ÎNSEMNĂRI CU TÂLC

Însemnări cu tâlc, convingătoare şi invariabil ancorate în cotidian, ne apar notele diaristice din Jurnalul secret al lui Alex. Ştefănescu. Volumul, apărut la Editura Corint, în 2007, poartă un titlu vădit ironic, Jurnal secret, noi dezvăluiri, dar, care aprinde becul curiozității cititorului.

Critic şi istoric literar cunoscut, prozator şi dramaturg, Alex Ştefănescu vine în literatură dinspre publicistică şi practică, aşa cum sublinia şi Dumitru Micu în Istoria sa, ,,fragmentarismul critic”. Atent nu doar la spectacolul literar, ci şi la cel politic, moral şi de mentalități, Alex. Ştefănescu reuşeşte în cărțile sale să compună un adevărat ,,tablou de epocă”, conturat cu migală şi fină atenție, individualizat prin viziunea profund personală asupra lumii româneşti ante şi, mai ales, postdecembriste.

Reunind texte apărute în presă în ultima perioadă, Jurnalul secret dezvăluie într-adevăr aspecte şi situații din viața privată a autorului, surprinse adesea într-o notă comică. Cu mult curaj, aşa cum a dovedit-o şi-n controversata sa Istorie a literaturii române contemporane 1941-2000, Alex. Ştefănescu îşi exhibă cu dezinvoltură gânduri, opinii şi impresii provocate de spectacolul cotidian curent, de inevitabilele sale întâlniri din mediul artistic-cultural românesc, precum şi remarci amare privind societatea românească, afectată tot mai tare de capitalismul accelerat. Autorul pare să nu uite niciunul din aspectele grav-importante ale vieții, perspectiva relatării fiind, în mod firesc (doar e jurnal!), una subiectivă. Şi cu toate acestea, cartea face des referire la realități româneşti cunoscute, în fața cărora autorul însuşi, om cu umor, nu poate să-şi stăpânească reflecțiile adânc infuzate de melancolie.

Stăpânind bine substanțele experimentului confesiv, autorul ne serveşte cu îndemânare stilistică şi metodologică, doza de umor şi tristețe, pe care, la rândul său, le încearcă într-o tentativă aproape disperată de a-şi înțelege semenii şi mecanismul psihologic interior care-i determină să reacționeze într-un fel sau în altul. Autorul cărții, devenit protagonist, prin natura discursului jurnalistic, nu se pierde doar în reverii personale sau de natură intimă (deşi uneori o face în mod intenționat, vizibil, ca să ne provoace!), ci se analizează debordant printr-un continuu paralelism cu lumea din jur, în mijlocul căreia trăieşte.
Alex. Ştefănescu îşi seduce permanent cititorul, la strategia originală de seducție contribuind în mod evident şi capacitatea sa de a-şi dezvălui spectacolul personalității, de a lua înfățişarea de om, ridicând cortina şi arătând dezinhibat, cu autoironie adesea, scene din viața personală, familială, profesională. Aflăm astfel, cum era şi de presupus, că mare caznă are criticul literar cu scriitorii mari sau mici, despre care s-ar presupune că ar trebui să scrie într-un timp record. Incapacitatea (uneori voită), a criticului de a se putea plia pe dorințele tuturor acestor autori, afectează adesea irevocabil relațiile sale interumane, ,,luna de miere”, cum însuşi o numeşte, dintre critic şi scriitor se termină neaşteptat de repede şi la fel de brusc, după cum şi începuse. Urmează revolta, indignarea şi apoi atacul fățiş, cât mai public, cât mai la vedere, din partea autorilor care se consideră nedreptățiți. Spectacolul acesta e într-adevăr interesant, viața din culise a criticului literar nu e întocmai roz, cel puțin autorul de față nu ne-o înfățişează într-o nuanță prea optimistă: ,,În fiecare zi mănânc mult şi devin tot mai greoi, citesc cărți proaste, până la un fel de abrutizare, ca să-mi fac meseria de critic literar, urmăresc ce se întâmplă în România şi mă indignez, respir aerul încărcat de praf al Bucureştiului, răspund de dimineața până seara la telefoane şi e’mailuri, beau multe cafele şi întârzii noaptea la masa de scris, iar apoi, întins în pat, nu mai pot să adorm din cauza surescitării.” (pp. 67-68).
Momentele de fericire sunt puține, dar ele există, şi Alex. Ştefănescu ştie să le guste savoarea şi să se încarce de farmecul lor. Jurnalul aruncă o altă lumină asupra mediului literar românesc din care se desprind figurile unor importanți oameni de cultură ai momentului actual, precum Ion Caramitru, Dan C. Mihăilescu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Ion Cristoiu şi alții, amintiți sporadic de autorul rândurilor confesive. Personajele ce populează paginile jurnalului sunt mult mai numeroase, autorul însuşi le conferă oficial statutul de personaje, ancorând şi mai mult lumea descrisă în perimetrul unei realități accesibile, expusă vederii. Începându-şi confesiunea la 20 martie 2005 şi încheind în manieră sărbătorească pe 8 aprilie 2007, cartea lui Alex. Ştefănescu concentrează în esența ei un prezent exacerbat de conflicte, un prezent caracterizat de instabilitate, pe toate planurile, moral, politic, cultural, impresia de precaritate şi derizoriu putând fi încercată de orice călător ce traversează România pe şosele supraaglomerate, trecând prin cartiere zgomotoase şi străzi cu înfățişare de iarmaroc. Talentul literar al scriitorului îmbracă însă aceste dimensiuni ale banalului cotidian într-o haină stilistică seducătoare, spectacolul adesea grotesc al vieții luând forma unui spectacol de gală sub pana creatorului.

Analogiile şi caracterizările, de-a dreptul surprinzătoare, la care autorul face apel în descrierea unor situații trăite cu maximă frenezie vitală, sunt de un ,,umor nebun”, cum corect le defineşte şi autorul. Dacă scriitorul
şi-a propus să reanime experiențe comune, conferindu-le caracter emblematic, cu siguranță acest lucru i-a reuşit din plin! La fel cum îi reuşeşte de fiecare dată autorului o anume contextualizare narativ-ironică a întâmplărilor proprii, prezentate cu dezinvoltură autoironică şi umor subtil. Cartea lui Alex. Ştefănescu favorizează, orice s-ar zice, o lectură în cheie nouă a universului auctorial, la care cititorul însuşi e invitat să participe, prin comuniune afectivă, empatică, la faptul scriptic, dezvăluit în toată visceralitatea sa.

Noile dezvăluiri din Jurnalul secret vizează nu doar hățişul relațiilor sociale, aluziile politice sau actualitatea fierbinte a momentului, inflamată de orgolii, ci-i propun totodată cititorului să trăiască preț de câteva ore în vecinătatea apropiată a scriitorului (omului) Alex. Ştefănescu. În acest caz, scenariul confesiv abandonează fragmentele de viață exterioară în favoarea ,,ficțiunii” suprapersonale. Prin fine observații psihologice se conturează o nouă dimensiune existențială, în care spectacolul personalității deține rolul central. Şi-n viața privată, scriitorul îşi păstrează spiritul critic şi autocritic, reflecțiile subiective devin din ce în ce mai dure, judecățile emise având ca principal punct de pornire perspectiva morală.

Jurnalul îl arată pe Alex. Ştefănescu nu doar într-o infinită serie de întâmplări din lumea literară, ci şi retras în grădina paradisiacă de la țară, unde liniştea spațiului natural nu-i anulează complet nemulțumirile, nostalgiile, regretele: ,,Mi-au înflorit toți cireşii şi o parte din vişini şi pruni. Este o desfăşurare de alb, deopotrivă delicată şi grandioasă. O paradă a imaculării. O sugestie de nuntă şi fericire. Când ies în grădină am impresia că am murit şi că am ajuns în Paradis. Mă aşez în iarbă, sub unul dintre cireşi, şi îl privesc proiectat pe cerul albastru. Miile de flori albe, deschise extatic, freamătă uşor şi strălucesc în soare. Simt că nu merit atâta frumusețe.” (p. 268). Calm, într-o notă meditativ-melancolică, jurnalul se încheie, închizând totodată în paginile sale însemnări ce dovedesc o extraordinară disponibilitate colocvială.

Jurnalul secret al lui Alex. Ştefănescu, redactat într-un stil contaminant, de o reală prospețime şi inventivitate, se bazează, ca aproape orice jurnal, pe o poetică a spontaneității, redând, din unghiul unei subiectivități complexe, întâmplări şi reflecții cotidiene, în special din perimetrul vieții culturale româneşti.