Eveniment
Tudorel Urian

Naşterea unei minuni

Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016

 Ateneul Român este pentru Bucureşti, ceea ce este Turnul Eiffel pentru Paris. Simbolul identitar al Capitalei, imaginea pe care oriunde ai vedea-o o recunoşti instantaneu cu acea furnicătură de emoție şi mândrie, specifică lucrurilor şi locurilor pe care le porți permanent în suflet.
Un îndrăgostit incurabil de Bucureşti şi de clădirile sale simbol, construite în zorii modernității (a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prima jumătate a secolului al XX-lea), Nicolae Şt. Noica a puricat arhivele, a citit cărțile de memorii, a cotrobăit printre colecțiile de fotografii vechi de mai bine de un secol, cu tenacitate şi scrupulozitate de detectiv, pentru a urmări înălțarea de zi cu zi, piatră cu piatră, a acestui miracol arhitectonic într-un oraş care, ca înfățişare, la vremea respectivă, aducea mai mult cu o localitate rurală, decât cu o metropolă europeană. Rezultatul demersului domnului Nicolae Şt. Noica este strălucitor. Şi nici nu mă aşteptam să fie altfel. Pentru că albumul Ateneul şi constructorii săi completează o serie de lucrări excepționale, dedicate unor clădiri şi monumente înălțate în vremea lui Carol I, care au schimbat radical fața Capitalei şi a țării, oferind chipul României moderne.
Scriam şi cu alt prilej că acestor oameni care au schimbat fața Bucureştilor, înălțând edificii pe care le admirăm şi astăzi, ar trebui să li se recunoască în istoria civilizației româneşti merite cel puțin la fel de mari ca marilor clasici ai literaturii române, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, care, în aceeaşi perioadă au pus bazele limbii române literare. Poate paradoxal şi sigur nedrept, numele profesioniştilor autentici şi dedicați, care au făcut posibil acest miracol integrat de mai bine de un secol în cotidianul bucureştenilor, sunt aproape uitate astăzi, dincolo de cercurile destul de înguste ale castelor arhitecților şi constructorilor. De aceea, gestul lui Nicolae Şt. Noica de a le readuce în atenția publicului larg, cu un soi de smerenie plină de admirație, este de toată lauda. Scriind despre visul lui Constantin Esarcu, urmat cu o perseverență diabolică, de a oferi Bucureştiului un templu al culturii, despre geniul arhitectural al lui Albert Galleron, despre profesionalismul robust ale lui Dobre Nicolau şi Constantin Băicoianu, inginerul Nicolae Şt. Noica transmite cititorului de azi toată emoția admirației sale în fața unor oameni care au făcut posibil un miracol de bun gust şi finețe estetică greu de imaginat în lumea noastră postmodernă, mereu grăbită şi supusă unui utilitarism tot mai cinic şi agresiv.
Nimic nu este uitat sau lăsat deoparte în această saga a construirii Ateneului Român, povestită, cum numai el ştie, de Nicolae Şt. Noica: de la naşterea ideii, relatarea in extenso a demersurilor efectuate pentru punerea ei în practică, obținerea terenului, asigurarea fondurilor pentru finalizarea lucrării, concursul de proiecte, planşele conținând cele mai mici detalii ale proiectului câştigător, stabilirea şi achiziționarea materialelor de construcție, licitațiile pentru selectarea firmelor care să pună pe picioare proiectul, devizele stricte pentru fiecare etapă a lucrărilor, până la inaugurarea mărețului edificiu cu ocazia unei conferințe a lui Alexandru Odobescu. Din fericire, în acele zile se lucra temeinic şi responsabil, toate chitanțele şi hârtiuțele erau păstrate, astfel încât totul se poate reconstitui: fiecare zi de muncă şi fiecare centimă cheltuită. Construcția propriu zisă a Ateneului s-a făcut într-un ritm foarte alert, aş zice surprinzător de alert pentru o țară lipsită de tradiția înălțării unor edificii monumentale, cu decorațiuni sofisticate şi un grad foarte ridicat de artisticitate. Scrie Nicolae Şt. Noica: „După încheierea contractului de execuție, în luna iulie 1886 a început construcția Palatului. Antreprenorul Dobre Nicolau şi-a îndeplinit obligația de a conduce lucrările în ritm alert, astfel că la 15 decembrie 1886, după numai şase luni erau finalizate lucrările de construcție ale subsolului, iar la 10 noiembrie 1887, după alte 11 luni, era terminată „construcția de roşu” a edificiului.” Inaugurarea propriu-zisă a acestui templu al culturii a avut loc în ziua de 26 martie 1889. La ceremonie a participat şi M.S. Regele Carol I. Momentul a fost marcat de un omagiu pe care T.G. Djuvara l-a adus lui Constantin Esarcu, cel care a avut ideea şi ambiția de a vedea înălțată impunătoarea clădire: „Esarcu nu putea fi dat uitării, căci, dacă puțini sunt cei care răsfoiesc cărțile învechite, nu este om care să vie în capitala României şi care să nu rămână în admirațiune dinaintea Ateneului Român şi, oricâți au dat concursul lor la această monumentală operă, nimeni nu va contesta că ea aparține întreagă lui Constantin Esarcu”.
Pentru cititorul de azi, felul în care s-a construit Ateneul Român este un exemplu aproape şocant de bune practici în materie de construirea unui edificiu public. Transparență totală a procedurilor şi a felului în care s-au cheltuit banii, justificarea firească a cheltuirii fiecărui leu, cinstea constructorilor în a alege materialele cele mai bune, la prețurile cele mai ieftine, buna credință a diverselor comisii de evaluare care nu par să cunoască obişnuitele târguieli pe sub masă din ziua de azi. Două episoade relatate în albumul lui Nicolae Şt. Noica mi-au atras în chip deosebit atenția din această perspectivă. În primul rând felul în care era privită munca. La concursul de proiecte pentru clădirea centrală a Ateneului, au fost răsplătite nu doar proiectul învingător, dar şi cele clasate pe locurile doi şi trei, astfel încât, chiar dacă ele nu mai aveau nicio şansă să fie puse în practică, munca autorilor lor să nu fi fost în zadar. Astfel, remarcă Nicolae Şt. Noica citând un articol găsit în arhive, dacă autorul proiectului clasat pe primul loc „va avea direcțiunea executării lucrărilor cu un beneficiu... din devisul definitiv”, proiectul clasat pe locul doi „va avea un premiu de 2000 de lei, iar proiectul clasat III va avea un premiu de 1000 lei”. Oarecum în aceeaşi logică se plasează şi programul „Dați un leu pentru Ateneu”. Acesta nu a fost, aşa cum s-ar fi putut crede şi în mare măsură se mai crede şi astăzi, o colectă publică tradițională, cu aer de cerşetorie, ci o cât se poate de onorabilă loterie, dotată cu nişte câştiguri substanțiale. De altfel Nicolae Şt. Noica oferă, la un moment dat şi lista câştigătorilor acestei loterii la care doi dintre participanți au luat marile premii, în valoare de 25 000 de lei (aur): Dumitru C. Popescu şi Ioan Crețoiu, ambii din Bucureşti. E drept, pe de altă parte, că marele premiu, de 75 000 de lei (aur) nu s-a câştigat.
Celălalt aspect, cel puțin la fel de inedit pentru lumea de azi este cel în care profesioniştii în construcții se raportau la acest edificiu simbol al culturii naționale. Nu exista o concurență crâncenă pentru a pune mâna pe un contract foarte lucrativ din banii publici, aşa cum se întâmplă azi. Toată lumea căuta să ducă prețurile cât mai jos, iar unii făceau chiar gestul sublim de a lucra pro bono. Scrie Nicolae Şt. Noica: „Credem a nu fi lipsit de interes a arăta că lucrările de izolații la subsolul edificiului au fost executate de Zerman (tatăl şi fiii). Adresându-se Ateneului, la 27 septembrie 1887, el spune: «Permiteți unui bătrân care de peste 50 de ani locuieşte în Bucureşti cu familia, să-şi aducă contribuția la construcția edificiului.» (...) «Suntem dispuşi a executa lucrările pe seama noastră proprie, plătind noi înşine şi materialul, şi lucrătorii.»” O propunere imposibil de refuzat şi este inutil de spus că lucrările făcute de Zerman au fost ireproşabile. Era în fond mândria firmei sale de familie.
În ceea ce s-ar putea numi deja tradiția minunatelor albume semnate de Nicolae Şt. Noica, Ateneul Român şi constructorii săi oferă cititorilor şi un soi de bonus. Pe lângă povestea în detaliu a construirii Ateneului Român autorul aduce în atenție şi nişte eseuri despre viețile şi operele ctitorilor acestui formidabil edificiu: Constantin Esarcu, Albert Galleron, Dobre Nicolau şi Constantin Băicoianu. Un adevărat act de cultură, dar şi o invitație la a privi cu alți ochi, acum în deplină cunoştință de cauză, alte câteva edificii splendide din Bucureşti ieşite din imaginația şi grație efortului acestor mari personalități ale timpului lor.
Un album precum cel al lui Nicolae Şt. Noica aproape că te trage de mânecă pentru a fi atent la comorile ascunse ale oraşului pe care îl parcurgi zilnic, adesea cu capul în pământ, copleşit de griji, stresat şi grăbit şi te face să simți fiorii mândriei de a trăi într-o capitală europeană plină de surprize care se cer mereu redescoperite. Nicolae Şt. Noica este ca un profesor de şcoală veche, mereu gata să ne arate măreția ascunsă a altor vremuri şi să se mustăcească discret privind cu coada ochiului chipurile noastre încărcate de uimire admirativă. Mulțumim din suflet, domnule profesor!