Miscellanea
Ion Buzaşi
Un pedagog blăjean despre eşecul şcolar al lui Eminescu
Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016
În istoria pedagogiei româneşti ar trebui menționat şi numele pedagogului blăjean – Toma Cocişiu (1887-1986). Originar din Vad, județul Braşov, studiază în satul natal, la gimnaziul din Braşov şi la „Preparandia”, adică Şcoala Normală de Învățători, din Blaj, pe care o absolvă în 1907. După absolvire este numit învățător în Pănade, satul lui Timotei Cipariu şi, alături de preotul satului, are bucuria să-şi conducă sătenii la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, la împlinirea visului de unitate națională. Era cunoscut de N. Iorga, pentru că între 1912-1914 a frecventat cursurile Universității Populare de la Vălenii de Munte şi cred că marele istoric l-a îndemnat să redacteze manuale şcolare pentru ciclul primar şi cărți de pedagogie. După 1918 a fost transferat învățător la Blaj, unde experimentează metoda Şcolii active creştine. Cu acest titlu a publicat la Tipografia Seminarului din Blaj, în 1938 o carte, un compendiu în care explica metoda pe care a aplicat-o între 1928-1943, timp de 15 ani la şcoala care astăzi îi poartă numele.
Pedagogul blăjean porneşte de la studiul unui italian, Mario Casotti, Scuola attiva – cu idei deduse din opera filosofului creştin Toma de Aquino, Summa Theologica, de aceea el considera că numele potrivit al Şcolii experimentale pe care o propune este Şcoala activă creştină. Pornind de la adevărul general că organismul uman are nevoie în dezvoltarea sa de trebuințe trupeşti şi sufleteşti (acestea ar trebui să primeze) consideră că învățământul mecanic, repetitor, fără participare activă a şcolarului este practic inutil. De aceea învățătorul va propune elevilor spre studiu (sau spre învățătură) câteva „centre de viață”: hrană, căldură, lumină, apărare, muncă, podoabe etc. Sunt şi „centre de interes”, pentru că ele vor fi alese în mod liber de către elevi, învățătorul având rolul de a îndruma studiul acestor „centre de viață”, studiu care urmează treptele unei cercetări ştiințifice: alegerea (opțiunea), observarea, exprimarea şi dezvoltarea (sau darea de seamă, raportul). Este o stimulare a creativității elevului şi se accentuează schimbarea de metodă, nu de paradigmă: „Cine schimbă programa, fără să schimbe metoda, a lucrat superficial”.
Partea a II-a a broşurii lui Toma Cocişiu este un succint manual de pedagogie pentru părinți, care continuă într-un fel cartea lui Andrei Mureşanu, Icoana creşterii rele, postulând ca şi poetul ardelean paşoptist că „pururea copiii sunt icoana părinților”. Bazat pe precepte pedagogice biblice, reiterează câteva adevăruri de care şcoala ar trebui să țină seama întotdeauna: exemplul personal, jocul ca metodă de învățare la vârsta şcolară mică, jocul de rol (dialogul, convorbirea) – mijloace pentru dezvoltarea vorbirii, caracterul educativ al literaturii pentru copii – („Principii, adevăruri, virtuți şi idealuri vor găsi în basme şi legende, cari închid în ele înalte adevăruri biruind în tot locul nedreptatea.”); în perioada adolescenței „educația sexuală e chestiune de tact. Această sarcină la vârsta de 16-17ani, revine nu şcolii ci părinților, iar în locul lor preotului sau medicului. Prin tăcere răul mic vine şi mai mare”. Cât de actuale sunt pentru şcoli aceste deziderate şi aceste constatări: „Preferim la elevi progresele încete, dar sigure, fructe ale descoperirii lor. În loc de acumulare de cunoştințe, preferim să pună elevul stăpânire pe instrumentele cunoaşterii care îi vor ajuta să rezolve problemele reale ale vieții.” Sau în altă parte: „Copiii sunt slab pregătiți pentru viață nu din lipsă de instrucție, ci pentru că nu pot şi nici nu ştiu să se folosească de instrucția primită.” (p.30) Şi iată cum recomandă predarea religiei în şcoală:„Cea mai bună metodă de educație religioasă e metoda Sfintei Scripturi; hrăniți închipuirea copiilor, nu le spuneți nimic fără de a îmbrăca în chipuri sensibile” – cerință formulată şi de marele pedagog ceh Comenius, în lucrarea Orbis sensualium pictus (Lumea sensibilă a imaginilor). „Ajutați spiritul lor, aduceți-i în stare să găsească adevăruri în ei şi prin ei înşişi. Şi ele vor fi mai proprii, mai plăcute şi mai trainice. Fundamentul religiei este trăirea ei în suflete, nu învățarea de-a rostul de prescripții” (p.26).
L-am cunoscut personal şi am admirat tenacitatea cu care a căutat să-şi impună până la anii senectuții concepția pedagogică; era mâhnit când pedagogi şcoliți după metode noi, chipurile moderne, îl priveau cu o îngăduință jignitoare sau cu o neîncredere pornită din ignoranță. Când i-am solicitat o scurtă convorbire , i-am spus că este un „om fericit” pentru că timp de doi ani (1887-1889) a fost „contemporan cu Eminescu”, despre al cărui popas blăjean din 1866 a scris câteva articole în presa locală. Şi pentru că în 1973 l-am invitat pe poetul Imnelor Bucuriei, la Blaj, la o întâlnire cu cititorii, am înlesnit cunoştința pedagogului blăjean cu poetul Ioan Alexandru. Redau după notele mele, această convorbire la care a asistat şi poetul Ioan Alexandru cu o tăcere aprobatoare: T.C.- Ştiu că vă interesați de acest capitol de biografie eminesciană – Blaj, 1866 - , dar eu consider că nu numai poeziile scrise sau publicate în timpul popasului blăjean în revista Familia trebuie puse în legătură cu acest interval de timp. De pildă, frumosul pastel nocturn Somnoroase păsărele a încolțit în imaginația poetului tot atunci. Aflat la vârsta maximei receptivități poetice, şcolarul Eminescu a petrecut adeseori serile până noaptea târziu, pe malul Chereteului, aflat în partea de nord a oraşului. Imagini din poezie se pot raporta la peisaj: „Trece lebăda pe ape/ Între trestii să se culce…” I.B.- Vă rog să-mi îngăduiți să spun că sunt şi imagini care contrazic poziția geografică a locului din Blaj: „Doar izvoarele suspină/ Pe când codrul negru tace…” etc. Dar opinia Dvs. poate fi preluată în sensul unei receptivități artistice acute a poetului în această perioadă. Voiam să vă întreb însă despre „eşecul” şcolar al lui Eminescu, în relație cu opiniile Dvs. pedagogice din cartea Şcoala activă creştină. Dvs. susțineți că Eminescu a venit la Blaj mai ales pentru ca să-şi treacă în particular nişte examene. În ultima vreme, ştiți că s-au dat şi alte explicații călătoriei din 1866 a poetului în Transilvania. T.C. În legătură cu eşecul şcolar al lui Eminescu eu am un argument chiar în poezia lui. Vă amintiți:„În zadar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncați de molii,/ Cauți taina frumuseții/ Şi îndemnurile vieții…” Eminescu era un adversar neîmpăcat al învățăturii mecanice, bazate pe memorie. Stau dovadă Scrierile lui padagogice de curând publicate la Editura „Junimea”. Iată câteva fragmente pe care le avea în vedere pedagogul blăjean. „D-nul învățător să-şi deie silința şi mai cu seamă să cate, ca copiii să nu învețe nimic în mod inert şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit” (Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p.34); „Rugându-vă să considerați că învățământul mecanic este cel general în şcoalele noastre, de vreme ce lipsa de cunoştințe pedagogice e asemenea generală, sunt de părere că într-o dezvoltare normală a învățământului pedagogic, o asemenea direcțiune nici nu ar fi cu putință, dar, în împrejurările de față această şcoală e la nivelul a cel puțin 50% din şcoalele noastre de fete” (ibid. p.73). - Cum explică poetul Ioan Alexandru, care ne-a ținut o excepțională prelegere despre Eminescu poet național, că un tânăr atât de înzestrat intelectual, are insuccese şcolare la gimnaziul din Cernăuți. Un tânăr care în primii ani de şcoală obține rezultate meritorii, ajunge să fie corigent şi amenințat de repetenție. Numai lecțiile placide, neinteresante sunt cauza. Învățarea prin descoperire, problematizare, analogia, metode şi procedee didactice recomandate şi utilizate în Şcoala creştină activă, de sporire a încrederii în forțele proprii erau înlocuite de mulți profesori de la gimnaziul din Cernăuți cu expunerea autoritară, catedratică de tip „magister dixit”. În felul acesta poetul a ajuns să creadă că „în zadar în colbul şcolii cauți taina frumuseții”. Aron Pumnul însă era printre profesorii din Cernăuți o nobilă excepție. Era dascălul îndrăgit de Eminescu. Pumnul venea de la Blaj şi Eminescu se gândea că acolo toți profesorii sunt asemenea lui Pumnul. Sigur, Blajul l-a decepționat în această privință, dacă este adevărată nereuşita, frumos repovestită de G. Călinescu, după o tradiție literară blăjeană, la examenul de limba elină. Dar călătoria în Transilvania şi popasul blăjean au fost rodnice pentru creația eminesciană. Ceea ce este mult mai important! Ascultându-l cu atenție, Ioan Alexandru nu l-a contrazis, ci am avut convingerea că-i dă dreptate.
Pedagogul blăjean porneşte de la studiul unui italian, Mario Casotti, Scuola attiva – cu idei deduse din opera filosofului creştin Toma de Aquino, Summa Theologica, de aceea el considera că numele potrivit al Şcolii experimentale pe care o propune este Şcoala activă creştină. Pornind de la adevărul general că organismul uman are nevoie în dezvoltarea sa de trebuințe trupeşti şi sufleteşti (acestea ar trebui să primeze) consideră că învățământul mecanic, repetitor, fără participare activă a şcolarului este practic inutil. De aceea învățătorul va propune elevilor spre studiu (sau spre învățătură) câteva „centre de viață”: hrană, căldură, lumină, apărare, muncă, podoabe etc. Sunt şi „centre de interes”, pentru că ele vor fi alese în mod liber de către elevi, învățătorul având rolul de a îndruma studiul acestor „centre de viață”, studiu care urmează treptele unei cercetări ştiințifice: alegerea (opțiunea), observarea, exprimarea şi dezvoltarea (sau darea de seamă, raportul). Este o stimulare a creativității elevului şi se accentuează schimbarea de metodă, nu de paradigmă: „Cine schimbă programa, fără să schimbe metoda, a lucrat superficial”.
Partea a II-a a broşurii lui Toma Cocişiu este un succint manual de pedagogie pentru părinți, care continuă într-un fel cartea lui Andrei Mureşanu, Icoana creşterii rele, postulând ca şi poetul ardelean paşoptist că „pururea copiii sunt icoana părinților”. Bazat pe precepte pedagogice biblice, reiterează câteva adevăruri de care şcoala ar trebui să țină seama întotdeauna: exemplul personal, jocul ca metodă de învățare la vârsta şcolară mică, jocul de rol (dialogul, convorbirea) – mijloace pentru dezvoltarea vorbirii, caracterul educativ al literaturii pentru copii – („Principii, adevăruri, virtuți şi idealuri vor găsi în basme şi legende, cari închid în ele înalte adevăruri biruind în tot locul nedreptatea.”); în perioada adolescenței „educația sexuală e chestiune de tact. Această sarcină la vârsta de 16-17ani, revine nu şcolii ci părinților, iar în locul lor preotului sau medicului. Prin tăcere răul mic vine şi mai mare”. Cât de actuale sunt pentru şcoli aceste deziderate şi aceste constatări: „Preferim la elevi progresele încete, dar sigure, fructe ale descoperirii lor. În loc de acumulare de cunoştințe, preferim să pună elevul stăpânire pe instrumentele cunoaşterii care îi vor ajuta să rezolve problemele reale ale vieții.” Sau în altă parte: „Copiii sunt slab pregătiți pentru viață nu din lipsă de instrucție, ci pentru că nu pot şi nici nu ştiu să se folosească de instrucția primită.” (p.30) Şi iată cum recomandă predarea religiei în şcoală:„Cea mai bună metodă de educație religioasă e metoda Sfintei Scripturi; hrăniți închipuirea copiilor, nu le spuneți nimic fără de a îmbrăca în chipuri sensibile” – cerință formulată şi de marele pedagog ceh Comenius, în lucrarea Orbis sensualium pictus (Lumea sensibilă a imaginilor). „Ajutați spiritul lor, aduceți-i în stare să găsească adevăruri în ei şi prin ei înşişi. Şi ele vor fi mai proprii, mai plăcute şi mai trainice. Fundamentul religiei este trăirea ei în suflete, nu învățarea de-a rostul de prescripții” (p.26).
L-am cunoscut personal şi am admirat tenacitatea cu care a căutat să-şi impună până la anii senectuții concepția pedagogică; era mâhnit când pedagogi şcoliți după metode noi, chipurile moderne, îl priveau cu o îngăduință jignitoare sau cu o neîncredere pornită din ignoranță. Când i-am solicitat o scurtă convorbire , i-am spus că este un „om fericit” pentru că timp de doi ani (1887-1889) a fost „contemporan cu Eminescu”, despre al cărui popas blăjean din 1866 a scris câteva articole în presa locală. Şi pentru că în 1973 l-am invitat pe poetul Imnelor Bucuriei, la Blaj, la o întâlnire cu cititorii, am înlesnit cunoştința pedagogului blăjean cu poetul Ioan Alexandru. Redau după notele mele, această convorbire la care a asistat şi poetul Ioan Alexandru cu o tăcere aprobatoare: T.C.- Ştiu că vă interesați de acest capitol de biografie eminesciană – Blaj, 1866 - , dar eu consider că nu numai poeziile scrise sau publicate în timpul popasului blăjean în revista Familia trebuie puse în legătură cu acest interval de timp. De pildă, frumosul pastel nocturn Somnoroase păsărele a încolțit în imaginația poetului tot atunci. Aflat la vârsta maximei receptivități poetice, şcolarul Eminescu a petrecut adeseori serile până noaptea târziu, pe malul Chereteului, aflat în partea de nord a oraşului. Imagini din poezie se pot raporta la peisaj: „Trece lebăda pe ape/ Între trestii să se culce…” I.B.- Vă rog să-mi îngăduiți să spun că sunt şi imagini care contrazic poziția geografică a locului din Blaj: „Doar izvoarele suspină/ Pe când codrul negru tace…” etc. Dar opinia Dvs. poate fi preluată în sensul unei receptivități artistice acute a poetului în această perioadă. Voiam să vă întreb însă despre „eşecul” şcolar al lui Eminescu, în relație cu opiniile Dvs. pedagogice din cartea Şcoala activă creştină. Dvs. susțineți că Eminescu a venit la Blaj mai ales pentru ca să-şi treacă în particular nişte examene. În ultima vreme, ştiți că s-au dat şi alte explicații călătoriei din 1866 a poetului în Transilvania. T.C. În legătură cu eşecul şcolar al lui Eminescu eu am un argument chiar în poezia lui. Vă amintiți:„În zadar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncați de molii,/ Cauți taina frumuseții/ Şi îndemnurile vieții…” Eminescu era un adversar neîmpăcat al învățăturii mecanice, bazate pe memorie. Stau dovadă Scrierile lui padagogice de curând publicate la Editura „Junimea”. Iată câteva fragmente pe care le avea în vedere pedagogul blăjean. „D-nul învățător să-şi deie silința şi mai cu seamă să cate, ca copiii să nu învețe nimic în mod inert şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit” (Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p.34); „Rugându-vă să considerați că învățământul mecanic este cel general în şcoalele noastre, de vreme ce lipsa de cunoştințe pedagogice e asemenea generală, sunt de părere că într-o dezvoltare normală a învățământului pedagogic, o asemenea direcțiune nici nu ar fi cu putință, dar, în împrejurările de față această şcoală e la nivelul a cel puțin 50% din şcoalele noastre de fete” (ibid. p.73). - Cum explică poetul Ioan Alexandru, care ne-a ținut o excepțională prelegere despre Eminescu poet național, că un tânăr atât de înzestrat intelectual, are insuccese şcolare la gimnaziul din Cernăuți. Un tânăr care în primii ani de şcoală obține rezultate meritorii, ajunge să fie corigent şi amenințat de repetenție. Numai lecțiile placide, neinteresante sunt cauza. Învățarea prin descoperire, problematizare, analogia, metode şi procedee didactice recomandate şi utilizate în Şcoala creştină activă, de sporire a încrederii în forțele proprii erau înlocuite de mulți profesori de la gimnaziul din Cernăuți cu expunerea autoritară, catedratică de tip „magister dixit”. În felul acesta poetul a ajuns să creadă că „în zadar în colbul şcolii cauți taina frumuseții”. Aron Pumnul însă era printre profesorii din Cernăuți o nobilă excepție. Era dascălul îndrăgit de Eminescu. Pumnul venea de la Blaj şi Eminescu se gândea că acolo toți profesorii sunt asemenea lui Pumnul. Sigur, Blajul l-a decepționat în această privință, dacă este adevărată nereuşita, frumos repovestită de G. Călinescu, după o tradiție literară blăjeană, la examenul de limba elină. Dar călătoria în Transilvania şi popasul blăjean au fost rodnice pentru creația eminesciană. Ceea ce este mult mai important! Ascultându-l cu atenție, Ioan Alexandru nu l-a contrazis, ci am avut convingerea că-i dă dreptate.