Cronica plasticii
Florin Toma

?etran mută munții...

Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016

…Dincolo de orizontul cunoaşterii!
O expoziție Vladimir Şetran la Cluj, în afară de semnificația aventurii necesare oricărui locuitor al Bucureştiului, de a trece nefraudulos Carpații cu simplul scop de a lua exemplu, are şi o simbolistică aparte. Particulară şi aproape duioasă pentru artist. Nu este doar un eveniment de excepție pentru viața culturală ce pulsează în pitorescul oraş de pe Someş, recunoscută, dintotdeauna, ca bogată, consistentă şi variată. Nici urmarea unui experiment pe gustul publicului rafinat şi educat al „capitalei Ardealului” (fără să-i supărăm pe sibieni cu această categorisire!). Sau, cu atât mai puțin, hoinăreala fără țintă a unui artist aflat în căutarea consacrării şi a gloriei...
Şi, ca să nu întindem zăbava prea mult şi să provocăm, cine ştie, vreun caz de „frustrație a aşteptării”, vom spune că expoziția de la Muzeul de istorie al Transilvaniei, deschisă timp de o lună (15 iunie-15 iulie), este aidoma unei fațete a poliedrului ce reprezintă vizual faimosul „l’éternel retour”. Este o buclă epică împletită în „timpul narațiunii” unui destin stufos. O narațiune bogată şi cu aderențe puternice într-un fel de „illo tempore” identitar (există, fără îndoială, şi un mit inițial în sămânța creației artistului!), amețitoare prin polisemantismul ei, atât în reprezentarea estetică şi descriptivă, cât şi etnografică. Da, într-adevăr, oricât pare de ciudat, intrăm şi în domeniul etnografiei! Fiindcă, privit dintr-o parte, dar cu îngăduința profunzimii, el, personajul nostru, este aidoma unui „muzeu românesc” ambulant, devenit aproape sinecdocă. Şetran e o marcă a României. Un brand (cum se zice mai nou). Un arhetip (adică un nou tip de arheu!). Şetran e un blazon. O stemă. Un însemn grafic.
Ce vrem să spunem cu asta? Vrem să spunem că, în esența sa, Şetran este imaginea unei ambivalențe pe care se sprijină edificiul spiritual al artistului de uriaşă anvergură, care este. Pe de o parte, avem poza lui personală, la care ține foarte mult: un patriarh cu pletele albe prinse-n codiță la spate, un eremit cu bentiță pe frunte, estompând uşoarele rezonanțe flower power(!), o aparență insolită de tăcut şi morocănos magistru (dar cu o ghiduşie bine camuflată!), un uriaş cu o forță în lucru stupefiantă, a cărui fantezie baleiază de la zăcăminte vag non-figurative, la montări aproape scenografice şi, de la minuțioase studii asupra feluritelor „nourritures terrestres” (cum ar zice André Gide), la flamboaiante nuduri fulgurative (!). Iar, pe de altă parte, avem în Vladimir Şetran harta unei părți a României înseşi. Născut la Dăncăuți, regiunea Hotin – acolo unde istoria gâlgâie neostenită, de sute de ani, în aleanul legendelor – a urmat (între 1949 şi 1953) cursurile Liceului de Artă din Cluj, oraşul-emblemă al Transilvaniei şi, în fine, la terminarea liceului, a coborât în sud şi a absolvit (în 1959) Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (unde şi azi trăieşte şi creează). De atunci, de la plecarea în bejenia spre sud, Şetran nu s-a mai „expus” în Cluj. Astfel că oraşul adolescenței sale nu mai ştia nimic despre el şi despre opera sa.
Iată, aşadar, jocul hazardului care a făcut ca destinul acestui artist să parcurgă un itinerariu cât o jumătate de țară: Hotin-Cluj-Bucureşti. De aceea, fixându-ne observația tot pe o axă bifilară, Şetran este, în plămada sa primordială, Artistul Unificator al unei imemoriale Românii Mari. Un născocitor căruia i s-a dat harul să adune în caliciul neobositei sale măiestrii, toate nălucile, toate eresurile şi întreaga putere ale unei bune părți din această seminție. Dar el mai este, totodată, şi Marele Risipitor. Căci frenezia lui de a împrăştia în jur, ca un aspersor magic, vibrații de modestie exemplară şi emoție solemnă, de empatie solidă şi afecte fulgerătoare, este realmente fără margini. E, de fapt, simbolul unui vitalism de adâncime, pe care poporului din care face parte nu-i rămâne decât să-l descopere şi să-l actualizeze.
Şetran are, dincolo de toate atributele posibile, calitatea unui vizionar. Este un strălucit capacitat al harului dumnezeiesc de a cunoaşte prin revelație. Epifaniile lui nu sunt tăgade explicite ale divinității (aici, e un cuvânt în plus de spus despre absența oricărui semn de pioşenie în tablourile sale, dar nu insistăm!), ci întrebări. Raționalisme. Sforțări de cunoaştere. Sau, cum spunea Antoine de Saint-Exupéry, „Connaître ce n’est point démontrer, ni expliquer. C’est accéder à la vision”. Acces la viziune – despre asta este vorba. Pe care, cum-necum, Şetran l-a căpătat.
Acum, în loc de a înşira mai departe – ca-n orice „panegiric” de înaltă ținută, ocazionat de vernisajul expoziției unui prieten (şi la care am participat trup, spirit şi suflet!) – deci, în loc de a enumera calitățile lui Vladimir Şetran, cum ar veni, ceea ce are el mai important în tablourile sale, noi am găsit de cuviință retorică să spunem ce nu are Vladimir Şetran în opera sa. Adică, altfel spus, ce-i lipseşte.
În primul rând, n-are sfâşieri metafizice, cum s-ar zice, nu se dă de ceasul morții (subiect predilect pentru „scepticii nemântuiți”!), ci mai degrabă fizice, datorate vârstei. Cu toate acestea, este senin, liniştit, împăcat. Trăieşte o ataraxie moale, drăgăstoasă, învăluitoare.
Apoi, n-are ambiții leonardeşti sau michelangeline, nu visează la „capele sixtine” sau la contracte cu puternicii zilei. N-are sforțări prometeice, ci mai degrabă proteice. Se mulează perfect pe fiecare subiect de fantazare, în care nu este autor, ci actant. Face parte din ea, din poveste, din narațiune.
După aceea, n-are viziuni sumative, integratoare. Nu-l văd pe Şetran lucrând ani de zile la o frescă de gen Siqueiros sau la un interminabil lac cu nuferi, gen Monet. Agreează mai mult secvențele, fotogramele, decât filmul întreg. El lucrează pe formate mici, pe revelații studiate temeinic şi întoarse pe toate părțile, considerându-le fărâme din marea lucrare a lui Dumnezeu. Nefiind teo-log, este, în schimb, observatorul unui panteism ce-i face foarte bine.
În tehnica sa, el n-are ezitări. Nu şovăie. N-are pic de preget. Ductul său e sigur, nu revine nici măcar o clipă la traseul imaginat al pensulei, n-are radieră, fiindcă nu şterge nimic din ceea ce a țâşnit de sub fruntea lui, linia e continuă, punctul e la locul lui, iar, ce-i mai important, mâna voinței nu-i tremură. Mişcarea e unică. Are o uşurință debordantă, dezamăgindu-i definitiv pe mulți care cred că pictorul măsoară, face calcule, rezolvă logaritmi sau studiază chimia compozițiilor de culoare. E perseverent şi încăpățânat. E ca un catâr harnic, industrios şi tenace în meşteşugul său.
Apoi, n-are complexe de aşezare în perechea oximoronică non-conformism vs. conformism. Are un vitalism aiuritor, afişând chipul când al unui dionisiac agresiv – cu avânturi devastatoare şi un consumism propriu aproape vorace (îmi vine mereu în minte, în acest punct, minunatul şi expresivul vers al lui Ion Barbu, din „Isarlîk”: „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”!) – când al unui apolinic seren, vegheat de o putere pedantă, calmă, care-l determină să coboare grabnic în reflecție.
N-are prea multe rătăciri ale ființei umane în rândul tablourilor lui. Nu stă legat cu lanțuri de şevalet, având în față un model încremenit. Atunci când apare (mai ales, în cazul fabuloaselor sale nuduri!), corpul uman e surprins într-o veşnică mişcare. Într-o continuă mobilitate. Îmi aduc aminte de un ciclu senzațional de desene mari, pe care mi l-a arătat acum câțiva ani, intitulat „Dana mama, fiica Ana”, compus fără niciun dram de regie, ca o peliculă imaginată în 70 de fotograme. Adică desene pline, realizate dintr-o singură suflare a tuşului, fără schiță de creion, fără nicio pregătire prealabilă. Focalizarea se face pe un cuplu mamă-copil, surprins în profunzimea dialogului. Apoi, amândouă personajele se mişcă în acordul perfect al naturalului, mama cu pruncul ei fiind surprinşi, fără nicio urmă de inhibiție, în nuditatea cea mai legal efilată din simplitatea facerii. Cele două ființe grațioase aproape că doar se ghicesc în spațiul eteric şi, deşi evanescența ar putea-o condamna la inconsistență, monada este un purtător de epos cu ipostaze ce pot tinde uşor spre infinit. Mama care ceartă copilul, mama care îşi duce copilul de mână, mama care îşi cheamă copilul, mama care îşi sărută copilul, mama care îşi mângâie copilul, mama care îşi protejează copilul, mama care îşi ține copilul în brațe, mama care îşi urmăreşte copilul la primii paşi etc. etc. Este filmul absolut fabulos şi fără sfârşit (realizat numai din cameră) al levitației leoaicei cu puiul prin viață.
Apoi, n-are răgaz. Nu cunoaşte odihna. Nu adastă. Ocoleşte aproape cu duşmănie zăbava. N-am întâlnit artist mai lacom în a măcina în truda sa timpul şi a-l aşeza numaidecât într-un tablou. Nu pierde nicio secundă din Intervalul ce i s-a dat, n-o scapă pe jos, ci o îngrijeşte cu multă grijă şi o răsfață cu duioasă afecțiune.
În fine, n-are emfază. Fără să fie înnebunit după preceptele creştine (fiindcă o face dintr-un simț bun al logicii şi măsurii, ceea ce-i pare de-ajuns!), este modest în travaliu şi lipsit de trufie. Absența emfazei îi dă să-nghită o porție mare de înțelepciune, supărătoare pentru unii care confundă sagacitatea cu deprinderea şi spiritul cu dibăcia.
Revenind la întoarcerea acestui fiu risipitor al Clujului, expoziția lui de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei (deschisă între 15 iunie şi 15 iulie) a adunat într-un spațiu extrem de generos poate mai multe lucrări decât multe dintre aparițiile sale de până acum, din galeriile bucureştene, ce s-au dovedit neîncăpătoare pentru nestăpânita poftă de creație a lui Şetran. Sunt aici expuse, într-o succesiune coerentă şi provocatoare şi, totodată, minuțios pusă la cale printr-un panotaj inteligent, „extracte” din opt cicluri (dacă nu mă-nşel!) de lucrări, ce acoperă o bună parte din creația artistului din ultimii ani. Un raccourci emoționant de consistent.
Este, şi altfel spus, o recuperare a duratei unui timp interior rătăcit – peregrin de peste şase decenii – dincolo de zidurile Cetății ce i-a format adolescentului Şetran, atunci, privirea. O dare de seamă – sfioasă şi legitimă – semnată de un mare artist…
Ce frumos scria Picasso despre prietenul său, Chagall: „On ne sait jamais avec Chagall, lorsqu’il paint, s’il dort ou s’il est révéillé. Quelque part, dans sa tête sans doute, il doit avoair un ange”! Îngerul stăpân peste visul lui Şetran e o sumă de stări opoziționale: morocănos / vesel, aspru / gingaş, nărăvaş / calin, crud / bonom ş.a.m.d. De fapt, exact aşa cum este un artist. Liber, care şi-a trimis servituțile în vacanță!
Dacă e să luăm de bună ce spunea Borges undeva, cum că „Literatura nu este altceva decât un vis dirijat”, atunci, în mod sigur, pictura e tot un vis, dar lăsat liber.