Rimbaud sau absolutul poetic (III)

 Stanislas Fumet a încercat şi a reuşit să combată imaginea unui Rimbaud abandonând pur şi simplu creştinismul în „Une Saison en Enfer”.
„Ceux qui puisent à pleines mains dans l’oeuvre de Rimbaud pour la jouissance de démontrer qu’il était tout le contraire d’un chrétien sont incapables de savoir ce qu’est le christianisme, cette „déclaration de science”: ils entendent dans Une saison (...) telle ou telle phrase, ils admirent telle ou telle image; le sens entier de la confession ou du débat qui est un combat, leur échappe (...).” („Cei care îşi bagă mâinile până la cot în opera lui Rimbaud pentru a se bucura demonstrând că el a fost exact contrariul unui creştin sunt incapabili să înțeleagă ce este creştinismul, această „atestare a ştiinței”: ei aud în Une Saison en Enfer o frază sau alta, admiră o imagine sau alta; întregul sens al confesiunii sau al dezbaterii care este o luptă, le scapă.”).

Pentru a înțelege definirea creştinismului ca „déclaration de science” („atestare a ştiinței”) trimitem la fraza din Une saison en enfer, „L’amour divin seul octroie les clefs de la science.” („Iubirea divină e singura care oferă cheile ştiinței.”).

În acelaşi timp, ca şi Stéphane Barsacq, el consideră Illuminations ca „une forme de son oeuvre plus positive” („o formă mai pozitivă în opera lui Rimbaud”). Trebuie reamintită aici şi afirmația lui Barsacq despre depăşirea negativității luptei spirituale în Illuminations (față de Une Saison...), depăşire a cărei semnificație am evocat-o în articolul precedent.

Stanislas Fumet merge şi mai departe când numeşte căutările mistice ale lui Rimbaud „une religion surhumaine” („o religie supra-umană”), opunând-o „religiei închise şi zaharisite” („la religion close et confite”) a mamei acestuia. „Mme Vitalie Cuif-Rimbaud a joué inconsciemment un rôle fatal dans la destinée de son fils Arthur; non point qu’elle ne l’ait pas aimé, cette dévote désséchée, raidie dans l’amour-propre, mais justement comme il ne le fallait pas. Si le mystique a été contrarié, c’est avant tout par elle, qui ne s’en est jamais doutée.” („Dna Vitalie Cuif- Rimbaud a avut în mod inconştient un rol fatal în destinul fiului ei Arthur; nu pentru că nu l-ar fi iubit, această bigotă seacă, înțepenită în amorul propriu, ci pentru că nu l-a iubit cum ar fi trebuit. Dacă misticul a fost contrariat, el a fost în primul rând din cauza ei, fără ca ea să-şi fi dat vreodată seama.”).

„Je ne suis pas prisonnier de ma raison. J’ai dit: Dieu. Je veux la liberté dans le salut: comment la poursuivre?” („Nu sunt prizonier al rațiunii mele. Am spus: Dumnezeu. Vreau libertatea în mântuire: cum să o capăt?”) – scrie Rimbaud în Une saison.... Şi în alt poem: „Si Dieu m’accordait le calme céleste, aérien, la prière, - comme les anciens saints. Les saints, des forts! les anachorètes, des artistes comme il n’en faut plus!” („Dacă Dumnezeu mi-ar oferi calmul celest, aerian, rugăciunea, - ca sfinții de altadată. Sfinții, puternicii! Anahoreții, artişti de care nu mai este nevoie!”).

René Char îl priveste pe Rimbaud într-un mod aparent ireconciliabil cu cel al lui Stanislas Fumet şi Paul Claudel. Pentru el, Rimbaud este poet, mai presus de orice.
„Il faut considérer Rimbaud dans la seule perspective de la poésie. Est-ce si scandaleux? Son oeuvre et sa vie ainsi se découvrent d’une cohérence sans égale, ni par, ni malgré leur originalité (...). Nous sommes avertis: hors de la poésie, entre notre pied et la pierre qu’il presse, entre notre regard et le champ parcouru, le monde est nul.” (sublinierea mea) („Rimbaud trebuie considerat doar din perspectiva poeziei. Lucrul acesta e chiar atât de scandalos? Opera şi viața lui dezvăluie o coerență fără pereche, nu prin şi nici în pofida originalității lor (...). Suntem avertizați: în afara poeziei, între piciorul nostru şi piatra pe care el o atinge, între privirea noastră şi orizontul pe care ea o parcurge, lumea este fără substanță.”)

Dar iată ce trebuie să înțelegem prin poezie când este vorba de Rimbaud: „Avec Rimbaud la poésie a cessé d’être un genre littéraire, une compétition. (...) Baudelaire est le génie le plus humain de toute la civilisation chrétienne. (...) Rimbaud est le premier poète d’une civilisation non encore apparue, civilisation dont les horizons et les parois ne sont que des pailles furieuses.” (Préface, Gallimard, 1965) („Datorită lui Rimbaud poezia a încetat să fie un gen literar, o competiție. (...) Baudelaire este geniul cel mai uman din toată civilizația creştină. (...) Rimbaud este primul poet al unei civilizații care nu a apărut încă, civilizație ale cărei orizonturi şi pereți nu sunt decât paie furioase.”)

Vorbind despre poezie „în general”, René Char îl apropie pe Rimbaud, într-un mod aparent provocator, de personalități atât de diferite ca sfânta Tereza din Avila sau Boris Pasternak: „Le bien décisif et à jamais inconnu de la poésie, croyons-nous, est son invulnérabilité. Celle-ci est si accomplie, si forte que le poète, homme du quotidien, est le bénéficiaire après coup de cette qualité dont il n’a été que le porteur irresponsable. Des tribunaux de l’Inquisition à l’époque moderne, on ne voit pas que le mal temporel soit venu finalement à bout de Thérèse d’Avila pas plus que de Boris Pasternak.” („Calitatea decisivă şi mereu necunoscută a poeziei, credem noi, este invulnerabilitatea. Care este atât de perfectă, atât de puternică, încât poetul, om al cotidianului, este beneficiarul târziu al acestei calități, după ce a fost doar purtătorul ei iresponsabil. De la tribunalele Inchiziției până în epoca noastră, răul timpului lor nu a reuşit să-i învingă pe o Tereza de Avila, sau pe un Boris Pasternak.”)

Stanislas Fumet, despre care Pierre Brunel în prefața la Arthur Rimbaud/ Mystique contrarié scrie că acesta a avut „ ...le sens du moderne, et même de ce que Rimbaud a appelé l’”absolument moderne” („...sensul modernului, şi chiar a ceea ce Rimbaud a numit „modernul absolut”), ne spune că „Au fond, Rimbaud n’a pas su dégager du religieux le sacré. Le sacré entraîne le poète, le religieux ne suit plus. Mais toujours la religion est demeurée son tracas, elle lui circule dans les artères.” (eu subliniez).
(„De fapt, Rimbaud nu a ştiut să desprindă sacrul de religiozitate. Sacrul conduce poetul, religiozitatea nu ține pasul. Dar religiozitatea a rămas preocuparea sa, ea îi circula prin artere.”). Şi adaugă„ Peut-être n’est-il pas parvenu, non plus, à dégager de la poésie le sacré.” („Poate că nu a reuşit nici să desprindă sacrul de poezie.”).

Sunt tentat să mă opresc la această idee a imanenței „sacrului” în poezia sa, ca o concluzie provizorie despre absolutul poetic, întruchipat de Arthur Rimbaud.