ANAMARIA SMIGELSCHI: "Vorbele sunt unelte. Ca pensulele, dălțile de gravură sau penițele..."

 - ANAMARIA SMIGELSCHI, artist plastic şi scriitor -

VIAȚA ROMÂNEASCĂ: Anamaria Smigelschi, te ştie omul şi copilăroasă, iubitoare de țânci, pentru care ai comis în 1973 o antologică serie de poveşti, valabilă în memoria multor generații (Luna Betiluna şi Dora Minodora), dar şi serioasă, gravă, cu o spontaneitate şi o franchețe delicioase, profunde şi de o polivalență năucitoare: ai făcut gravură în strada Speranței, ilustrație de carte, paginare artistică la reviste, pictură de şevalet, afişe, desen, grafică publicitară, acuarele delicate (faimoasa serie de scoici uriaşe, de pe plajă, pe care eu le-am botezat Cochiliografii), ai imaginat decoruri, ai croit costume, de lungul vieții te-ai vârât în tot felul de complicații epice savuroase, eşti maestră în prepararea pastelor, faci prăjituri mirobolante, înoți sute de metri în mare, ba ai făcut şi emisiuni de televiziune… Eşti, cu un termen frumos arhaic, o mare isprăvniceasă. Deci, de unde, brusc-aşa-şi-deodată, la un artist al penelului, această pasiune clocotitoare pentru scris, vulcanică, irepresibilă, aşa încât să scoți urgent două cărți rezonante, la Humanitas: una de călătorii (subiective, culturale, instructive, amețitoare…), anul trecut, intitulată Mai de ieri, mai de departe… şi cealaltă, de memorii (secvențiale, frânturi epice pe care numeşti, foarte drăgălaş, proze-lițe), cu titlul Gustul, mirosul şi amintirea, apărută în 2013?

ANAMARIA SMIGELSCHI: Am povestit, o viață întreagă, chestii de astea, copiilor şi adulților. Zicea, unul şi altul: - De ce nu le scrii? Ce să mai scriu şi eu? Rabdă hârtia atâta prostie, pe mine mă mai aşteaptă? Mai zicea şi Caragiale că pentru tot românul care ştie citi cel mai greu lucru e să nu scrie. Dar, acum vreo opt ani, înainte de a pleca în Mexic, Dna Victoria Angelescu, ce ținea rubrica de Turism Cultural la decedatul ADEVĂR LIT&ART., a zis, unde mă ştia bună de gură, că mă aşteaptă cu note de călătorie.- Păi eu nu ştiu să dactilografiez! - Lasă, îmi dictezi! Când am văzut ce uşor lunecă, fiincă eu am un pix cu gumiță ce ştie cuvinte încrucişate, am început să scriu poveşti din urmă şi, deoarece eu sunt foarte modestă şi ele erau scurte, le-am zis proze-lițe, le-am ciocănit la computer cu un deget, le-am printat şi le-am stivuit, una peste alta, într-o cutie de tortă Sacher, o casetă de lemn cu cheotoare de aur. După un timp, i-am spus lui Stelu Țurlea: - Ştii că scriu şi eu nişte chestii. - Ce chestii? Ia să-mi trimiți! şi i-am trimis vreo zece.- Urgent fă-mi un chapou şi ți le public în Ziarul de Duminică! 32 de săptămâni de atunci, primeam vineri dimineața, via email, ziarul cu câte o proze-liță, gata citita de vreo şase- şapte curioşi.
Într-un vernisaj, Bogdan Lefter, după ce m-a lăudat, mi-a zis să le pun între coperți şi cu două degete mi-a arătat grosimea unei cărți. Mi-am luat atunci un curaj şi i le-am dat dnei Lidia Bodea la Humanitas, cu cutie cu tot. Culmea a fost că la texte n-au avut de intervenit decât la ortografie (că pe atunci, nu ştiam să folosesc diacritice şi nu aveam corector gramatical), în schimb, pentru copertă (meseria mea) am făcut cinci variante... Efectul la cititori a fost neaşteptat de cald şi dulce ca mierea, s-au redeşteptat toți din vechime s-au recunoscut în carte sau în viețile lor cu întâmplări asemănătoare, am primit telefoane, m-au oprit cucoane pe stradă cerând continuări... Păi cu artele plastice n-am avut niciodată asemenea satisfacții, frumos.. interesant.. şi cam atât! Nu fotografii autografate de la doamne necunoscute măritate în Olanda sau Canada! Aşa că am scis-o şi pe a doua...

V.R.: Nu te întreb încă despre ascendențele familiale spectaculoase – cine ştie, ştie, cine nu, caută şi, mai ales, citeşte! – ci mă gândeam că, undeva, spui despre tine că eşti histrionică şi că te visai actriță (de altfel, era gata-gata să devii!). Deci, cum poate fi o femeie histrion? Nu decopertează cumva un plan temperamental cu o componentă prevalent masculină? Şi, apoi, alături de un bărbat, femeia-histrion se „expandează” pe mai multe planuri şi este posibil ca unele dintre acestea să interfereze la un moment dat cu modulul masculin, căruia să-i transmită o serie (mai mare sau mai mică) de inhibiții. Sau, dimpotrivă. Procesul de „contaminare” să fie şi invers. Cum a fost viața alături de artistul colosal, care a fost regretatul Ion Alin Gheorghiu?

A.S.: O indiancă i-a citit în palmă lui Cici (fratele meu cel mare, auto-denumit Cici Bomba, pe motiv că i se încurcă limba când zice Octavian Niculaie Ulisse Smigelschi) că suntem patru, trei băieți şi o fată, apoi s-a răzgândit: - Asta-i tot fată, dar mai bine se năştea băiat! Eu nu prea m-am jucat cu păpuşi, desenam mecanisme cu roți dințate şi visele mele erau aventuri cu bandiți, în care aveam, întotdeauna, rol activ, eram tare mândră de carura mea băiețească, cu umeri lați şi fundul mic. În drum spre Târgul de Sfântu’ Ilie de la Polovraci, pe potecă, o bătrânică ce mergea în urma mea, a chicotit: – Dumneata parc-ai fi fată! De-abia pe la douăzeci şi ceva de ani m-am resemnat şi mi-am compus o ținută de cuconiță cu tocuri înalte, coc sofisticat şi mănuşi de ață, vara. Nu m-a ținut prea mult...
Deşi, ca îndrăgostit, Alin a hotărât să desăvârşească instrucția mea artistică, că adică la şcoală nu ne învață nimic, mă dăscălea purtându-mă pe la Biblioteca Franceză şi pe la Ateneu, n-a prea fost o contaminare, mai curând o tovărăşie. Nu chiar o cooperativă de producție, căci de partea pragmatică a vieții m-am ocupat eu, în exclusivitate.
Cu excepția anilor de început, când Alin picta figurativ, eu îi pozam şi nu mă puteam abține să dau sfaturi, căile noastre artistice nu s-au interferat aproape de loc, au fost paralele, cu respect şi admirație unul față de celălalt, dar total diferite ca ideal şi finalitate, cu mijloace şi unelte diferite. O libertate totală de expresie în cazul lui, parametri ficşi (format, posibilități de tipar, beneficiar tâmpit, subiect comandat, termen de predare. etc., etc.), care fac şi dificultatea, dar şi savoarea artelor grafice, în cazul meu.

V.R.: Crezi că există un metabolism diferit, față de alte cupluri, acesta dintre doi pictori care locuiesc unul în ființa celuilalt, doi artişti bolnăvicios de sensibili, doi oameni cu aceeaşi calitate de a simți „enorm” şi de a vedea „monstruos”, deci, două entități care deformează artistic realitatea? Mă gândesc şi la sora ta, Ioana, care face o pereche extraordinară cu un alt „Mare Maestru” (cum îl numeai tu pe Alin Gheorghiu!), adică Vladimir Doru Şetran. Este vorba de un alt tip de osmoză, în „împreuna” a doi artişti, față de cea comună?

A.S.: Care ar fi cea comună??? Singura asemănare între viețile noastre de cuplu ar fi aceea că Alin a fost singurul bărbat din viața mea, ca şi Doru pentru Ioana (ei i se pot acorda cicumstanțe atenuante, căci este o catolică practicantă, pe când eu...) Port brățări de argint, pe stânga în numărul anilor, pe dreapta numărul bărbaților. Până de curând, când i s-a stricat încuietoarea şi am pierdut-o, singura brățară de pe mâna dreaptă provoca aceeaşi remarcă :- De ce nu mai iei de pe stânga să pui pe dreapta? Încaltea Radu Tudoran (scriitorul cu acelaşi nume), e drept că sub acțiunea unor doze de whisky, mi-a declarat cât de mult regretă că nu mai are vârsta potrivită ca să-mi schimbe numărul brățărilor. Adevărul e că eu nu mai aveam vârsta potrivită, se ştie că toate amorurile sale erau femei sub douăzeci şi cinci de ani, dar mi-a acordat o pagină în una din cărțile sale, cu brățări cu tot.
S-a-nțeles, sper, că-i ziceam mai mult în glumă Marele Maestru lui Alin (vezi Ilf şi Petrov, Ostap Bender, Mare maestru al combinațiilor). Noi nu ne potriveam la gusturi culinare, el adora să doarmă dezvelit la căldurică, eu învelită cu geamul deschis, drept pentru care, ne-am făcut odăi separate. Exceptând arta sa, era conformist şi încuiat, nu-şi tutuia părinții şi spunea sărumîna vecinilor vârstnici, nu mânca porumb fiert pe stradă, eu umblu desculță şi până mai ieri nu-mi spunea nimeni doamnă (domnu Alin şi Anamaria), el, deşi provenea dintr-o familie modestă de cartier, avea o prezență aristocratică, eu una de golan, el era discret şi conținut, eu vorbesc tare, le urez poftă bună măturătorilor care iau masa pe trotuar, la umbră, el nu se atingea de sărmăluțele şi colivele de pomană, eu beau apă din cănițele de tablă legate la fântâni, fără să aleg marginea de la toartă, lui nu-i plăcea la plajă, în apă nici atât, dar stătea ore şi ore pe baltă la peşte. După vara lui ’80, petrecută pe malul bulgăresc, când s-a umplut de zgrăbunțe de la soare, am început să merg singură la mare, chiar şi câte şapte săptămâni, el se bucura de bucuria mea şi mă aştepta zâmbind la geam cu o cină mirobolantă, gătită personal pentru mine şi amicii cu care călătoream, mă lăuda pentru desenele făcute în vacanță (l-am prins că se uita singur, cu atenție, cu ochelarii, de aproape).
Ne admiram şi eram mândri unul de altul. El a fost cu adevărat un artist care nu putea, şi nici nu voia, să facă altceva cu viața lui, în atelierul lui, celula sa cosmică ecranată spre exterior de o perdea de muzică, unde-şi petrecea toate, chiar toate zilele (inspirația dacă există, zicea, trebuie să te găsească în fața şevaletului cu pensula în mână), eu, cam amatoare, n-am trecut niciodată prin stările abisale ale marilor creatori, ci prin încântătorii tricolici de fiecare dată când pun ceva artistic la cale, ceva ce mie mi se pare că merită făcut, gravură, ilustrație de carte, o tortă mirobolantă, espadrile sau proze-lițe. El era profund, introvertit, plin de secrete... de cum intra în casă trăgea draperiile, eu, de când el a murit, n-am mai coborât jaluzelele, nici măcar o dată!
Oricum, dacă ar fi trăit, n-aş fi publicat nici monografia, pentru care am cotrobăit cu cruzime în cele mai intime însemnări ale sale, găsite post-mortem în atelierul în care, în toată viața, n-am intrat decât invitată, scrise în diagonală pe foi împăturite în patru, în opt, înfundate prin sertare, ascunse şi de propriii săi ochi, şi nici vreo proze-liță!

V.R.: Alte lucruri care m-au pus pe gânduri la lectura obsecvioasă a memoriilor tale (prefer sensul rar de smerită, pentru că le-am citit cu emoție sacerdotală !) – aceste fotograme ale unui film anapoda, fără cap şi fără coadă, ca un tradițional „stream of consciousness” – au fost abilitățile tale lingvistice. Ele mi s-au părut de-a dreptul ieşite din comun, ca să nu mai amintesc uimitoarea proprietate asupra lexicului (ştii şi tu că plasticienii se exprimă mai bine în fantasme, decât prin cuvinte!). Apoi, prospețimea imaginilor şi stilul cursiv, de o oralitate extraordinară, inserate cu entuziasm pe un epic deosebit de gustos. Or, toate acestea vin nu doar din straturile ancestrale ale genomului tău complicat(!), ci şi din lecturile tale personale. Ce ai citit în copilărie şi în adolescență, ce citeşti acum şi cum citeşti tu, Anamaria Smigelschi, o carte?

A.S.: Tot ce fac fac foarte repede, dar merg şi citesc încet. Foarte încet, legumesc fiecare cuvânt. Îmi plac cărțile scrise iscusit, care reuşesc, din vorbă-n vorbă, să-ți comunice ceva ascuns, nespus, ceva care te urmăreşte pe urmă zile. Mi-aduc aminte de un simplu dialog într-o gară, scris de Hemingway, din care ştiai precis cum arată cei doi, ce vârstă au şi ce hram poartă. De exemplu, din cartea ta, Moştenirea Familiei Bildungsroman, cel mai mult mi-a plăcut sedința de redacție...
Ce abilități stilistice?!? Vorbele sunt unelte, ca pensulele, dăltițele de gravură sau penițele, le folosesc cu abilitatea cu care tai, în cubulețe egale, un dovlecel. Textele mele sunt scurte şi concentrate, ca răspuns la lungul război purtat cu redactorii şi prozatorii români, în meseria mea de grafician. - Mai scurt, ziceam în zadar, mai scurt, tempo! Şi-mi venea să umblu cu foarfeca, să tai cele trei pagini (de nu spun cine), cu descrierea unei uniforme de picoliță ce se putea rezuma la: Rochie scurtă de saten negru cu cordeluță albă şi şorțuleț scrobit.

V.R.: Iar, din întrebarea de mai înainte se prefiră, firesc, următoarea, adică aceasta: cum de poți să „lunabetilunalizezi” aşa de bine şi de sugestiv? Adică, de unde această uşurință de a găsi numele personajelor tale (mai ales, cele copilăreşti… poftim: Luna Betiluna şi Dora Minodora!), acordate perfect cu păienjenişul sincretic text + imagine, pus la punct cu deosebită mitocoseală? Țin să atrag atenția cititorilor că această înclinație spre nomen-izare, această dibăcie în a meşteşugi cele mai bizare, cele mai zbanghii nume s-a răspândit nu doar în familie, unde fiecare membru îşi cunoaşte cognomenul stabilit de Anamaria (de pildă, nepoții sunt Pipidonții, unul e Bilboacă Hadâmbul, Tita Nane Bălosu, Bumburi – Tabu Tabu, elefant cu trompa-n su’, alții sunt Bujirica Bujirescu, ursulețul Anakena, Bațibica, Colonelul Marşarier, Kokonoțu Popine, ursulețul Muțunoru sau, cel mai mic, Rinți Pinți, il zucchino marroncino sau Salamino, apoi, de-a valma, alții şi alții, rude, neamuri, prieteni... practic, o adunare de eroi, a căror taină a poreclei doar cea care i-a botezat o cunoaşte!). Şi în casă, în mediul ei, unde încearcă să îmblânzească singurătatea, e la fel. Fiecare figurină din colecția ei impresionantă de miniaturi zoomorfe, sculpturi de-ale lui Alin, lucrări, artefacte sau alte obiecte de artă, are un nume de botez, un alint pe care „Stăpâna” mi le-a recitat într-o succesiune paroxistică.

A.S.: Ai uitat să spui că Salamino este un ultimo resto di una stirpe gloriosa (nu cred că e nevoie de traducere...)
Cine vorbeşte de personaje...? Păi cartea ta conține pe puțin o sută de tipi cu nume triple, nume fistichii din locuri fistichii, unii apar şi dispar înainte a spune un cuvânt, spre regretul cititorului (îmi aduc aminte, tot de la Ilf şi Petrov de Ploțki-Poțeluiev sau Meduza-Gorgoner). În afară de porecle, care trebuie schimbate des, ca să nu se eternizeze spre ruşinea purtătorului, pot să mă laud că am botezat şi lucruri care trăiau fără nume, acum le poartă cu cinste prin lume pe cele date de mine. De exemplu:
Sosoaică- un sos bogat mai grosuț, zgronțuros şi gustos, de obicei roşu, dar poate fi şi mai verzui sau maroniu, care se toarnă peste colțunaşi, orez, friptane, mămăligă sau altceva.
Mâzgolină- crema care se constituie din unt, smântână şi brânză topită şi care învăluie pastele albe (gnocchi, rigatoni, tortellini etc) şi se presară cu parmezan
Cioburdel - dispozitivul din plastic cu cioc din care se stoarce aracet pentru lipit
Bimbaloi (prescurtat Bimbă)- oala cu presiune. Şi încă altele... Badibuz, closetariat...
Figurinele care-mi populează casa, vaca Vacrova cu vițelui Halic, Rațipu şi Pațipu, Mielu-ied, Kusurzuruk sau câinele Zuzor, n-au fost botezate de mine, mi-au spus ele cum se cheamă, unele n-au nume că nu s-au prezentat. Am primit odată un păsăroi năsos şi şaşiu din blăniță de iepure cu labe de fetru portocaliu, când l-am scos din pachet mi-a spus clar: - Eu sunt Coriolan Ciocâlteu!...Şi să ştii că singurătatea mea nu e sălbatică şi nici crudă, ca s-o îmblânzesc.

V.R.: Genomul tău e complicat. Pe linie paternă, bunic ardelean de origine poloneză, Octavian Smigelschi (Moşu, de la a cărui naştere s-au împlinit 150 de ani), pictor, sculptor şi grafician, dar rămas în memoria artelor româneşti ca artistul care a pictat Catedrala Ortodoxă din Sibiu. Tatăl – Victor, arhitect. Mama – italiancă veritabilă, Maria Anna Giuseppina Trinchieri, originară din Piemont. Aşadar, un melting pot de nații şi de origini inedit şi foarte interesant (combinația polono-italiană e destul de rar întâlnită, tocmai de aceea e, cum spuneam, spectaculoasă). Şi am mai observat ceva la voi, la familia voastră: sunteți foarte solidari, foarte apropiați, afectuoşi până aproape de insolitul ludic (dacă există acest stadiu în ataşament!). Spune-mi, te rog, Anamaria, această coeziune, această unitate familială de unde crezi că provine? Să fie oare o formă de apărare, de protecție pe durata pribegiei, a unui genom peregrin, instinctul de a conserva o distincție de embrion? Sau o determinantă specifică a familiei voastre, aşa, dintr-un impuls de generozitate?

A.S.: Când Cici, care în ’86 a plecat cu nevasta în Germania şi s-a făcut neamț, a împlinit 80 de ani, am meşterit, cu un coleg specialist în odoare bisericeşti şi cupe votive, o plachetă de preț cu un copac de aur cu şase rădăcini, un PREMIU INTERNAȚIONAL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI DACO-LATINO-POLONO-ROMÂNO-ITALO-GERMAN.
Am fost crescuți în dragoste de părinți, unchi, mătuşi şi bunică, cu Ioana am dormit până târziu în acelaşi pat, ca lingurițele, de obicei cu o spadă îmaginară între noi, când eram în război. Într-o noapte, nu puteam dormi, căci nu ştiam dormi singură când am ocupat patul liber al lui Cici plecat pe munte, atunci Mario, fratele cel cuminte şi veşnic premiant, a strecurat mână pe sub pernă din patul adiacent, m-a apucat şi m-a ținut de lăbuță până dimineață, fără o vorbă... Cu Pipidonții, copiii Ioanei, am petrecut îmbrățişați până pe la 11, 12 ani. Zice Măriuca, geamăna lui Ionuț, că pentru ea plecarea mea în casă nouă, la 1 km. Distanță, ar fi fost o traumă!?!. Alin era cam gelos pe ei, egocentrist şi posesiv, i se părea că sunt folosită. - Linişteşte-te, ei nu consumă nici un sfert din disponibilitatea mea.

V.R.: Cât eşti „tată” şi cât „mamă” în adâncul spiritului tău, în temperament, în idealuri, în sensibilitate, în gândire, în spunere, în elocință, în scris, în arta zugrăvirii? Unde se termină Smigelschi şi din ce punct începe Trinchieri? Ce „zestre” ți-a dat fiecare?

A.S.: Smigelschi = Încăpățânare, cinste, ordine în cap, orgoliu, logică, geometrie, abilitate manuală, datoria de a termina ce am început, ureche muzicală, fidelitate, patriotism şi admirație (măsurată) pentru Ardeal, o mare emotivitate mascată cu diferite forme de obrăznicie.
Trinchieri = Disponibilitate, humor, optimism (?!?), mania de a fi originală, de a nu copia nimic (modele, idei, rețete, tehnici artistice), fidelitate, milă, bun gust şi gust pentru frumos (flori în glastre, pisici, platouri cu bunătăți), mani bucate (adică fără socoteală la bani), toate geamurile deschise şi luminile aprinse, uşa dulapului deschisă (asta-i de la zodia gemenilor), trezitul în zori... (chiar dacă pierdusem noaptea, pe la opt jumate intra Mamí în cameră, zicând - Non ti pare che esageri?)
Histrionismul e de la Dumnezeu special pentru mine, nu se regăseşte la nimeni în familie, chiar s-a încercat, fără rezultat, să fie eradicat din copilărie: - Nu te întrece! Nu da cu bâta-n baltă! - Non fare la niarda! - Non fare la gatta! - Vezi-ți de lungul nasului! etc. Olga, mătuşa care locuia la noi, mă ciupea preventiv de fund, de cum deschideam gura.

V.R.: Care e misterul – fiindcă trebuie să fie unul – că viața ta e o succesiune de momente memorabile, pe care le narezi cu o forță a sugestiei extraordinară? Sau, altfel spus, cum de ți se-ntâmplă numai ție? De ce doar tu ai parte de pățanii exemplare? Ai contract pe o perioadă nedeterminată cu destinul, cu hazardul, cu o karmă anume?

A.S.: Cum adică, nu ți s-a întâmplat nimic, chiar nimic? făcea Ionuț (colonelul Marşarier-ursulețul Muțunoru), când veneam din weekend, fără poveşti. Căci mie chiar mi se întâmplă!
De exemplu, acum patru luni, ne-am dus cu toții la Wiesbaden, la înmormântarea lui Cici. În escală la München; nu mi-a intrat roamingul şi n-am ştiut că se schimbase poarta, am stat la numărul 16, cum era notat şi încercuit pe bilet şi, când ne-am aşezat la coadă să ieşim la avion, am băgat de seamă că ăia se duceau la Bruxelles. Am fugit la informații şi am aflat că al nostru plecase de 20 de minute, că următorul este peste două ceasuri şi că vor 480 euro pentru un bilet, adică 960 că eram cu Ioana, în numerar şi bancomatele sunt pe undeva pe culoare. De milă, vâzând că nu pot folosi celularul, oficianta a tastat pe telefonul ei numărul nepotului meu, Horia, care nu ştiu cum a îmbrobodit-o, de ne-a luat doar trei sute pentru amândouă.
La Frankfurt, de emoția revederii în condiții de doliu, mi-am uitat pe o balustradă punga îndemânatică în care purtam buletinul, ochelarii, cuvintele încrucişate şi proaspătul meu smartphone. După înmormântare, Horia a început să telefoneze, fără rezultat, pe la aeroport şi la consulat. Era deja ora 16.00 şi avionul de întors a doua zi la prânz. Ne uitam ca proştii unii la alții, când am primit un iscusit sfat telefonic: - Dă tu telefon lui A.P. să-l sune pe E.H. (proaspătul ambasador), care să-l sune pe consul... Ei bine a funcționat! În douăzeci de minute, plin de solicitudine, consulul României ne-a poftit să venim în goană la Bonn, să ajungem până la 18.30 şi-mi dă un document, doar să-i spun culoarea ochilor. Plini de avânt, ne-am încărcat în maşină, dar alt telefon ne-a întors din drum, nu mai e nevoie să venim, căci, a doua zi, dna R.S. are treabă la Tarom şi ne aşteptă la nouă la ghişeul 68. Am căpătat o foaie A4 în culorile tricolorului cu reproducerea perfectă a cărții mele de identitate cu care m-am repatriat.
La circa 2 Poliție din str. arh Mincu, unde m-am dus după vreo câteva zile, pentru alt document, am fost întoarsă de trei ori, căci nu aveam, în afară de actele de naştere şi căsătorie, contractul de construcție a casei în care trăiesc din 1970, în original. Peste vreo două săptămâni, primesc telefon de la dl. consul: - O veste bună! S-a găsit buletinul! - Poți să-l rupi, am altul! - N-am voie!
Încă o lună şi mă sună lt. Mihalcea, de la poliție: - Veniți să vă luați cartea de identitate, am primit-o de la Bonn. - Poți s-o rupi, am alta! - N-am voie!
După ce nu l-am găsit de câteva ori pe lt. Mihalcea, am primit, recomandat, un plic cu buletinul şi mi l-am rupt, personal. E destul de nostim pentru o proze-liță, nu???

V.R.: George Santayana, unul dintre marii filosofi ai sec. XX, spunea cândva: „Naşterea şi moartea nu pot fi remediate, dar ne putem bucura de ceea ce le desparte.” Spune-mi, te desfată viața? Îți raportezi singură isprava fiecărei magice clipe „ce ți s-a dat”? Fără să fiu nepoliticos, îți spun că la această întrebare, dacă vrei să răspunzi, bine, dacă nu, iarăşi bine. Fiindcă eu ştiu răspunsul. Te-am urmărit în cele mai obişnuite ipostaze: povestind cu un şarm nebun, vorbind la telefon (orice convorbire de-a ta se termină cu un „Pusi!” afectuos, nici vorbă de formalism!), la masă, punându-l pe chelner la punct, expansivă pe drum sau visătoare în fotoliu, râzând, combătând, gesticulând, ordonând, recomandând, asociind, sugerând etc. Bref! Ai un raport dinamic şi exemplar cu Timpul, te bucuri de viață cu înțelepciunea unui anahoret, dar migălind-o cu minuția unui orfevru... Dacă tu crezi că mai poți să spui ceva?...

A.S.: „Naşterea şi moartea nu pot fi remediate, dar ne putem bucura de ceea ce le desparte.” (Santayana). Corect! Deşi, după ultimele evenimente de prin lume, ar fi destul de greu, chiar foarte greu...