Spectator
Nicolae Prelipceanu

Iunie prin teatrele capitalei

Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016

Când a dat peste noi canicula, teatrele Bucureştiului nu s-au oprit din producție. Au fost câteva premiere, câteva reluări, ba, o să râdeți, şi-un spectacol japonez de teatru No, al unei trupe celebre, în drum spre Sibiu.
Incendii. Piesa dramaturgului internațional (n. la Beirut, adolescent în Franța, om de teatru în Canada-Québec, şi din nou în Franța) Wajdi Mouawad este o poveste tragică plasată într-unul dintre multiplele războaie din Orientul Apropiat. Tragedia aceea seamănă ca două picături de apă cu cea din fosta Jugoslavie, atât de mult, încât la un moment dat chiar te crezi în acel sud tulbure al Europei. Povestea începe cu testamentul lăsat unei perechi de gemeni, o fată şi un băiat, de mama lor, care le-a fost toată viața străină. Pe căi ocolite, datorită acestui testament straniu şi celor două scrisori pe care le au de înmânat tatălui necunoscut şi unui frate, de asemenea necunoscut, aceştia descoperă tot infernul vieții mamei lor, toată lupta sa pentru supraviețuire, chinurile, violența şi umilințele pe care le-a trăit în lagărul unde a fost aruncată. Acum, la moartea ei şi maturitatea lor, cu toții trăiesc într-o țară liberă, din Occident, dar drumul pe care-l parcurg le schimbă atât sentimentele pentru mama lor, urâtă mai ales de fiul geamăn, cât şi față de tot ce descoperă ei despre lumea din care se trag. O nuanță de Oedip pluteşte deasupra dezvăluirii finale, pe care nu v-o spun, ca să nu împiedic surpriza eventulalilor spectatori. Pentru că spectacolul merită văzut, aşa cum este el jucat de tineri actori, dirijați de nu mai puțin tânăra regizoare Irina Alexandra Banea. Cu stângăcii inerente lipsei de experiență a scenei, actorii aceştia joacă vârste pe care nu le-au atins, cu un firesc care merită admirat. Tânăra regizoare a ştiut să-i manevreze (manipuleze? nu) pentru a obține un rezultat dramatic cât mai elocvent. De remarcat în rolul mamei (căci povestea pleacă de la prezent spre trecut, iar nu invers), pentru forța sa, tânăra actriță Maria Vârlan, posesoare de pe acum a unui registru scenic variat şi interesant. Constantin Dogiolu şi-a făcut din rolul notarului un alter ego, devenind un fel de inițiator sau mai degrabă ghid de la distanță; Denis Hanganu este la fel de expresiv în toate cele patru roluri pe care le joacă, ca şi Cristina Constantinescu, Răzvan Encu, Antonia Din, Adrian Piciorea, fiecare în mai multe roluri, sau Flavia Hojda în rolul mamei la adolescență. Desigur, au fost şi stângăcii, dar trec peste ele, spectacolul reuşind să impresioneze, odată ce toate dezvăluirile au fost făcute şi rolurile jucate. Rezultatul este unul convingător, spectatorul fiind în fața unei tragedii soră cu cele antice. Spectacolul a avut loc la Sala Atelier a Teatrului Bulandra, de la Grădina Icoanei.
Medeea, mama mea. Aici aluzia antică este voită şi impusă, chiar dacă piesa dramaturgului şi regizorului bulgar Ivan Dobcev se referă la vremurile noastre şi la cu totul alt fenomen decât unul posibil în lumea Medeii de demult. De fapt toată povestea pare a fi una în capul unui pilot, grav rănit şi internat la urgență (Emergency scrie pe panoul care desparte patul acestuia de restul lumii), dar visul sau delirul său se topeşte în realitatea vieții mizerabile pe care o duc țiganii, în Bulgaria. Dar de ce nu şi la noi? În centrul cântecelelor care ritmează spectacolul, regizat chiar de autor, împreună cu colaboratoarea sa la multe proiecte ale Teatrului Sfumato, pe care-l conduc împreună, Margarita Mladenova, stă vânzarea copiilor, uneori pe numai 500 de dolari, ceea ce naşte uneori în adulții supuşi în copilărie acestui târg dorința arzătoare de a-şi descoperi adevărata identitate sau, mai precis, origine. Într-un fel putem face o comparație cu spectacolul relatat înainte, unde, de asemenea, dar din alte motive, adulții îşi caută identitatea reală, care le este ascunsă la început şi dezvăluită treptat. Este, desigur, un fapt pe care presa l-a adus la cunoştința publicului, dar împletindu-l cu aluziile la Medeea, al cărei mit este chiar povestit pe scurt la un moment dat pe scenă, Ivan Dobcev descoperă mai mult decât poate să descopere un articol de ziar sau o relatare televizată. Poți admira în acest spectacol îmbinarea realității pilotului țintuit la pat şi dedublarea sa, materializată pe scenă prin apariția unui nou personaj, cealaltă voce a conştiinței sale, cu situația celor şase interpreți care-i întruchipează pe țiganii emigrați, mereu alungați şi hăituiți, de oameni şi de sărăcie. Ionuț Toader, Alin Potop, Florentina Țilea, Aylin Cadîr, Ilona Brezoianu, Mădălin Mandin, George Piştereanu şi Ionuț Nicolae, alături de Emilian Ciobanu la acordeon şi Bianca Drăgoi la vioară au creat un spectacol alert, viu, sugestiv. Care s-a jucat la Teatrul Național din Bucureşti, în Sala Pictură.
Refugiul. La Odeon, pe scena mare, un spectacol cu o piesă aproape SF, dacă n-ar fi socială şi tot pe o temă a zilei, la urma urmei, pedofilia, a cărei autoare e Jennifer Haley, dramaturg şi scenarist de televiziune american. Ideea e că tehnologia depăşeşte umanitatea, creând un spațiu mai greu de controlat şi mai greu de supus moralei comune. Un cetățean nu prea tânăr, ba aş zice dimpotrivă, Sims, sau Papa, pedofil curat ca să zic aşa, creează un spațiu virtual dincolo de internet, al cărui nume e semnificativ, infer. Doar un n final îl desparte de ceea ce se dovedeşte a fi în cele din urmă. Aici, în această irealitate, Papa poate să-şi manifeste înclinațiile sale, periculoase în lumea reală, iar Mugur Arvunescu îşi construieşte convingător personajul. Regizorul Horia Suru, împreună cu scenografa Maria Miu, a imaginat un decor cu uşi transparente, oglinzi în acelaşi timp, prin care se trece dintr-o lume în alta. Nicoleta Lefter, o actriță deja consacrată a Teatrului Odeon, face rolul de acuzator al lui Sims, dar acuzația sa rămâne una pur teoretică, din moment ce tot ce poate este doar să-l amenințe pe Papa-ul infer-ului, nimic nefiind real, iar lumea virtuală nefiind încă supusă unei legislații clare. Cezar Antal, actor care a făcut roluri excepționale la Piatra Neamț, apare aici într-un rol mai mic, un fel de acolit al lui Sims/Papa, interpretat cu acelaşi firesc pe care spectatorii i-l ştiu de mult. Un rol de compoziție ceva mai complicat are de îndeplinit Sandra Ducuță, fetița virtualizată, ca să zicem aşa, care nu vrea, ca şi creatorul său, să se întoarcă în lumea reală. În fine, mai apare şi Ionuț Grama, în rolul celui care încearcă să o extragă pe aceasta din lumea ei spre a o aduce alături de el. Spectacolul impresionează mai ales pe cei care nici nu se gândesc unde poate să ducă ceea ce azi nu a ajuns încă un infer(n), menținându-se, deocamdată, la situația de internet.
Demonul muntelui se intitulează piesa pusă în scenă de compania Yamamoto Noh Theatre din Japonia şi reprezentată pe scena Sălii Studio a Teatrului Național din Bucureşti. Acest tip de teatru este specific culturii şi mentalității japoneze şi deloc pe modelul nostru mental. Întâi că totul este de o încetineală ce te poate exaspera dacă aştepți teatru în sensul european. În final, te gândeşti că totul s-ar fi putut spune în 15 minute. Şi a durat peste o oră. E drept, la început ni s-a ținut şi o conferință a unei dne din România, care părea că citeşte un text de la Wikipedia, apoi un speech al principalului interpret, Yamamoto Kihiro, care a debutat la vârsta de trei ani pe scena No, în tentativa de a ne apropia genul acesta de teatru, după care ne-au fost prezentate instrumentele muzicale utilizate în spectacol şi în general în teatrul No, dar toate acestea au fost mai mult teorie. Practica de pe scenă i-a lăsat pe mulți spectatori reci, pentru că acolo rula un film din care nimeni nu făcea parte. Ceva ce poate părea unui european grotesc şi, deseori, comic, ni s-a spus, are semnificații de ordin spiritual, ceea ce subsemnatul nu a reuşit să asimileze. A fost, totuşi, o experiență demnă de a fi încercată, deoarece – cine ştie? – poate la a nu se ştie câta repetare să putem şi noi trăi ce trăiesc ei. Deşi, am mari îndoieli.