Teologia puterii şi flacăra răzvrătirii

Opera lui Mario Vargas Llosa reprezintă o vastă explorare, la nivel narativ, a mecanismelor puterii. În universul creației sale, puterea este unica garanție a supraviețuirii sociale, cheia cu ajutorul căreia se poate ajunge la deținerea supremației într-un univers dominat de legea violenței. Însă setea de putere nu se manifestă doar în plan social sau politic, ci se vădeşte şi în relațiile intime ale personajelor, în sentimentele lor şi în iubirile ascunse, în reacțiile pe care le au în anumite momente, la fel ca şi în ambițiile ori dorințele de care sunt caracterizate. Prin urmare, se poate afirma că romanele lui Vargas Llosa, ca şi eseurile pe care le-a scris de-a lungul anilor ori piesele sale de teatru evaluează, de fiecare dată, efectele pe care le are asupra noastră simplul fapt de a trăi într-o lume definită încă de la originile sale de funcționarea extrem de clară a unor mecanisme ale puterii. În acest univers doar cei puternici, adică cei mai violenți, găsesc resursele de a se impune asupra celorlalți. Istoria este relatată întotdeauna de către victime, căci naratorul (şi autorul) se situează mereu alături de ele. Pentru Vargas Llosa, chiar istoria puterii e povestită din perspectiva reacțiilor celor oprimați.
Confruntat cu puterea, cel mai adesea exercitată de un conducător dar, uneori, şi de un întreg sistem social sau impusă ca atare de realitatea însăşi, ființa umană are două alternative. Una dintre ele este de natură socială şi poate fi definită drept rebeliune, cel mai frecvent marcată de o aspirație utopică colectivă. Cea de-a doua este privată şi e concretizată în utopiile personale reprezentate de artă, religie sau iubire. Alberto, Jum şi Flora Tristán aparțin primei categorii. Condeierul, Gauguin, Rigoberto şi fata nesăbuită, celei de-a doua. Însă în fiecare caz în parte, aceste diferențe nu sunt absolute şi nu pot fi absolutizate, câtă vreme ambele soluții par a caracteriza, în anumite circumstanțe, personajele create de scriitor, după cum vom evidenția în continuare.
În cazul protagoniştilor lui Vargas Llosa, reacția în fața puterii sociale sau politice constă mai cu seamă în identificarea unei alte forțe, un soi de veritabil exercițiu al istoriilor alternative. Concluzia este evidentă: pentru a înfrunta puterea, individul are nevoie de un procent de putere care să-i aparțină exclusiv lui însuşi (în mod real sau iluzoriu). Nu există nici o formă inocentă de opoziție în fața unei realități care stă sub semnul forței brute, anonime şi de o duritate extremă.
Dacă, aşa cum e convins Zavalita, personajul romanului Conversație la Catedrala, întregul univers social e împărțit între cei care conduc şi cei care sunt (ori se lasă) conduşi, atunci relațiile între ființele umane sunt definite de o voință înnăscută de dominare. Puterea nu este doar un mecanism care încearcă să se insinueze într-o anumită colectivitate, şi nici o simplă condiție a nivelului politic. Necesitatea sa ajunge să caracterizeze şi relațiile personale. În scrieri precum Elogiu mamei vitrege, Rătăcirile fetei nesăbuite sau Caietele lui don Rigoberto, sexualitatea, dragostea şi orice tip de afecțiune ori formă de tandrețe sunt inseparabile de un anumit impuls esențial de dominare, aşa cum va înțelege mai cu seamă Ricardo, personajul aflat sub fascinația – şi sub dominația – fetei nesăbuite.
Dacă vreo concluzie evidentă poate fi desprinsă din toate operele lui Vargas Llosa, aceea ar fi că relația cu puterea, în oricare dintre formele ei (mai ales politică sau erotică), defineşte în mod decisiv identitatea fiecărui personaj. În universul uman, instinctul puterii e întotdeauna foarte adânc înrădăcinat în acei conducători care construiesc şi apoi mențin în jurul lor un climat social menit a le evidenția forță brută. Nimeni nu poate scăpa de sub dominația unui astfel de conducător. Cu toții trebuie să fie atenți ce fac, ce spun, pe cine iubesc, pe cine doresc, pe cine urăsc, ce speră şi de ce se tem, într-un cuvânt, să fie în fiece clipă atenți cine sunt în raport cu existența conducătorului şi cu aceea a sistemului său de putere. Atât instinctul de supunere, cât şi cel de răzvrătire derivă din existența unui personaj atotputernic. Modul în care mecanismele uneori ascunse ale puterii se reflectă asupra comunității, felul în care acestea le afectează tuturor indivizilor ce fac parte dintr-o anumită comunitate fibra cea mai intimă şi ființa cea mai profundă, viața personală şi cea de familie reprezintă premisele pornind de la care e construit întregul univers al romanelor scriitorului de față.
Tema puterii, aşadar, se află în strânsă legătură cu cea a răzvrătirii. În fiecare roman unde apare un conducător, se vor afirma, de asemenea, şi unul sau mai mulți rebeli. Perspectiva rebelului este esențială pentru opera lui Vargas Llosa. Mare parte a scrierilor sale reprezintă un veritabil omagiu adus eroismului rebelului privit ca oponent pe deplin convingător, şi, în egală măsură, un elogiu adus spiritelor visătoare, apreciate pentru capacitatea de evaziune şi dorința de creație.
Atunci când personajele lui Vargas Llosa (Sclavul, Pantaleón, Flora Tristán etc.) simt cum se răsfrânge asupra lor violența puterii, replica pe care o dau este răzvrătirea. Însă raportul între conducător şi rebel nu acoperă complet această problematică. Răzvrătirea, pentru a fi reală, îmbracă forma unei alte puteri, o putere alternativă ce creează la rândul său o societate (Cercul, celulele marxiste de studiu, comunitatea bordelului perfect din Amazonia). Prin urmare, rebelul devine un spirit atotputernic la propriul său nivel, iar asta îi caracterizează toate faptele, putându-se afirma că, astfel, el se transformă într-o replică a celui căruia încearcă să i se opună. Jaguarul se răzvrăteşte împotriva autorităților colegiului, însă sfârşeşte prin a fi mai violent decât ele. Pantaleón se revoltă împotriva regulilor din armată, însă îi preia toate formele de organizare şi disciplina cazonă. Sfătuitorul din Războiul sfârşitului lumii se ridică împotriva Republicii, însă îşi alcătuieşte propria grupare de militanți. Acelaşi lucru este făcut şi de Roselli, alături de ceata sa de cruciați care caută să apere balcoanele coloniale. Rebelul reprezintă o entitate care, cel mai adesea, îşi exercită puterea cu mai multă autoritate decât cel împotriva căruia s-a ridicat. Prin intermediul acestui paradox putem deduce că instinctul de exhibare a puterii este, într-un fel sau altul, fundamental pentru personajele lui Vargas Llosa. Toți răzvrătiții devin sau, dacă nu, cel puțin aspiră să devină, la rândul lor, atotputernici. Este un paradox tragic, care sfârşeşte prin a-i anula. Tocmai de aceea, sfârşitul multora dintre aceştia, fie puternici ai zilei, fie rebeli este uitarea: exact ceea ce li se întâmplă majorității, de la Mayta la Jaguar sau la protagoniştii din Băieții.
Dacă opera lui Vargas Llosa reprezintă o explorare a complexei problematici a puterii, ea este, în consecință, şi o evaluare a limitelor libertății. Răzvrătirea poate fi înțeleasă drept apogeu al libertății confruntate cu efectele tiraniei. Dar afirmarea libertății în fața celor atotputernici se transformă într-o tragică dilemă pentru personajele implicate, aşa cum se întâmplă cu Alberto atunci când denunță Cercul, în Oraşul şi câinii. Însă atât puterea, cât şi răzvrătirea, pentru a lua ființă, au nevoie de un anumit timp şi de un anumit spațiu. Puterea determină apariția unui spațiu iluzoriu: Jaguarul e puternic între zidurile colegiului, însă autoritatea sa se va încheia la sfârşitul anilor de şcoală, când pleacă în lume şi să căsătoreşte. Pantaleon deține puterea în măsura în care străbate spațiul vast al selvei împreună cu vizitatoarele, însă timpul său e limitat prin sancțiunile venite din partea superiorilor săi. Cayo Bermúdez e puternic atunci când ajunge în birourile Ministerului, dar înainte de asta era un biet amărât care-şi ducea viața de pe o zi pe alta. Puterea înțeleasă drept întemeietoare a unui spațiu şi a unui timp sacre, spațiul şi timpul conducătorului, este fundamentală pentru viziunea lui Vargas Llosa.
În fața efectelor abuzului de putere, adică atunci când sunt confruntate cu riscurile, când trebuie să facă față unui pericol iminent, personajele îşi cuceresc şi îşi afirmă cu adevărat identitatea. Sunt ceea ce sunt şi sunt acelea care sunt în însuşi actul de a se răzvrăti: rebeliunea în sine le defineşte. De la Alberto din Oraşul şi câinii şi până la Roger Casement din Visul celtului, personajele lui Vargas Llosa demonstrează că avem de-a face cu un scriitor marcat în mod profund de dorința de a-şi defini protagoniştii prin intermediul atitudinii lor, al curajului de a se răzvrăti, de a-şi afirma libertatea.
Puterea ocupă un loc privilegiat în opera lui Vargas Llosa. Ea reprezintă centrul în jurul căruia se mişcă voințele umane şi limitele de care sunt caracterizați eroii săi. Aceştia afirmă sau depăşesc sau abandonează puterea ori fac toate acestea în acelaşi timp. Dorința, violența, răzvrătirea, visul reprezintă dimensiuni ale puterii înțeleasă ca situație esențială a existenței sociale şi private. În acest sens, ea este izvorul fundamental al universului său narativ, izvorul sacru înspre care gravitează toți protagoniştii săi.
Explorare a resorturilor violenței şi ale dorinței, ale violenței dorinței şi ale dorinței violente, opera lui Vargas Llosa este, privită în ansamblu, şi o explorare a limitelor pe care le are chiar libertatea: în romanele sale, ființele umane par a căuta experiențe extreme în contextul exercitării puterii pe care şi-o arogă sau în acela al luptei împotriva ei. Corpul omenesc însuşi, ca apanaj al violenței şi al dorinței, al plenitudinii ori dimpotrivă, al descompunerii, este, fără îndoială, doar semnul unei vocații esențiale. Ceea ce romanele acestea exprimă este mai ales insatisfacția ființelor umane, nevoia lor permanentă de răzvrătire, vocația pe care toate personajele o au pentru explorarea – şi forțarea – propriilor lor limite. Puterea şi, în strânsă relație cu ea, rebeliunea şi visul, devin, astfel, elementele de bază ale unui univers aflat în continuă mişcare şi transformare. Nimic din această lume nu este imuabil. Perosnajele lui Vargas Llosa sunt mereu nemulțumite de puterea pe care o exercită ele însele sau care aparține altora. Prin urmare, vor încerca fie să o exacerbeze pe cea personală, fie să o submineze şi s-o distrugă pe cea străină, să întreprindă o evaziune cât mai completă pe tărâmul artei, al erotismului sau al iubirii. Dacă există ceva ce animă cu adevărat aceste personaje este nevoia lor primară de a descoperi mereu lumi noi, în realitate sau dincolo de aceasta. Violența şi dorința sunt armele fundamentale cu ajutorul cărora personajele luptă în această confruntare pe viață şi pe moarte.
Dacă puterea, răzvrătirea şi visul domină romanele lui Vargas Llosa, rezultă că impulsul esențial al personajelor sale este nemulțumirea. Dacă ar fi să identificăm notele comune între Alberto, Trujillo, Urania, Flora sau Gauguin, vom vedea, la capătul unei lecturi atente, că este vorba despre nevoia tuturor de a depăşi limitele care îi îngrădesc. Acelaşi lucru poate fi afirmat în legătură cu toate personajele lui Vargas Llosa, până la exemplarul caz al lui Roger Casement. Scriitorul concepe ființele umane ca pe o înlănțuire a unor voințe de neclintit, aspirând mereu către o nouă dimensiune, care va fi pusă la încercare în incandescența luptei pentru sau împotriva puterii.
Însă dacă Vargas Llosa înțelege realitatea ca pe o permanentă luptă, sufletul său e întotdeauna de partea rebelilor, a răzvrătiților, a poeților. Rebelii şi visătorii, răzvrătiții şi artiştii fac ca viața, pentru scriitorul peruan, să aibă sens şi să se poată îndrepta către o direcție clară. Flacăra răzvrătirii e inseparabilă de a aceea a romanului însuşi. Căci este, în fond, vechea hrană a eroilor.