită | obligatoriu | unic popas || privire | pe care | trezirea întârzie | o ceață nevăzută abureşte | şi-n cercuri concentrice | cuprinde trecut şi viitor”. Singura soluție ce se poate contura e întoarcerea spre sine a privirii – „îndemn la prețuirea lăuntricului vad” - , într-o tăcere „pe un fundal de înceată mâhnire” pe care se proiectează, de pildă, „chipul şi blânda privire a mamei”.
Textul concentratelor compoziții are dispuneri grafice expresive prin ele însele, cu fragmentări de propoziții majoritar nominale, goluri între cuvinte, suspensii, într-un univers al „trăncănelii” ce amalgamează „profeția” cu „procleția”. Ipostaza finală a subiectului e a unui însingurat constrâns la tăcere, reprimându-şi urletul de revoltă şi disperare: „şi tăcerile obosesc | memoria – o mişcare neprevăzută şi simți | sub piele miile de ace – sângele | dar amorțeşti iar | înapoi la izvoarele urletului | cu dinții strânşi – imn || în îngustimea beznei şi aspra | surpare a minții”. Poate că tocmai acest sentiment de neputință şi pierderea încrederii în scrisul amenințat de falsificare („să crezi | înscrisul unei limbi irosite | în sulemeneli şi nesocotințe”), conştiința că „putința schimbării e anulată | de goale sfruntate ambiții”, că „întârzie mereu eretica lumină | şi ochiul plesneşte-n | orbită (şi) marea se umple de sânge” l-a şi determinat pe poetul ce urma să se autoexileze în Elveția să nu mai scrie|publice nimic după aceste două plachete. Antologia din 2014 dă semn că decizia e ca şi definitivă. Recitite, după aproape cinci decenii, aceste versuri rămân semnificative deopotrivă pentru momentul de sinteză „neomodernistă” a unor voci din marea tradiție lirică interbelică, românească şi europeană, şi starea de spirit tensionată, provocată de apăsările realității imediate. A rezultat un discurs poetic din care nu lipsesc propozițiile programatice, însă îndeajuns de echilibrate de medierile simbolice multiple, într-o expresie vizând concizia reflecției şi plastica pregnantă a imaginii. Oricum, e de regretat că Gavril Şedran s-a oprit pe drum aşa de devreme.