Migrații identitare

Despre prozatorul Ioan T. Morar se pot spune multe, dar un lucru este cert: nu duce lipsă de inspirație şi originalitate. Niciunul dintre romanele sale nu seamănă cu cele care l-au precedat şi toate îşi plasează acțiunea în zone geografice şi sociale imposibil de anticipat de către cititorii familiarizați cu personalitatea artistică a fostului jurnalist de la Academia Cațavencu. Se poate spune că dacă există un element constant în succesiunea romanelor lui Ioan T. Morar, acesta este surpriza. Aceasta se întinde de la cadrul de derulare a acțiunii şi personaje, până la particularitățile stilistice ale fiecărei cărți. Până la urmă această capacitate a autorului de a-şi modifica radical universul narativ cu fiecare nouă carte publicată este apanajul scriitorilor cu adevărat importanți, iar Ioan T. Morar demonstrează cu fiecare nouă carte publicată că este unul dintre aceştia.
Sărbătoarea corturilor, cel mai recent roman al lui Ioan T. Morar, nu aminteşte prin nimic de mai vechiul Lindenfeld, sau de mai recentul, foarte controversat, Negru şi Roşu. Este povestea unui grup de tineri plecați în căutarea propriei lor identități spirituale în perioada tulbure din ultimii ani ai regimului Ceauşescu şi primii ani ai haoticei şi nesfârşitei tranziții postcomuniste, văzute prin ochii unuia dintre membrii săi, ale cărui dileme de viață sunt complicate şi de semnarea unui angajament cu fosta Securitate. După ce trec în grup pe la mai toate cultele protestante din Arad (baptişti, penticostali, adventişti sâmbătişti), membrii grupului iau o decizie radicală: aderă la mozaism, se supun operației de circumcizie şi emigrează în Israel cu puțin timp înainte de căderea comunismului. Ceea ce îi leagă este mai degrabă prietenia personală şi pasiunea de a cânta în cor, decât credința (dovadă, uşurința cu care schimbă cultele), dar nu este mai puțin adevărat că, odată admişi într-o nouă comunitate religioasă nu fac eforturi reale pentru a se adapta adevărurilor şi ritualurilor confesiunii respective. Aceste migrații în (acelaşi) grup de la o religie la alta, au, în tradiția Mitteleuropeană, un aspect mai degrabă comic, cu vagi nuanțe nostalgice, decât existențial, iar comparația cu proza lui Miloš ?rnjanski devine foarte tentantă. Chiar dacă dialogurile, unele de vădită substanță religioasă, abundă, situațiile limită, cu încărcătură existențială, apar la tot pasul, aş spune că personajele lui Ioan T. Morar sunt mai degrabă slab conturate. Ele se definesc prin unele replici şi behaviorisme în situații bine definite, mai mult decât prin tuşe ferme ale naratorului. De altfel, în tradiția Mitteleuropeană ele nu au (mai) nimic memorabil, identitatea lor este destul de confuză, ceea ce contează fiind mai degrabă mişcarea grupului decât destinul individual al fiecărui membru al său. De departe cel mai bine conturat este Cornelius Nădăban, naratorul cărții, care, pe lângă apartenența la grup poartă şi povara unui angajament semnat cu fosta Securitate, ale cărui efecte ies la lumină în cele mai neaşteptate momente. Din punctul meu de vedere, acest fir narativ ar fi trebuit să fie mult mai bine exploatat de autor, fiind mult mai productiv în economia romanului decât nesfârşitele dialoguri pe teme confesionale. Până la urmă deşi pare că are libertatea tuturor opțiunilor, Cornelius Nădăban este controlat în permanență de Securitate, precum o gâză prinsă în pânza unui păianjen. Finalul aventurii sale în Israel este elocvent în acest sens. Exact în momentul în care existența sa acolo părea să dobândească o oarecare consistență, este, practic, sacrificat şi obligat să se întoarcă acasă, dar nu abandonat cu totul, oferindu-i-se şansa unei cariere de prosper om de afaceri în România: „La început n-a fost nimic. Apoi a fost semnătura mea pe un angajament care, văd acum, îmi dictează viața. Împins de o forță nevăzută în împrejurări văzute. Un exemplu de adevărată mărinimie: Securitatea mi-a băgat bani în cont ca să mă pot întoarce ca investitor în România. Asta după ce tot oamenii ei m-au deconspirat ca spion. «Nu te abandonăm». Mai corect ar fi fost: «Te trădăm, dar nu te abandonăm.»” (p. 375) Aşa cum spuneam, în acest punct, autorul ar fi putut să dea un cu totul alt curs romanului său plasându-şi mizele pe viața dublă a personajului, pe procesele sale morale, pe crizele existențiale generate de situația de captiv fără scăpare în pânza de păianjen a Securității, incapabil să-şi recâştige controlul asupra propriei sale vieți. A optat însă pentru varianta soft, transformând momentul într-un detaliu de parcurs şi plasându-şi cu prioritate mizele pe aventura spirituală şi pe raporturile umane în cadrul grupului. Este până la urmă opțiunea prozatorului şi, ne place sau nu ne place, nu avem altceva de făcut decât să ținem cont de ea. De altfel, această problematică a securiştilor care au făcut trecerea de la comunism la democrație apare din când în când în roman prin observații de mare finețe, fără să devină însă cu adevărat un filon principal al acțiunii. Iată un alt exemplu care îl vizează chiar pe „domnul inginer Oproiu”, cel care l-a recrutat pe personajul-narator, Cornelius Nădăban: „La început am trecut peste poză şi peste articol. Apoi poza m-a făcut să mă întorc. Era o față pe care o cunoşteam. O cunoşteam bine. Era însuşi «domnul inginer Oproiu». Dar explicația de sub fotografie era cu numele lui real, de civil: «Sociologul dr. Gheorghe Toderaşcu, o voce a revoluționarilor arădeni». Parcă m-a pălit ceva în moalele capului, mi s-a ridicat părul pe tot trupul, mi s-a pus un nod în gât. (...) Mă blocase de tot, cred că tremuram. Deci aici am ajuns. (...) El era Oproiu, eu eram Luther. Ştie, aşadar că m-am întors şi ştie şi ce voi face”. (p. 426).
Dacă ar fi să îi reproşez ceva cărții lui Ioan T. Morar, aceasta este calitatea dialogurilor. Acestea sunt lungi, teatrale, pretențioase, uneori nefireşti pentru nişte discuții între amici, la o cafea. Un singur exemplu, luat la întâmplare: „Eu cred că întunericul nu este doar o absență a luminii. Întunericul poate fi o prezență în sine. Vezi, sângele nostru, de pildă, nu cunoaşte lumina decât atunci când iese din corp, când picură pe dinafară, când înfloreşte în răni. În rest, sângele lucrează în întuneric. Inima, şi ea, lucrează în întuneric... Să nu mai vorbim de creier. Dar, hai, creierul are ochi. Inima nu are ochi. De altfel, când închidem ochii, ne baricadăm în întunericul nostru interior. Noi venim din întunericul pântecului mamei noastre.” (p. 430) Sunt şi destule cazuri în care, în situații uzuale, replicile personajului-narator sunt nefireşti, umorul inadecvat pentru situația respectivă, mica lui răzvrătire (mai ales în discuțiile cu reprezentanții Securității), necredibilă.
Proza lui Ioan T. Morar nu seamănă cu nimic din ce se scrie în proza românească de azi. Fiecare nouă carte a lui este o invitație la o călătorie pe un drum epic virgin, o experiență unică pentru exploratorii lumii literaturii. Sărbătoarea corturilor nu face excepție de la regulă. Un pariu epic pe care autorul speră şi are toate şansele să-l câştige.

Ioan T. Morar, Sărbătoarea corturilor,
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 476 pag.