Cronica traducerilor
Rodica Grigore
Trădare şi credință. Iuda & Isus
Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016
Nu cu mulți ani în urmă, lumea (creştină şi nu numai) a fost confruntată cu o descoperire care a făcut vâlvă: un text datând din perioada secolelor II – III, ale cărui origini erau legate, cel mai probabil, de activitatea unei grupări gnostice din Egipt, şi care consta într-un lung dialog dintre Isus din Nazaret şi Iuda Iscariotul. Numit Evanghelia lui Iuda, scris în limba coptă, textul a suscitat un viu interes din partea cercetătorilor, mai cu seamă deoarece dialogul respectiv evidenția o serie de idei care fuseseră şi anterior enunțate în diferite studii de specialitate, în principal pe aceea conform căreia rolul lui Iuda ar fi fost covârşitor în îndeplinirea planului divin cu privire la sacrificiul lui Isus; căci tocmai trădarea venită din partea acestui ucenic care s-a alăturat mai târziu grupului inițial de adepți ai lui Isus ar fi fost gestul esențial ce dovedea înțelegerea profundă nu doar a mesajului cristic, ci şi a menirii lui Isus – pe pământ şi în ceruri. Cu alte cuvinte, Iuda îl trădează pe Isus pentru ca acesta să poată, apoi, să mântuiască lumea, demonstrând adecvarea faptelor sale şi la spiritul, nu doar la litera învățăturii Nazarineanului, făcând totul pentru a elibera sufletul din trupul ce-l ține captiv. S-a discutat mult despre posibila influență a ideilor venite pe filiera curentelor filosofice orientale sau elenistice asupra acestui text (idei respinse, toate, de Părinții Bisericii!) însă, dincolo de orice, el a reprezentat un punct de reper important în disputele teologice (şi nu numai...) ale zilelor noastre.
Cunoscând în mod evident aceste teorii, precum şi altele, înrudite, referitoare la rolul Iscariotului pentru ulterioara ascensiune a creştinismului, Amos Oz publică în anul 2014 un roman care, ca majoritatea scrierilor sale, a devenit senzația literară a momentului. Intitulată Iuda (şi deja publicată în limba română, la Editura Humanitas Fiction – în seria de autor ce-i este dedicată –, în excelenta traducere din ebraică a Marlenei Braester!), cartea este o profundă (şi adesea amară) meditație asupra semnificațiilor trădării. Însă nu are în vedere strict planul inspirat de textele religioase, fie că e vorba despre evangheliile canonice, fie de cele apocrife, ci, pornind de la pretextul reprezentat de imaginea lui Iuda, probabil cel mai cunoscut trădător din cultura universală, construieşte un discurs narativ impresionant şi convingător care aduce în discuție singurătatea, dificultatea comunicării interumane, relațiile mereu complicate dintre israelieni şi arabi. Nimic altceva decât marile teme ale creației lui Amos Oz, s-ar putea spune. Şi e adevărat. Prin ce rezistă, atunci, cartea aceasta, ce aduce ea nou şi prin ce reuşeşte autorul să o individualizeze în contextul prozei zilelor noastre? În primul rând, prin capacitatea de a structura planuri narative diferite, dar care se oglindesc reciproc, ca într-un straniu şi fascinant joc al perspectivelor, şi îşi dezvăluie, astfel, semnificațiile. Apoi, prin capacitatea de a crea o atmosferă de-a dreptul hipnotică a Ierusalimului şi, nu în ultimul rând, prin arta de a imagina un extraordinar personaj, Shmuel Asch, care poate fi pus alături de cei mai reuşiți protagonişti ai romanelor lui Oz, intelectual dezamăgit, tânăr însingurat, aflat în căutarea marilor adevăruri cu privire la lumea în care trăieşte, dar şi în căutarea adevărurilor privitoare la propria sa ființă.
Apoi, cuvântul „trădare” apare de nenumărate ori pe parcursul cărții, în toate implicațiile sale. Sensul îi este discutat din punct de vedere psihologic, simbolic şi chiar teologic, Amos Oz ținând mereu seama de diferențele pe care oamenii le percep în cazul acestui termen, dar şi în cazul semnificațiilor acțiunilor celor considerați trădători. A trădat sau nu Iuda? Şi, dacă da, care a fost finalitatea demersului său? Iar dacă nu, de ce reprezintă el imaginea consacrată a celui care a făcut rău? Mai mult decât atât, de ce reprezintă Iuda un soi de prototip al evreului şi de ce imaginea aceasta a fost atât de demonizată de-a lungul timpului? Toate întrebările acestea şi altele, la fel de îndreptățite, apar explicit sau indirect în paginile cărții lui Amos Oz, mai cu seamă pornind de la pretextul reprezentat de teza la care lucrează protagonistul Shmuel Asch: „Isus prin ochii evreilor”. Pasionat de istorie şi de teologie, deşi deloc în sens dogmatic, Shmuel promitea să devină un cercetător de marcă. Numai că, la un moment dat (mai precis, la finele anului 1959 şi la începutul lui 1960), în urma falimentului afacerii tatălui său, părinții îl anunță că nu-i mai pot finanța studiile. În plus, cu toate că demarase proiectul de cercetare cu mare entuziasm, Shmuel ajunge într-un punct mort şi simte că lucrarea sa nu va reuşi să aducă nimic nou în domeniu. Mai mult decât atât, ca şi cum toate astea n-ar fi fost suficiente, iubita sa, Yardena, îl părăseşte pe neaşteptate, pentru a se căsători cu fostul ei prieten. Dezamăgit şi simțindu-se lovit din toate părțile, Shmuel nu ştie în ce direcție s-o apuce, iar salvarea neaşteptată îi este adusă de un anunț pe care îl zăreşte la cantina studențească. Un anunț care solicită, în schimbul cazării şi mesei asigurate, companie şi conversație câteva ore pe zi pentru un bătrân intelectual infirm, Ghershom Wald. Ajuns la locuința acestuia, Shmuel constată că aici e un adevărat tărâm al misterelor. Casa e locuită de Wald şi de nora lui, Atalia, văduva fiului său, Micha, mort la un an şi ceva după căsătorie, în timpul confruntărilor armate dintre israelieni şi arabi din anul 1948. Cucerit în scurtă vreme de discuțiile cu Wald, atras în mod fatal de Atalia şi, ulterior, îndrăgostit fără speranță de cea care, după tragica dispariție a soțului ei, nu mai ştie şi nu mai poate să iubească altfel decât pasager, Shmuel descoperă, chiar dacă nu mai credea posibil acest lucru, necesarele resurse de a relua lucrul la teza sa. Numai că, pe parcurs, îşi dă seama că e mai pasionat de figura lui Iuda decât de cea a lui Isus şi va decide, cumva inconştient, să scrie, fie şi peste ani, evanghelia după Iuda Iscariotul... De altfel, chiar îi va spune mult iubitei sale Atalia: „Nu cred nici o clipă că Isus a fost Dumnezeu sau fiul lui Dumnezeu. Dar îl iubesc. [...] Şi sunt convins că Iuda Iscariotul a fost cel mai fidel şi mai credincios dintre toți discipolii lui şi că nu l-a trădat niciodată, dimpotrivă, a vrut să arate întregii lumi măreția sa.” De altfel, unul dintre cele mai impresionante fragmente ale acestei cărți este tocmai cel în care sunt descrise cele din urmă ore din viața lui Iuda, la puțină vreme după moartea lui Isus, cel răstignit pe cruce, cel despre care Iuda era convins că, la apogeul suferințelor sale, îşi va putea învinge durerea şi se va elibera, coborând viu de acolo, pentru a demonstra şi ilustra învățăturile şi minunile de până atunci. Fiind, însă, martorul morții lui Isus, Iuda decide să se sinucidă, spânzurându-se de crengile smochinului pe care chiar Isus îl blestemase după ce îl găsise fără rod, convins că el l-a ucis pe învățătorul atât de iubit, câtă vreme îndemnurile şi faptele sale îl îndreptaseră pe acesta pe calea cea grea. Problema pusă în fața lui Iuda şi, implicit, a cititorului, este, desigur, cea legată de trădarea lui Iuda. L-a trădat acesta pe învățătorul său, sau doar l-a ajutat să-şi îndeplinească destinul? Întrebarea aceasta fusese pusă, anterior, şi în marea cartea lui Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Isus, numai că, aici, plasând totul în universul israelian, Amos Oz face un îndrăzneț pas mai departe. Căci, o altă întrebare, la fel de îndreptățită este dacă nu cumva Isus însuşi şi-a trădat discipolul, rămânând țintuit pe cruce în loc de a coborî şi a mântui pe loc lumea... Aşadar, alegând sinuciderea, Iuda reacționează cu o trădare la trădarea încrederii sale de către Isus. Pe de altă parte, el devine, în acest fel, imaginea evreilor incapabili să aştepte şi să creadă într-un Mesia care, în loc să coboare printre oameni în toată slava sa, se stinge pe o cruce, asemenea unui om... Iar acuzația conform căreia evreii sunt ucigaşii Domnului Isus (rostită mai ales de către cei care uită originea lui Isus însuşi...), devenită adevărat loc comun în istoria mentalităților, a determinat şi impunerea unei alte convingeri. Şi anume, că e imposibilă punerea în practică a învățăturii lui Isus referitoare la lupii şi mieii care vor sta alături în pace. Lupii vor ucide mieii întotdeauna, iar bătrânul Wald va insista adesea asupra acestei idei, în conversațiile pe care le poartă cu Shmuel, referindu-se mai ales la Shaltiel Abarbanel, tatăl (decedat şi el...) al Ataliei: „Şi el a fost un visător.” Care, chiar dacă n-a avut nimic de-a face cu Isus sau cu modul în care evreii l-au văzut pe Isus, a crezut în iubirea universală – chiar şi în foarte posibila (din punctul său de vedere) iubire (ori măcar înțelegere) dintre israelieni şi arabi. Pe temeiul acestei convingeri, Abarbanel i s-a opus lui Ben Gurion înainte de întemeierea statului Israel, fiind, ulterior, considerat trădător şi „iubitor de arabi” chiar de către foştii colegi.
Problema trădării marchează, aşadar, din nou textul – de astă dată într-un alt mod. Ce înseamnă, în fond, trădarea? Cine e trădătorul şi cine este cel trădat? Abarbanel, Isus şi Iuda nu sunt singurii trădători (şi trădați!) pe parcursul acestei tulburătoare cărți. Ci li se alătură alte personaje: Micha, cel ucis în luptă de arabi. Oare de ce a ajuns el să-şi sacrifice viața doar după un an de căsătorie cu frumoasa Atalia? Cine l-a trădat? Tatăl său, Wald, cel care a susținut mereu cauza înființării cu orice preț a unui stat israelian, fără să bănuiască măcar că ar putea plăti prețul imens al vieții unicului său fiu? Sau socrul său, Abarbanel, cel care credea în împăcarea dintre evrei şi arabi? Bunicul lui Shmuel fusese, la rândul său, ucis şi considerat trădător de foştii săi tovarăşi, iar tatăl lui Shmuel a luptat ani de zile ca să-l reabiliteze. De ce s-a întâmplat astfel? Cine a trădat şi cine a fost trădat? Mama Ataliei îşi părăseşte soțul şi fiica pentru a trăi în Alexandria alături de iubitul său grec. O altă trădare, alți trădători – alți oameni trădați, alte suferințe... Dar, la o privire atentă, ne dăm seama că toate personajele cărții trădează şi sunt, la rândul lor, trădate. Shmuel e descris de tatăl şi de sora sa, în scrisorile furioase pe care aceştia i le trimit, drept cel care a înşelat aşteptările tuturor şi a trădat încrederea apropiaților. Însă Shmuel însuşi mărturiseşte că îşi trădase părinții încă din copilărie, imaginându-şi cu obstinație cum ar fi fost să aibă o altă familie, de ai cărei membri să poată să se simtă cu adevărat mândru... Chiar alegerea subiectului tezei sale îl dezamăgeşte pe tatăl lui, incapabil să înțeleagă pasiunea lui Shmuel pentru cel din cauza căruia a curs atâta sânge în istoria umanității. Cel mai adesea, sensurile trădării sunt legate, pentru creştini cel puțin, de figura şi faptele lui Iuda. Amos Oz descrie cu înțelegere şi amărăciune consecințele modului în care Iscariotul a fost perceput prin intermediul relațiilor dintre creştini şi evrei de-a lungul veacurilor. Căci numeroşi creştini, uitând amănuntul că Isus însuşi s-a născut evreu, l-au demonizat pe Iuda, interpretându-l ca întruchipare a răului prin excelență – şi a imaginii Celuilalt, a celui care, mai înainte de a fi cunoscut, trebuie prigonit şi, de ce nu, ucis... Wald spune: „Cât despre ucigaşul lui Isus creştinul, divinitate afectuoasă şi emanând iubire, acesta a fost neapărat mai puternic decât el, viclean şi sângeros. Blestemații ucigaşi ai divinității nu-şi pot asuma acest rol decât cu condiția de a fi dotați cu resurse monstruoase de forță şi răutate. Şi, într-adevăr, aşa apar evreii în pivnițele imaginarului antisemitismului. Suntem cu toții Iuda Iscariotul.”
Meditație lucidă asupra condiției umane contemporane şi asupra marilor provocări cu care societatea zilelor noastre se confruntă, romanul lui Amos Oz este, de asemenea, o excelentă poveste a inițierii unui tânăr, a înțelegerii treptate de către acesta a sensului existenței dar şi a semnificațiilor dragostei, renunțării şi suferinței. În cele din urmă, Shmuel va părăsi casa Ataliei şi a lui Wald, îndreptându-se spre Beer Sheva, la capătul unui drum şi la începutul altuia – dar unul pe care, de astă dată, va fi mult mai pregătit să-l parcurgă până la capăt: „Imaginea munților golaşi, crângurile cu copaci tineri şi cerul imens care acoperea totul îi dădeau senzația că se trezea în sfârşit dintr-un somn prea lung. Ca şi cum petrecuse toată iarna într-o închisoare, izolat, iar acum îşi regăsea libertatea.”
Amos Oz, Iuda. Traducere de Marlena Braester, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2016.
Cunoscând în mod evident aceste teorii, precum şi altele, înrudite, referitoare la rolul Iscariotului pentru ulterioara ascensiune a creştinismului, Amos Oz publică în anul 2014 un roman care, ca majoritatea scrierilor sale, a devenit senzația literară a momentului. Intitulată Iuda (şi deja publicată în limba română, la Editura Humanitas Fiction – în seria de autor ce-i este dedicată –, în excelenta traducere din ebraică a Marlenei Braester!), cartea este o profundă (şi adesea amară) meditație asupra semnificațiilor trădării. Însă nu are în vedere strict planul inspirat de textele religioase, fie că e vorba despre evangheliile canonice, fie de cele apocrife, ci, pornind de la pretextul reprezentat de imaginea lui Iuda, probabil cel mai cunoscut trădător din cultura universală, construieşte un discurs narativ impresionant şi convingător care aduce în discuție singurătatea, dificultatea comunicării interumane, relațiile mereu complicate dintre israelieni şi arabi. Nimic altceva decât marile teme ale creației lui Amos Oz, s-ar putea spune. Şi e adevărat. Prin ce rezistă, atunci, cartea aceasta, ce aduce ea nou şi prin ce reuşeşte autorul să o individualizeze în contextul prozei zilelor noastre? În primul rând, prin capacitatea de a structura planuri narative diferite, dar care se oglindesc reciproc, ca într-un straniu şi fascinant joc al perspectivelor, şi îşi dezvăluie, astfel, semnificațiile. Apoi, prin capacitatea de a crea o atmosferă de-a dreptul hipnotică a Ierusalimului şi, nu în ultimul rând, prin arta de a imagina un extraordinar personaj, Shmuel Asch, care poate fi pus alături de cei mai reuşiți protagonişti ai romanelor lui Oz, intelectual dezamăgit, tânăr însingurat, aflat în căutarea marilor adevăruri cu privire la lumea în care trăieşte, dar şi în căutarea adevărurilor privitoare la propria sa ființă.
Apoi, cuvântul „trădare” apare de nenumărate ori pe parcursul cărții, în toate implicațiile sale. Sensul îi este discutat din punct de vedere psihologic, simbolic şi chiar teologic, Amos Oz ținând mereu seama de diferențele pe care oamenii le percep în cazul acestui termen, dar şi în cazul semnificațiilor acțiunilor celor considerați trădători. A trădat sau nu Iuda? Şi, dacă da, care a fost finalitatea demersului său? Iar dacă nu, de ce reprezintă el imaginea consacrată a celui care a făcut rău? Mai mult decât atât, de ce reprezintă Iuda un soi de prototip al evreului şi de ce imaginea aceasta a fost atât de demonizată de-a lungul timpului? Toate întrebările acestea şi altele, la fel de îndreptățite, apar explicit sau indirect în paginile cărții lui Amos Oz, mai cu seamă pornind de la pretextul reprezentat de teza la care lucrează protagonistul Shmuel Asch: „Isus prin ochii evreilor”. Pasionat de istorie şi de teologie, deşi deloc în sens dogmatic, Shmuel promitea să devină un cercetător de marcă. Numai că, la un moment dat (mai precis, la finele anului 1959 şi la începutul lui 1960), în urma falimentului afacerii tatălui său, părinții îl anunță că nu-i mai pot finanța studiile. În plus, cu toate că demarase proiectul de cercetare cu mare entuziasm, Shmuel ajunge într-un punct mort şi simte că lucrarea sa nu va reuşi să aducă nimic nou în domeniu. Mai mult decât atât, ca şi cum toate astea n-ar fi fost suficiente, iubita sa, Yardena, îl părăseşte pe neaşteptate, pentru a se căsători cu fostul ei prieten. Dezamăgit şi simțindu-se lovit din toate părțile, Shmuel nu ştie în ce direcție s-o apuce, iar salvarea neaşteptată îi este adusă de un anunț pe care îl zăreşte la cantina studențească. Un anunț care solicită, în schimbul cazării şi mesei asigurate, companie şi conversație câteva ore pe zi pentru un bătrân intelectual infirm, Ghershom Wald. Ajuns la locuința acestuia, Shmuel constată că aici e un adevărat tărâm al misterelor. Casa e locuită de Wald şi de nora lui, Atalia, văduva fiului său, Micha, mort la un an şi ceva după căsătorie, în timpul confruntărilor armate dintre israelieni şi arabi din anul 1948. Cucerit în scurtă vreme de discuțiile cu Wald, atras în mod fatal de Atalia şi, ulterior, îndrăgostit fără speranță de cea care, după tragica dispariție a soțului ei, nu mai ştie şi nu mai poate să iubească altfel decât pasager, Shmuel descoperă, chiar dacă nu mai credea posibil acest lucru, necesarele resurse de a relua lucrul la teza sa. Numai că, pe parcurs, îşi dă seama că e mai pasionat de figura lui Iuda decât de cea a lui Isus şi va decide, cumva inconştient, să scrie, fie şi peste ani, evanghelia după Iuda Iscariotul... De altfel, chiar îi va spune mult iubitei sale Atalia: „Nu cred nici o clipă că Isus a fost Dumnezeu sau fiul lui Dumnezeu. Dar îl iubesc. [...] Şi sunt convins că Iuda Iscariotul a fost cel mai fidel şi mai credincios dintre toți discipolii lui şi că nu l-a trădat niciodată, dimpotrivă, a vrut să arate întregii lumi măreția sa.” De altfel, unul dintre cele mai impresionante fragmente ale acestei cărți este tocmai cel în care sunt descrise cele din urmă ore din viața lui Iuda, la puțină vreme după moartea lui Isus, cel răstignit pe cruce, cel despre care Iuda era convins că, la apogeul suferințelor sale, îşi va putea învinge durerea şi se va elibera, coborând viu de acolo, pentru a demonstra şi ilustra învățăturile şi minunile de până atunci. Fiind, însă, martorul morții lui Isus, Iuda decide să se sinucidă, spânzurându-se de crengile smochinului pe care chiar Isus îl blestemase după ce îl găsise fără rod, convins că el l-a ucis pe învățătorul atât de iubit, câtă vreme îndemnurile şi faptele sale îl îndreptaseră pe acesta pe calea cea grea. Problema pusă în fața lui Iuda şi, implicit, a cititorului, este, desigur, cea legată de trădarea lui Iuda. L-a trădat acesta pe învățătorul său, sau doar l-a ajutat să-şi îndeplinească destinul? Întrebarea aceasta fusese pusă, anterior, şi în marea cartea lui Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Isus, numai că, aici, plasând totul în universul israelian, Amos Oz face un îndrăzneț pas mai departe. Căci, o altă întrebare, la fel de îndreptățită este dacă nu cumva Isus însuşi şi-a trădat discipolul, rămânând țintuit pe cruce în loc de a coborî şi a mântui pe loc lumea... Aşadar, alegând sinuciderea, Iuda reacționează cu o trădare la trădarea încrederii sale de către Isus. Pe de altă parte, el devine, în acest fel, imaginea evreilor incapabili să aştepte şi să creadă într-un Mesia care, în loc să coboare printre oameni în toată slava sa, se stinge pe o cruce, asemenea unui om... Iar acuzația conform căreia evreii sunt ucigaşii Domnului Isus (rostită mai ales de către cei care uită originea lui Isus însuşi...), devenită adevărat loc comun în istoria mentalităților, a determinat şi impunerea unei alte convingeri. Şi anume, că e imposibilă punerea în practică a învățăturii lui Isus referitoare la lupii şi mieii care vor sta alături în pace. Lupii vor ucide mieii întotdeauna, iar bătrânul Wald va insista adesea asupra acestei idei, în conversațiile pe care le poartă cu Shmuel, referindu-se mai ales la Shaltiel Abarbanel, tatăl (decedat şi el...) al Ataliei: „Şi el a fost un visător.” Care, chiar dacă n-a avut nimic de-a face cu Isus sau cu modul în care evreii l-au văzut pe Isus, a crezut în iubirea universală – chiar şi în foarte posibila (din punctul său de vedere) iubire (ori măcar înțelegere) dintre israelieni şi arabi. Pe temeiul acestei convingeri, Abarbanel i s-a opus lui Ben Gurion înainte de întemeierea statului Israel, fiind, ulterior, considerat trădător şi „iubitor de arabi” chiar de către foştii colegi.
Problema trădării marchează, aşadar, din nou textul – de astă dată într-un alt mod. Ce înseamnă, în fond, trădarea? Cine e trădătorul şi cine este cel trădat? Abarbanel, Isus şi Iuda nu sunt singurii trădători (şi trădați!) pe parcursul acestei tulburătoare cărți. Ci li se alătură alte personaje: Micha, cel ucis în luptă de arabi. Oare de ce a ajuns el să-şi sacrifice viața doar după un an de căsătorie cu frumoasa Atalia? Cine l-a trădat? Tatăl său, Wald, cel care a susținut mereu cauza înființării cu orice preț a unui stat israelian, fără să bănuiască măcar că ar putea plăti prețul imens al vieții unicului său fiu? Sau socrul său, Abarbanel, cel care credea în împăcarea dintre evrei şi arabi? Bunicul lui Shmuel fusese, la rândul său, ucis şi considerat trădător de foştii săi tovarăşi, iar tatăl lui Shmuel a luptat ani de zile ca să-l reabiliteze. De ce s-a întâmplat astfel? Cine a trădat şi cine a fost trădat? Mama Ataliei îşi părăseşte soțul şi fiica pentru a trăi în Alexandria alături de iubitul său grec. O altă trădare, alți trădători – alți oameni trădați, alte suferințe... Dar, la o privire atentă, ne dăm seama că toate personajele cărții trădează şi sunt, la rândul lor, trădate. Shmuel e descris de tatăl şi de sora sa, în scrisorile furioase pe care aceştia i le trimit, drept cel care a înşelat aşteptările tuturor şi a trădat încrederea apropiaților. Însă Shmuel însuşi mărturiseşte că îşi trădase părinții încă din copilărie, imaginându-şi cu obstinație cum ar fi fost să aibă o altă familie, de ai cărei membri să poată să se simtă cu adevărat mândru... Chiar alegerea subiectului tezei sale îl dezamăgeşte pe tatăl lui, incapabil să înțeleagă pasiunea lui Shmuel pentru cel din cauza căruia a curs atâta sânge în istoria umanității. Cel mai adesea, sensurile trădării sunt legate, pentru creştini cel puțin, de figura şi faptele lui Iuda. Amos Oz descrie cu înțelegere şi amărăciune consecințele modului în care Iscariotul a fost perceput prin intermediul relațiilor dintre creştini şi evrei de-a lungul veacurilor. Căci numeroşi creştini, uitând amănuntul că Isus însuşi s-a născut evreu, l-au demonizat pe Iuda, interpretându-l ca întruchipare a răului prin excelență – şi a imaginii Celuilalt, a celui care, mai înainte de a fi cunoscut, trebuie prigonit şi, de ce nu, ucis... Wald spune: „Cât despre ucigaşul lui Isus creştinul, divinitate afectuoasă şi emanând iubire, acesta a fost neapărat mai puternic decât el, viclean şi sângeros. Blestemații ucigaşi ai divinității nu-şi pot asuma acest rol decât cu condiția de a fi dotați cu resurse monstruoase de forță şi răutate. Şi, într-adevăr, aşa apar evreii în pivnițele imaginarului antisemitismului. Suntem cu toții Iuda Iscariotul.”
Meditație lucidă asupra condiției umane contemporane şi asupra marilor provocări cu care societatea zilelor noastre se confruntă, romanul lui Amos Oz este, de asemenea, o excelentă poveste a inițierii unui tânăr, a înțelegerii treptate de către acesta a sensului existenței dar şi a semnificațiilor dragostei, renunțării şi suferinței. În cele din urmă, Shmuel va părăsi casa Ataliei şi a lui Wald, îndreptându-se spre Beer Sheva, la capătul unui drum şi la începutul altuia – dar unul pe care, de astă dată, va fi mult mai pregătit să-l parcurgă până la capăt: „Imaginea munților golaşi, crângurile cu copaci tineri şi cerul imens care acoperea totul îi dădeau senzația că se trezea în sfârşit dintr-un somn prea lung. Ca şi cum petrecuse toată iarna într-o închisoare, izolat, iar acum îşi regăsea libertatea.”
Amos Oz, Iuda. Traducere de Marlena Braester, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2016.