Cronica literară
Irina Petraş
Mircea Eliade şi ştiința contemplației
Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016
Cercetător ştiințific la Institutul de Lingvistică şi Istorie literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca, Magda Wächter este licențiată a Facultății de Litere a Universității „Babeş-Bolyai”, secția engleză-română (1992), şi a Facultății de Istorie şi Filosofie a aceleiaşi universități (2000). Doctor magna cum laudae al Universității Bucureşti, cu o teză despre A.E. Baconsky, a debutat editorial cu A.E. Baconsky. Scriitorul şi măştile, volum câştigător al Concursului de debut al Filialei Cluj a USR (2007). Cartea recomanda deja un excelent critic şi istoric literar, serios, aproape pedant, dar şi de o elegantă, nuanțată expresivitate. Radiografia pe care o propunea se dovedea pe cât de sobră, pe atât de deschisă la interpretări inedite, gata să încorporeze portretului „tradițional” detalii rebele. Un scurt excurs biografic urmat de secțiuni inteligente în operă conduceau spre încheierea că, la A.E. Baconsky, „pecetea inconfundabilă rezidă în aceste măşti revelatoare, plurimorfe şi uneori contradictorii... Preocupat de efect, de ținuta intelectuală şi artistică ireproşabilă a discursului şi inapetent la confesiunea nudă, Baconsky îşi estetizează trăirile, îşi sublimează emoțiile, păstrând față de ele o bine cumpănită distanță. Măştile revelatoare, copios utilizate nu doar în poezie, ci şi în proza confesivă, sunt reprezentative pentru scriitor şi au o valoare pe de o parte constitutivă, pe de altă parte polemică... Sub semnul măştilor se află întreaga creație a poetului, ca expresie a unui climat politic dual, dar şi ca ipostaziere a unei dualități constitutive”.
Magda Wächter revine acum în fața cititorilor cu o carte despre Mircea Eliade. Ca şi în cazul cărții de debut, autoarea este atrasă de descompunerea în măşti/chipuri a unei personalități pentru a încerca recompunerea unei figuri coerente, convergente, clare. Densă, atent documentată, cercetarea disecă în cele şapte capitole ale sale (Dublul chip al experienței, Inconsistența realității, Theoría şi lumile filosofiei, Homo religiosus în căutarea realului, Contemplație şi creație. Între Maria şi Marta, Contemplația şi experiența cunoaşterii, Maria, imaginarul şi celelalte lumi) pasiunea cunoaşterii integratoare şi formele sale de manifestare: „După Eliade, spiritualitatea şi trăirea pură a experienței imediate, contemplația şi acțiunea sau creația se pot îmbina într-o formulă sintetică, grefată pe vechiul ideal al unității contrariilor. Aşa se explică rolurile diverse, aparent contradictorii, ale contemplației într-o filosofie a faptei şi a autenticității”. Lucrarea se mulează perfect pe dezbaterile din ultima vreme privitoare la relația dintre abordarea ştiințifică/fizică şi cea spirituală/metafizică, venind să restabilească, prin recurs la autoritatea unui Mircea Eliade, un echilibru nuanțat şi de bun simț. Nevoia unei „noi” (cam eterate şi vagi) spiritualități, adusă astăzi tot mai des în discuție, nu poate să însemne despărțirea omului de realitatea materială, ci o repotențare şi redefinire a acesteia din perspectiva artei. Dacă la început Mircea Eliade se arăta destul de reticent în legătură cu literatura, socotind-o un fel minor de artă – „Literatura mulțumeşte sentimentalismul, senzualitatea, nevoia de idealism, de filosofie, de misticism, de cunoaşterea realităților sociale etc. Dar mulțumeşte toate acestea numai într-o conştiință în care ele sunt mediocru dezvoltate. O viață lăuntrică puternică, bogată, complexă –năzuieşte către o diferențiere cât mai categorică a funcțiunilor de cunoaştere [...]. Literatura e o critică culturală de mare folos şi păstrează câteodată fragmente de artă pură. Dar – pentru noi – nu poate fi o poziție ultimă. Vom reveni întotdeauna la literatură, ne vom odihni şi împrospăta într-însa. Literatura, de altfel, va rămâne întotdeauna sinteza purificatoare a unei conştiințe tumultuoase, dar nediferențiate” – „insuficiența literaturii” se va diminua în timp. Încredințat, ca şi Nae Ionescu, de necesitatea îmbinării cunoaşterii logic-raționale cu cea simbolic-poetică, de valoarea creației literare ca instrument de cunoaştere şi vizând solidaritatea dintre literatură, filosofie şi religie, Mircea Eliade va vorbi curând despre rolul esențial al imaginației poetice în procesul cunoaşterii: „Mulți cred că imaginația poetică, creativitatea literară nu se împacă cu cercetările ştiințifice «obiective»[...]. Foarte puțini ştiu că «adevărații» oameni de ştiință gândesc tocmai contrariul [...]. Va trebui să mai treacă zece-cincisprezece ani până ce omologarea creativității ştiințifice cu creativitatea artistică va deveni evidentă pentru toată lumea, inclusiv mediile academice”.
E, în fond, vorba despre salvarea prin cultură, despre o re-locuire a lumii şi o umanizare a perspectivelor prin apel la valențele estetice. Spre deosebire de teoreticieni precum Hannah Arendt, ne atrage atenția Magda Wächter, Mircea Eliade „nu consideră că homo theoreticus şi, odată cu el, contemplația reprezintă un ideal iremediabil pierdut din pricina dominației lui homo faber, devenit astăzi un adevărat animal laborans […] Eliade crede în posibilitatea unei reconcilieri. Homo faber n-ar fi decât celălalt chip, chipul vizibil, al lui homo religiosus, iar acțiunile sale – contemplații indirecte, dar nu mai puțin autentice”.
„Neasemuit mijlocitor” între lumi, după expresia lui Constantin Noica, sau „veşnic intermediar” (după Cioran), blestemat, credea Eugen Ionescu, să rămână „un literat”, Mircea Eliade se situează asiduu împotriva clişeului omului de ştiință, dar şi împotriva clişeului artistului. De aceea, subliniază argumentat Magda Wächter, „dacă rostul vieții este ieşirea din irealitate, arta reprezintă, într-adevăr, pentru filosoful român, o veritabilă întoarcere la real. Universul imaginar oferă un alt timp, un alt spațiu, o altă cauzalitate, în acord cu libertatea față de materie şi, mai ales, posibilitatea «stăpânirii metafizice a lumii». […] Astfel, theoría modernă, transferată din sfera metafizicii în cea a esteticii, apoi în filosofiile imaginarului, continuă să subziste, fie şi într-o ipostază diferită de cele clasice”. Contemplatorul este/trebuie să fie un „văzător-interpret, un om imaginant, ce vede, dincolo de experiență, de lucrurile «aşa cum sunt», de filosofie şi ştiință, de toate formele de spiritualitate în fragmentaritatea lor, acel nivel superior de realitate inerent lucrurilor”. Filosofia însăşi, „cea mai imaginară dintre ştiințe”, după Mircea Eliade (o numeşte astfel într-o scrisoare către Giovanni Papini din 1927), are menirea de a asista reinventarea continuă a semnificației, de „a face să se facă”. Intermedierea pe care o propune Mircea Eliade se întemeiază pe un crez filosofic tot mai răspicat exprimat. G. Călinescu observa deja în 1932 că modalitatea predilectă a cunoaşterii ultime este pentru Eliade soluția „magică” a artei şi a emoției estetice. Mai târziu, pentru Matei Călinescu, metafizica implicită din opera lui Eliade este descrisă, în acelaşi sens, ca „ontologie estetică fondată pe ideea de creativitate, în care imaginația este deopotrivă instrument de cunoaştere şi mod de a exista”.
Problema inițierii prin imaginarul literar, prezentă în multe dintre lucrările sale, este comentată de Eliade din perspectiva tendinței de deplasare a metafizicului în direcția esteticului. Cum inițierea reprezintă „miezul oricărei existențe umane autentice”, ea se atinge prin ieşiri din timp mediate de experiența religioasă, de speculația metafizică, de meditația sau contemplația estetică. Dar, crede Eliade, scriitorul este cel care realizează la modul superlativ, prin opera sa, însuşi sensul existenței, libertatea: „În fond, se poate spune, într-o formulă extrem de sumară, că întreaga viață cosmică, rânduită de legi şi determinată până în cele mai mici amănunte, tinde să-şi depăşească propriul său destin lăsând să apară acest mod nou de a fi: libertatea umană”[…], artistul fiind cel care arată „cum se poate lupta cu timpul rămânând totuşi în el, cum se poate presimți eternitatea în clipă şi plenitudinea în istorie”. Orice creație artistică – literatura cu un accent în plus – este un act de libertate, o împotrivire față de timp: „Pentru epoca atât de «profană», adică desacralizată, pe care o trăim, acest mesagiu şi exemplu pe care-l aduce arta literară echivalează aproape cu o tehnică mistică”. Povestirea şi romanul sunt prelungiri ale narațiunii mitologice, menite a trezi conştiința unei alte lumi, aflate în planul realităților absolute. Contemplația este „exercițiu spiritual”. Ea „restaurează echilibrul interior al omului, îi aminteşte care e adevăratul sens al existenței, îl ajută să cunoască realitățile ultime, pe lângă care omul trece de obicei orb şi surd”. Prin contemplație, omul „înțelege global acest mare miracol al Vieții” şi „îşi aminteşte de celălalt mare miracol, al morții”. Şi „dacă oamenii s-ar gândi mai des la viață, la dragoste şi la moarte – la aceste trei realități decisive şi esențiale – lumea contemporană ar fi fără îndoială altfel”.
Analizând accepțiunile contemplației în descriere eliadescă şi meditând în marginea lor, Magda Wächter îl re-aşează pe Mircea Eliade în teritoriul gândirii extrem-contemporane şi o face pe cât de convingător ca instrumentare, pe atât de elegant ca expresie.
Magda Wächter, Mircea Eliade şi chipurile contemplației,
Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2016, 152 pagini
Magda Wächter revine acum în fața cititorilor cu o carte despre Mircea Eliade. Ca şi în cazul cărții de debut, autoarea este atrasă de descompunerea în măşti/chipuri a unei personalități pentru a încerca recompunerea unei figuri coerente, convergente, clare. Densă, atent documentată, cercetarea disecă în cele şapte capitole ale sale (Dublul chip al experienței, Inconsistența realității, Theoría şi lumile filosofiei, Homo religiosus în căutarea realului, Contemplație şi creație. Între Maria şi Marta, Contemplația şi experiența cunoaşterii, Maria, imaginarul şi celelalte lumi) pasiunea cunoaşterii integratoare şi formele sale de manifestare: „După Eliade, spiritualitatea şi trăirea pură a experienței imediate, contemplația şi acțiunea sau creația se pot îmbina într-o formulă sintetică, grefată pe vechiul ideal al unității contrariilor. Aşa se explică rolurile diverse, aparent contradictorii, ale contemplației într-o filosofie a faptei şi a autenticității”. Lucrarea se mulează perfect pe dezbaterile din ultima vreme privitoare la relația dintre abordarea ştiințifică/fizică şi cea spirituală/metafizică, venind să restabilească, prin recurs la autoritatea unui Mircea Eliade, un echilibru nuanțat şi de bun simț. Nevoia unei „noi” (cam eterate şi vagi) spiritualități, adusă astăzi tot mai des în discuție, nu poate să însemne despărțirea omului de realitatea materială, ci o repotențare şi redefinire a acesteia din perspectiva artei. Dacă la început Mircea Eliade se arăta destul de reticent în legătură cu literatura, socotind-o un fel minor de artă – „Literatura mulțumeşte sentimentalismul, senzualitatea, nevoia de idealism, de filosofie, de misticism, de cunoaşterea realităților sociale etc. Dar mulțumeşte toate acestea numai într-o conştiință în care ele sunt mediocru dezvoltate. O viață lăuntrică puternică, bogată, complexă –năzuieşte către o diferențiere cât mai categorică a funcțiunilor de cunoaştere [...]. Literatura e o critică culturală de mare folos şi păstrează câteodată fragmente de artă pură. Dar – pentru noi – nu poate fi o poziție ultimă. Vom reveni întotdeauna la literatură, ne vom odihni şi împrospăta într-însa. Literatura, de altfel, va rămâne întotdeauna sinteza purificatoare a unei conştiințe tumultuoase, dar nediferențiate” – „insuficiența literaturii” se va diminua în timp. Încredințat, ca şi Nae Ionescu, de necesitatea îmbinării cunoaşterii logic-raționale cu cea simbolic-poetică, de valoarea creației literare ca instrument de cunoaştere şi vizând solidaritatea dintre literatură, filosofie şi religie, Mircea Eliade va vorbi curând despre rolul esențial al imaginației poetice în procesul cunoaşterii: „Mulți cred că imaginația poetică, creativitatea literară nu se împacă cu cercetările ştiințifice «obiective»[...]. Foarte puțini ştiu că «adevărații» oameni de ştiință gândesc tocmai contrariul [...]. Va trebui să mai treacă zece-cincisprezece ani până ce omologarea creativității ştiințifice cu creativitatea artistică va deveni evidentă pentru toată lumea, inclusiv mediile academice”.
E, în fond, vorba despre salvarea prin cultură, despre o re-locuire a lumii şi o umanizare a perspectivelor prin apel la valențele estetice. Spre deosebire de teoreticieni precum Hannah Arendt, ne atrage atenția Magda Wächter, Mircea Eliade „nu consideră că homo theoreticus şi, odată cu el, contemplația reprezintă un ideal iremediabil pierdut din pricina dominației lui homo faber, devenit astăzi un adevărat animal laborans […] Eliade crede în posibilitatea unei reconcilieri. Homo faber n-ar fi decât celălalt chip, chipul vizibil, al lui homo religiosus, iar acțiunile sale – contemplații indirecte, dar nu mai puțin autentice”.
„Neasemuit mijlocitor” între lumi, după expresia lui Constantin Noica, sau „veşnic intermediar” (după Cioran), blestemat, credea Eugen Ionescu, să rămână „un literat”, Mircea Eliade se situează asiduu împotriva clişeului omului de ştiință, dar şi împotriva clişeului artistului. De aceea, subliniază argumentat Magda Wächter, „dacă rostul vieții este ieşirea din irealitate, arta reprezintă, într-adevăr, pentru filosoful român, o veritabilă întoarcere la real. Universul imaginar oferă un alt timp, un alt spațiu, o altă cauzalitate, în acord cu libertatea față de materie şi, mai ales, posibilitatea «stăpânirii metafizice a lumii». […] Astfel, theoría modernă, transferată din sfera metafizicii în cea a esteticii, apoi în filosofiile imaginarului, continuă să subziste, fie şi într-o ipostază diferită de cele clasice”. Contemplatorul este/trebuie să fie un „văzător-interpret, un om imaginant, ce vede, dincolo de experiență, de lucrurile «aşa cum sunt», de filosofie şi ştiință, de toate formele de spiritualitate în fragmentaritatea lor, acel nivel superior de realitate inerent lucrurilor”. Filosofia însăşi, „cea mai imaginară dintre ştiințe”, după Mircea Eliade (o numeşte astfel într-o scrisoare către Giovanni Papini din 1927), are menirea de a asista reinventarea continuă a semnificației, de „a face să se facă”. Intermedierea pe care o propune Mircea Eliade se întemeiază pe un crez filosofic tot mai răspicat exprimat. G. Călinescu observa deja în 1932 că modalitatea predilectă a cunoaşterii ultime este pentru Eliade soluția „magică” a artei şi a emoției estetice. Mai târziu, pentru Matei Călinescu, metafizica implicită din opera lui Eliade este descrisă, în acelaşi sens, ca „ontologie estetică fondată pe ideea de creativitate, în care imaginația este deopotrivă instrument de cunoaştere şi mod de a exista”.
Problema inițierii prin imaginarul literar, prezentă în multe dintre lucrările sale, este comentată de Eliade din perspectiva tendinței de deplasare a metafizicului în direcția esteticului. Cum inițierea reprezintă „miezul oricărei existențe umane autentice”, ea se atinge prin ieşiri din timp mediate de experiența religioasă, de speculația metafizică, de meditația sau contemplația estetică. Dar, crede Eliade, scriitorul este cel care realizează la modul superlativ, prin opera sa, însuşi sensul existenței, libertatea: „În fond, se poate spune, într-o formulă extrem de sumară, că întreaga viață cosmică, rânduită de legi şi determinată până în cele mai mici amănunte, tinde să-şi depăşească propriul său destin lăsând să apară acest mod nou de a fi: libertatea umană”[…], artistul fiind cel care arată „cum se poate lupta cu timpul rămânând totuşi în el, cum se poate presimți eternitatea în clipă şi plenitudinea în istorie”. Orice creație artistică – literatura cu un accent în plus – este un act de libertate, o împotrivire față de timp: „Pentru epoca atât de «profană», adică desacralizată, pe care o trăim, acest mesagiu şi exemplu pe care-l aduce arta literară echivalează aproape cu o tehnică mistică”. Povestirea şi romanul sunt prelungiri ale narațiunii mitologice, menite a trezi conştiința unei alte lumi, aflate în planul realităților absolute. Contemplația este „exercițiu spiritual”. Ea „restaurează echilibrul interior al omului, îi aminteşte care e adevăratul sens al existenței, îl ajută să cunoască realitățile ultime, pe lângă care omul trece de obicei orb şi surd”. Prin contemplație, omul „înțelege global acest mare miracol al Vieții” şi „îşi aminteşte de celălalt mare miracol, al morții”. Şi „dacă oamenii s-ar gândi mai des la viață, la dragoste şi la moarte – la aceste trei realități decisive şi esențiale – lumea contemporană ar fi fără îndoială altfel”.
Analizând accepțiunile contemplației în descriere eliadescă şi meditând în marginea lor, Magda Wächter îl re-aşează pe Mircea Eliade în teritoriul gândirii extrem-contemporane şi o face pe cât de convingător ca instrumentare, pe atât de elegant ca expresie.
Magda Wächter, Mircea Eliade şi chipurile contemplației,
Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2016, 152 pagini