Cronica literară
Grațiela Benga
PORTRET LIRIC
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
De o discreție inexplicabilă pentru cei care respiră numai în spațiul public, Monica Rohan este o poetă apreciată într-o anumită zonă a lumii literare şi ignorată în altele. Numele ei nu spune multe iubitorilor de poezie, cu excepția celor din imediata apropiere. Nu ştiu câtă indiferență față de soarta producțiilor sale lirice se ascunde aici, câtă împăcare cu sine sau (cine ştie?) câtă inerție a pieței cărților de poezie.
Trecând printr-o dimineață a prilejuit intrarea în literatură a Monicăi Rohan în 1983, cu volum premiat la concursul de debut al Editurii Facla (1982). O lirică distinsă şi delicată propunea la începutul anilor ’80 tânăra poetă, ale cărei versuri adunau transparențe de cristal şi sfioşenii de blândă sălbăticiune. Purtând câteva semne ale melancoliilor Gabrielei Melinescu şi angoaselor Ilenei Mălăncioiu, versurile debutului priveau spre afară, dar trăiau înăuntru. Spiritul poetei este, în esența lui, retractil. Tulburat de viziunea spațiilor în care s-ar fi putut desfăşura, îl sperie lărgimea, aşa cum îl neliniştesc adâncimile. Lumea i se înfățişează ca o fulgurație intermitentă, convertită periodic în aglomerarea materiei. Poeta îşi asumă această surprinzătoare transformare, trăind-o ca pe propria ei metamorfoză şi legând-o de raportul dintre poezie şi timp. Primele poeme ale Monicăi Rohan încearcă să surprindă metamorfoza, dar şi mirajul. Poezia însăşi poate cultiva o iluzie, poate redefini arderea mocnită, penitența singurătății sau şansa unei noi întemeieri. Trecând printr-o dimineață nu descoperă poezia ca o certitudine, ci ca o posibilitate de exprimare a interiorității, ivită din tensiune, îndoială, nesiguranță. Nu o acceptă ca un dat primar al ființei, ci o pune la încercare : „Arunc un pumn de poeme pe fereastră / calde, moi, pe pârtii de aer / ploaia creşte ca iarba / viorie lacrima pescuitorului se îngroaşă deasupra serii / ş…ț / Tu du-te acasă, tu pleacă din piață / fântâna azvârle nu ştiu câți litri / de nelinişte între două bătăi de clopot”…(Fereastra) Subintitulat filă de jurnal, poemul înregistrează tensiunea dintre conştiința şi pulsiunile interioare ale poetei. Seria de simboluri preluate din muzeul imaginar al liricii (fereastra, fântâna, cenuşa) se oglindeşte potrivit simțirilor autoarei, care (paradoxal) se eliberează de poezie, scriind poezie. Între a gândi („…cum să fac eu”) şi a exista („o casă cu pereți de aer / pereți cu aromă de cer”) se strecoară un clivaj care defineşte, de fapt, limita ființei. O limită care provoacă exasperare şi dorință de uitare (Trecerea lor neagră) sau o reinventare încăpățânată, naivă a propriei identități (Poveste fără durere). Lipsită de culori şi de repere stabile, lumea îi apare poetei ca o întindere nestăvilită, fără puncte cardinale. De aceea preferă încarcerarea într-o portocală, un conglomerat simbolic în care simțurile se reordonează şi cheamă, tăcute, răspunsuri care nu mai vin (Nu cer prea mult). Alteori e victima care aşteaptă, fatal, agresiunea spațiilor dezlănțuite. Halucinatorie şi de neoprit, lumea din afară vrea să prindă în capcană o ființă ce trece de etapa dezorientării şi dă proba deplinei singurătăți. Acum e față în față cu ea însăşi, hărțuită de înaintarea mării – parabolă a lumii de o materialitate dezolantă, opusă spiritului şi ideii, dar înfrumusețabilă (de ce nu?) prin poezie : „Poți să stingi lumina / oricum, marea înaintează / în fiecare noapte / se apropie tot mai flămândă / şi muşcă din mine / Poți să dormi / eu voi pleca uşor / Marea muşcă din mine / Dacă aş plânge / s-ar umple cu perle” (Oricum, timpul)
După o tăcere de doisprezece ani, poeta îşi relevă un alt profil existențial şi o nouă abordare artistică. Dacă Dulce lumină (1996) este (încă) o carte a căutărilor, ea va fi în egală măsură popasul meditativ de după momentul crucial al revelației. Poemele cuprinse în volum sunt eşantioane din sufletul unei ființe a cărei criză ontologică a fost depăşită numai prin revelarea sacrului. Liniile dizarmonice ale universului au dispărut, frământările şi neliniştea lasă loc seninătății sufletului, care descoperă pretutindeni lumina tulburătoare din icoanele naive. Versul este orientat spre poezie, nu spre prozelitism : captează suavități aurorale şi regăseşte atributele sacre ale spațiului – atât de străin, de fragmentat în primele volume ale poetei timişorene. Lirismul mizează pe ofranda personală a stărilor, fie ele de beatitudine, melancolie ori umilință. Ca într-un jurnal nedatat, micile poeme înregistrează febra devoțiunii, dar şi condiția dramatică a creaturii care a preluat, de la zămislire, liberul arbitru şi, implicit, răspunderea pentru propriile opțiuni. De cele mai multe ori, frământările se răsucesc în rugăciuni, melancoliile premerg clipa mirabilă a extazului mistic iar sufletul încorporează imnic tainele divine: „Frumos mai e / vasul de lut / smalțul negru albit de lumină / vasul rotund / concav / în care golul e plin / de răsuflarea / zilei dintâi.” Alte versuri valorifică – într-o viziune personală - decantările succesive, pentru a încerca să surprindă apariția esențelor pure : „Cerul / ca o apă / învelită în / mătasea îngerului…”
Odată cu Vedere periferică (1998), Monica Rohan atinge zona recuperărilor. Poeme mai vechi sau mai noi descoperă expresia unei libertăți (de cele mai multe ori) ingenue, sensibilă la multiplicitatea formală a afectului şi a gândirii. Vedere periferică se cristalizează dintr-o înclinație ludică, prin care punctele extreme se adună laolaltă iar vectorii contradictorii ai existenței învață să se tolereze. Omul apare când în relație comunicativă cu universul, când retras în turnul lui de fildeş. Din ochii larg deschişi ai poetei, se răsfrânge câteodată o încântare copilărească în fața miracolului universal, perceput ca manifestare esențială a omului (Septembrie, Primăvară) şi perpetuu triumf al transcendenței : „Umbra / din iarbă când şi-o smulge / Steaua / rupe hălci de pământ // astfel / de miliarde de nopți / bucată cu bucată / țărâna se mută în cer.” (țărâna se mută în cer) Sau, dimpotrivă, simțurile se contractă, identitatea se dedublează şi lasă cuvintele undeva în urmă, ca nişte exuvii în tăcerile singurătății cosmice (Îndepărtare). Un ceremonial ludic (Zori) sau rescrierea lirică, bine individualizată, a unui basm (Basmul rezis) se articulează din plăcerea jocului şi a rafinării limbajului, cu subtilități eufonice şi intarsii simbolico-alegorice.
Dacă secțiunile care alcătuiesc Vedere periferică au un oarecare grad de autonomie în raport cu întregul, 1000 fără 1 (2002) creşte pe structura unitară a unei… poveşti. Un lirism discret, cald, învăluitor, aproximat într-o singură poveste fără sfârşit – pe acesta mizează acum Monica Rohan. 1000 fără 1 este cartea unei poete care îşi trăieşte cu o anume voluptate marginalitatea, încăpățânându-se să fie ceea ce este, nu ceea ce se aşteaptă alții să fie. Dar, în egală măsură, e cartea unei resurecții. A regenerării lirismului înțeles în primul rând ca stare ontică, nu ca broderie tehnică. Şi, ca orice poveste, 1000 fără 1 are un început. Nu este spectrul crunt al morții, ca în seducătoarele poveşti ale şeherezadei, ci darul neînchipuit al învierii : „Însă, / prea multă vreme n-a izbutit / să tacă / O îmboldeau cuvintele / şi, / deşi s-a lăsat devorată, / mai rămăsese doar o voce / înceată / o şoptire abia, cât o pală / de vânt / o licăire cât o pâlpâire / de lumânare / atât – prea destul / cât să adie / o rugăciune / şi să învie.” (pre-față) Iar povestea va curge ca o apă care-şi strânge afluenții, colectând teme şi fantasme personale (copilăria, iubirea, singurătatea, iluzia, viața/moartea, fascinației transcendenței, Valea Pângerii, cuvântul, lumina, lacrima ş.a.), dar şi vulnerabilitatea lumii întregi. Iar lumea este alcătuită dintr-un şir de fragmente concentrate asupra lor însele, incapabile să se adune laolaltă şi să caute, împreună, adevărul ființării lor (roza). Rămân căutările, aspirațiile şi fantasmele articulate de vocea lirică într-un discurs fluvial, uneori controlat, alteori lăsat să se prăvălească fără zăgazuri. O paranteză se desenează printr-o intensă mişcare interioară, orientată către începuturile atemporale ale iubirii. Consumată, iubirea nu îşi pierde resursele, ba chiar se îmbogățeşte. E un dat existențial, săpat în miezul primar al ființei, nu un capriciu care condiționează şi şterge în grabă o atitudine : „Măcar o dată / – în copilărie – să ne fi întâlnit / măcăr o dată / în rochia mierlei, cea neagră, pătată / (sau brună, pentru vremea cea bună / sau caldă, pentru vremea cealaltă / în care – sigur – / ne-am cunoscut / altfel, de unde-aş avea / această-glinjoară rotundă / cu imaginea ta / înrămată-ntr-o undă / – sau cută ? – / profundă / din inima mea.)” În versurile Monicăi Rohan, sensurile se ordonează în imagini, imaginile poetice se infuzează la rândul lor de sens iar cuvintele mărturisesc în destule poeme nu numai semnificații, ci şi propria lor condiție existențială (deslegarea, rostirea, cuvântul).
O altă poveste – de această dată, destrămată – ar fi punctul de plecare pentru Nostalgia grădinii (2006). Se arată aici o altă vârstă a poetei, cea în care marile recuperări se încadrează unei viziuni integratoare, absorbind diversitatea structurală a existenței şi făcând să încolțească în ea sămânța cuvântului. Căci Nostalgia grădinii nu este neapărat cartea amintirilor, cât mai ales o privire aruncată spre eternitate, dintre secvențele unui jurnal liric. Primele poeme reconstituie imaginea copilului la granița dintre autobiografie şi biografie generică, dintre timp şi durată : „Să nu mai umblu prin văi necunoscute. // Iată-mă-s iar / prin văi înserate cu umbre vineții / unde ciulinul e frate cu guşterii minții / Acolo zglobii saltă-n pământ / flori albe de romaniță / Acolo mai sunt cu bretonul în vânt / fetița desculță-n sandale / mai alergând şi acum”… (Îndemn). Gravitând în jurul unui laitmotiv generos („pasărea mult întristată”), versurile certifică, indubitabil, percepția acută a timpului deghizat în spațiu. Dar şi a modului în care grădina, mărul, florile, livada şi valea îndeplinesc rolul de rezonatori sufleteşti pentru o stare care îmbină spaima şi dorul, sugerate prin tonalități elegiace şi vagi ritmuri ceremoniale.
Cu Picături (2007), autoarea se păstrează în perimetrul acumulărilor de stări afective care se năruiesc şi umplu imagini, până la un punct, exterioare. De această dată, poemele abandonează montajul elaborat al cadrelor şi se mulțumesc cu o singură imagine, care încearcă să concentreze o întreagă suită de senzații şi trăiri. Versurile nu urmează un tipar clasic de concetto sau haiku, ci caută acea expresivitate echivocă a convergenței dintre iluzie şi adevăr, în sugestia poetică a unei apariții, fie telurică (sub chipul abia definit al iubirii), fie cosmică („Tămâia lunii / verde mocnit / pâlpâire domoală / primăvara…”). Adesea ivite dintr-un şir de experiențe onirice, Picăturile circumscriu o lume care posedă o materie a ei, fără să fie corporală, care are transparență, fără a fi spirituală, care arată, cu alte cuvinte, o sensibilitate exprimată (numai) ca imagine şi orientată spre un lirism a cărui spontaneitate reflectă fidel dinamica inegală, imprevizibilă a interiorității.
Versurile Monicăi Rohan asimilează deruta, vulnerabilitatea, neliniştea, uimirea şi încântarea, topindu-le în matricea unui poem lipsit de pretenții livreşti. Atrasă în vârtejul cuvintelor, autoarea refuză aerul contingenței pentru că, în comparație cu lumea tangibilă, realitatea diafană a poeziei se dovedeşte mult mai adevărată.
Grațiela Benga
Trecând printr-o dimineață a prilejuit intrarea în literatură a Monicăi Rohan în 1983, cu volum premiat la concursul de debut al Editurii Facla (1982). O lirică distinsă şi delicată propunea la începutul anilor ’80 tânăra poetă, ale cărei versuri adunau transparențe de cristal şi sfioşenii de blândă sălbăticiune. Purtând câteva semne ale melancoliilor Gabrielei Melinescu şi angoaselor Ilenei Mălăncioiu, versurile debutului priveau spre afară, dar trăiau înăuntru. Spiritul poetei este, în esența lui, retractil. Tulburat de viziunea spațiilor în care s-ar fi putut desfăşura, îl sperie lărgimea, aşa cum îl neliniştesc adâncimile. Lumea i se înfățişează ca o fulgurație intermitentă, convertită periodic în aglomerarea materiei. Poeta îşi asumă această surprinzătoare transformare, trăind-o ca pe propria ei metamorfoză şi legând-o de raportul dintre poezie şi timp. Primele poeme ale Monicăi Rohan încearcă să surprindă metamorfoza, dar şi mirajul. Poezia însăşi poate cultiva o iluzie, poate redefini arderea mocnită, penitența singurătății sau şansa unei noi întemeieri. Trecând printr-o dimineață nu descoperă poezia ca o certitudine, ci ca o posibilitate de exprimare a interiorității, ivită din tensiune, îndoială, nesiguranță. Nu o acceptă ca un dat primar al ființei, ci o pune la încercare : „Arunc un pumn de poeme pe fereastră / calde, moi, pe pârtii de aer / ploaia creşte ca iarba / viorie lacrima pescuitorului se îngroaşă deasupra serii / ş…ț / Tu du-te acasă, tu pleacă din piață / fântâna azvârle nu ştiu câți litri / de nelinişte între două bătăi de clopot”…(Fereastra) Subintitulat filă de jurnal, poemul înregistrează tensiunea dintre conştiința şi pulsiunile interioare ale poetei. Seria de simboluri preluate din muzeul imaginar al liricii (fereastra, fântâna, cenuşa) se oglindeşte potrivit simțirilor autoarei, care (paradoxal) se eliberează de poezie, scriind poezie. Între a gândi („…cum să fac eu”) şi a exista („o casă cu pereți de aer / pereți cu aromă de cer”) se strecoară un clivaj care defineşte, de fapt, limita ființei. O limită care provoacă exasperare şi dorință de uitare (Trecerea lor neagră) sau o reinventare încăpățânată, naivă a propriei identități (Poveste fără durere). Lipsită de culori şi de repere stabile, lumea îi apare poetei ca o întindere nestăvilită, fără puncte cardinale. De aceea preferă încarcerarea într-o portocală, un conglomerat simbolic în care simțurile se reordonează şi cheamă, tăcute, răspunsuri care nu mai vin (Nu cer prea mult). Alteori e victima care aşteaptă, fatal, agresiunea spațiilor dezlănțuite. Halucinatorie şi de neoprit, lumea din afară vrea să prindă în capcană o ființă ce trece de etapa dezorientării şi dă proba deplinei singurătăți. Acum e față în față cu ea însăşi, hărțuită de înaintarea mării – parabolă a lumii de o materialitate dezolantă, opusă spiritului şi ideii, dar înfrumusețabilă (de ce nu?) prin poezie : „Poți să stingi lumina / oricum, marea înaintează / în fiecare noapte / se apropie tot mai flămândă / şi muşcă din mine / Poți să dormi / eu voi pleca uşor / Marea muşcă din mine / Dacă aş plânge / s-ar umple cu perle” (Oricum, timpul)
După o tăcere de doisprezece ani, poeta îşi relevă un alt profil existențial şi o nouă abordare artistică. Dacă Dulce lumină (1996) este (încă) o carte a căutărilor, ea va fi în egală măsură popasul meditativ de după momentul crucial al revelației. Poemele cuprinse în volum sunt eşantioane din sufletul unei ființe a cărei criză ontologică a fost depăşită numai prin revelarea sacrului. Liniile dizarmonice ale universului au dispărut, frământările şi neliniştea lasă loc seninătății sufletului, care descoperă pretutindeni lumina tulburătoare din icoanele naive. Versul este orientat spre poezie, nu spre prozelitism : captează suavități aurorale şi regăseşte atributele sacre ale spațiului – atât de străin, de fragmentat în primele volume ale poetei timişorene. Lirismul mizează pe ofranda personală a stărilor, fie ele de beatitudine, melancolie ori umilință. Ca într-un jurnal nedatat, micile poeme înregistrează febra devoțiunii, dar şi condiția dramatică a creaturii care a preluat, de la zămislire, liberul arbitru şi, implicit, răspunderea pentru propriile opțiuni. De cele mai multe ori, frământările se răsucesc în rugăciuni, melancoliile premerg clipa mirabilă a extazului mistic iar sufletul încorporează imnic tainele divine: „Frumos mai e / vasul de lut / smalțul negru albit de lumină / vasul rotund / concav / în care golul e plin / de răsuflarea / zilei dintâi.” Alte versuri valorifică – într-o viziune personală - decantările succesive, pentru a încerca să surprindă apariția esențelor pure : „Cerul / ca o apă / învelită în / mătasea îngerului…”
Odată cu Vedere periferică (1998), Monica Rohan atinge zona recuperărilor. Poeme mai vechi sau mai noi descoperă expresia unei libertăți (de cele mai multe ori) ingenue, sensibilă la multiplicitatea formală a afectului şi a gândirii. Vedere periferică se cristalizează dintr-o înclinație ludică, prin care punctele extreme se adună laolaltă iar vectorii contradictorii ai existenței învață să se tolereze. Omul apare când în relație comunicativă cu universul, când retras în turnul lui de fildeş. Din ochii larg deschişi ai poetei, se răsfrânge câteodată o încântare copilărească în fața miracolului universal, perceput ca manifestare esențială a omului (Septembrie, Primăvară) şi perpetuu triumf al transcendenței : „Umbra / din iarbă când şi-o smulge / Steaua / rupe hălci de pământ // astfel / de miliarde de nopți / bucată cu bucată / țărâna se mută în cer.” (țărâna se mută în cer) Sau, dimpotrivă, simțurile se contractă, identitatea se dedublează şi lasă cuvintele undeva în urmă, ca nişte exuvii în tăcerile singurătății cosmice (Îndepărtare). Un ceremonial ludic (Zori) sau rescrierea lirică, bine individualizată, a unui basm (Basmul rezis) se articulează din plăcerea jocului şi a rafinării limbajului, cu subtilități eufonice şi intarsii simbolico-alegorice.
Dacă secțiunile care alcătuiesc Vedere periferică au un oarecare grad de autonomie în raport cu întregul, 1000 fără 1 (2002) creşte pe structura unitară a unei… poveşti. Un lirism discret, cald, învăluitor, aproximat într-o singură poveste fără sfârşit – pe acesta mizează acum Monica Rohan. 1000 fără 1 este cartea unei poete care îşi trăieşte cu o anume voluptate marginalitatea, încăpățânându-se să fie ceea ce este, nu ceea ce se aşteaptă alții să fie. Dar, în egală măsură, e cartea unei resurecții. A regenerării lirismului înțeles în primul rând ca stare ontică, nu ca broderie tehnică. Şi, ca orice poveste, 1000 fără 1 are un început. Nu este spectrul crunt al morții, ca în seducătoarele poveşti ale şeherezadei, ci darul neînchipuit al învierii : „Însă, / prea multă vreme n-a izbutit / să tacă / O îmboldeau cuvintele / şi, / deşi s-a lăsat devorată, / mai rămăsese doar o voce / înceată / o şoptire abia, cât o pală / de vânt / o licăire cât o pâlpâire / de lumânare / atât – prea destul / cât să adie / o rugăciune / şi să învie.” (pre-față) Iar povestea va curge ca o apă care-şi strânge afluenții, colectând teme şi fantasme personale (copilăria, iubirea, singurătatea, iluzia, viața/moartea, fascinației transcendenței, Valea Pângerii, cuvântul, lumina, lacrima ş.a.), dar şi vulnerabilitatea lumii întregi. Iar lumea este alcătuită dintr-un şir de fragmente concentrate asupra lor însele, incapabile să se adune laolaltă şi să caute, împreună, adevărul ființării lor (roza). Rămân căutările, aspirațiile şi fantasmele articulate de vocea lirică într-un discurs fluvial, uneori controlat, alteori lăsat să se prăvălească fără zăgazuri. O paranteză se desenează printr-o intensă mişcare interioară, orientată către începuturile atemporale ale iubirii. Consumată, iubirea nu îşi pierde resursele, ba chiar se îmbogățeşte. E un dat existențial, săpat în miezul primar al ființei, nu un capriciu care condiționează şi şterge în grabă o atitudine : „Măcar o dată / – în copilărie – să ne fi întâlnit / măcăr o dată / în rochia mierlei, cea neagră, pătată / (sau brună, pentru vremea cea bună / sau caldă, pentru vremea cealaltă / în care – sigur – / ne-am cunoscut / altfel, de unde-aş avea / această-glinjoară rotundă / cu imaginea ta / înrămată-ntr-o undă / – sau cută ? – / profundă / din inima mea.)” În versurile Monicăi Rohan, sensurile se ordonează în imagini, imaginile poetice se infuzează la rândul lor de sens iar cuvintele mărturisesc în destule poeme nu numai semnificații, ci şi propria lor condiție existențială (deslegarea, rostirea, cuvântul).
O altă poveste – de această dată, destrămată – ar fi punctul de plecare pentru Nostalgia grădinii (2006). Se arată aici o altă vârstă a poetei, cea în care marile recuperări se încadrează unei viziuni integratoare, absorbind diversitatea structurală a existenței şi făcând să încolțească în ea sămânța cuvântului. Căci Nostalgia grădinii nu este neapărat cartea amintirilor, cât mai ales o privire aruncată spre eternitate, dintre secvențele unui jurnal liric. Primele poeme reconstituie imaginea copilului la granița dintre autobiografie şi biografie generică, dintre timp şi durată : „Să nu mai umblu prin văi necunoscute. // Iată-mă-s iar / prin văi înserate cu umbre vineții / unde ciulinul e frate cu guşterii minții / Acolo zglobii saltă-n pământ / flori albe de romaniță / Acolo mai sunt cu bretonul în vânt / fetița desculță-n sandale / mai alergând şi acum”… (Îndemn). Gravitând în jurul unui laitmotiv generos („pasărea mult întristată”), versurile certifică, indubitabil, percepția acută a timpului deghizat în spațiu. Dar şi a modului în care grădina, mărul, florile, livada şi valea îndeplinesc rolul de rezonatori sufleteşti pentru o stare care îmbină spaima şi dorul, sugerate prin tonalități elegiace şi vagi ritmuri ceremoniale.
Cu Picături (2007), autoarea se păstrează în perimetrul acumulărilor de stări afective care se năruiesc şi umplu imagini, până la un punct, exterioare. De această dată, poemele abandonează montajul elaborat al cadrelor şi se mulțumesc cu o singură imagine, care încearcă să concentreze o întreagă suită de senzații şi trăiri. Versurile nu urmează un tipar clasic de concetto sau haiku, ci caută acea expresivitate echivocă a convergenței dintre iluzie şi adevăr, în sugestia poetică a unei apariții, fie telurică (sub chipul abia definit al iubirii), fie cosmică („Tămâia lunii / verde mocnit / pâlpâire domoală / primăvara…”). Adesea ivite dintr-un şir de experiențe onirice, Picăturile circumscriu o lume care posedă o materie a ei, fără să fie corporală, care are transparență, fără a fi spirituală, care arată, cu alte cuvinte, o sensibilitate exprimată (numai) ca imagine şi orientată spre un lirism a cărui spontaneitate reflectă fidel dinamica inegală, imprevizibilă a interiorității.
Versurile Monicăi Rohan asimilează deruta, vulnerabilitatea, neliniştea, uimirea şi încântarea, topindu-le în matricea unui poem lipsit de pretenții livreşti. Atrasă în vârtejul cuvintelor, autoarea refuză aerul contingenței pentru că, în comparație cu lumea tangibilă, realitatea diafană a poeziei se dovedeşte mult mai adevărată.
Grațiela Benga