Comentarii critice
Alex. Ştefănescu
Eminescu recitit
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016
MORTUA EST!
G. Ibrăileanu a remarcat falsitatea poemului Mortua est! (G. Ibrăileanu fiind unul dintre admiratorii lui Eminescu): „Mortua est! şi Epigonii sunt trecerea lui Eminescu însuşi de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism”; „... una din aceste poezii, Mortua est!, e din cele mai slabe, e, aş hazarda, o poezie din cap, o compoziție aproape nesinceră, aminteşte O fată tânără pe patul morții, cu care samănă în subiect, în măsură şi ritm... Nu e eminesciană, cu tot pesimismul ei, care mi se pare contrafăcut. Iar în Epigonii e vorba de patruzecioptism.”
Criticul de la Viața Românească nu poate fi contrazis, dar poate fi completat. În Mortua est! (text publicat în nr. din 1 martie 1871, al revistei Convorbiri literare) găsim fulgurații de poezie bună, chiar dacă predomină versurile scrise în limba de lemn a retoricii romantice.
Merită recitite, de exemplu, următoarele două versuri:
„Când norii cei negri par sombre palate./ De luna regină pe rând vizitate.”
Dincolo de grandilocvența frazelor, tabloul nocturn are o măreție reală, evocând inspirat arhitectura misterioasă a norilor şi solemnitatea trecerii lente a lunii printre ei.
Iată şi alt vers cu o remarcabilă forță de sugestie:
„Argint e pe ape şi aur în aer”.
În repetate rânduri Eminescu va mai menționa în poeziile sale strălucirea apei şi aerului, fiind un expert în descrierea a ceea ce este fluid, diafan, transparent, alunecător. Jocul de lumini de pe suprafața apelor l-au înregistrat şi alți poeți, dar fluorescența văzduhului rămâne, în plan poetic, exclusivitatea lui Eminescu:
„Un aer/ Blând argintiu îți va îmfla tot părul,/ Vei răsufla miroase dulci de crin” (Odin şi poetul);
„Unde în loc de aer e un aur,/ Topit şi transparent, mirositor/ Şi cald.” Demonism);
„Pulbere de diamante cade fină ca o bură,/ Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură” (Scrisoarea III).
Ideea de Aer cu diamante se va regăsi, după cum se ştie, în titlul volumului de debut, apărut în 1982, a patru poeți din generația 80’, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan.
Reflectând, ca Shakespeare în Hamlet, asupra morții, Eminescu se întreabă la un moment dat dacă nu cumva nimicul este esența însăşi a Universului, ceea ce ar însemna că nu are rost să regretăm moartea unei ființe dragi. Pentru a ne face să întrevedem, fie şi pentru o clipă, nimicul, poetul ne oferă viziunea căderii în neant a tot ceea ce există:
„Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morții eterne...”
O încercare de a reprezenta o prăbuşire a Universului făcuse şi Ion Heliade-Rădulescu, dar numai în scopul de a avea un termen de comparație pentru căderea apocaliptică a diavolilor, azvârliți din cer de Dumnezeu într-un moment de furie devastatoare. Versurile se găsesc în primul capitol, Empireul şi Tohu-Bohu, din amplul poem Anatolida sau Forțele omului:
„Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieşind din a lor axe, şi nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare/ Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.// Ăst uiet ce ar face totala-anomalie/ Amestecul, ciocnirea, zgomotul material,/ În ceartă elementele, cutremur în tărie,/ N-ar face-atâta uiet ca-ăst zvon spiritual// Ca soarele de mare, mai mare între stele/ Şi stinşi d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Aşa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.”
Ceva din această grandoare a prăbuşirii regăsim în poemul tânărului Eminescu, care, după cum ştim, îl citise încă din anii adolescenței pe Ion Heliade-Rădulescu.
ÎNGER DE PAZĂ
Înger de pază este o poezie galantă, rezultată dintr-o activare (mai mult în joacă) a retoricii trubadurilor de altădată, specializați în flatarea şi seducerea femeilor. Deşi este evocat un înger, lipseşte din discurs acea intensitate mistică a iubirii care va face cândva inconfundabilă erotica eminesciană.
Despre un bărbat care ştie să compună declarații se dragoste se spune astăzi, în argou, că „are texte”. Citind Înger de pază am putea spune despre Eminescu, la fel, că „are texte”. Poezia, ingenioasă, dar artificială, constă într-o omagiere ditirambică a „copilei”, prezentată ca un substitut al „îngerului de pază”. Complimentul, exorbitant, este neverosimil pentru toată lumea, în afară, probabil, de cea căreia i se adresează.
„Eşti demon copilă, că numai c-o zare/ Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare/ Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,/ El, veghea mea sfântă, amicul fidel?/ Ori poate!... O-nchide lungi genele tale,/ Să pot recunoaşte trăsurile-ți pale −/ Căci tu − tu eşti el.”
Eminescu se mişcă deocamdată greoi în limba română, ca un cavaler medieval într-o armură. Încercarea de a da cuvântului „zare” sensul de „privire” eşuează, pluralul „lunge” sună inoportun-arhaic, folosirea la singular a cuvântului „ochi” generează un umor involuntar, din cauza adjectivului „mare” care ne face să ne-o reprezentăm pe „copilă” ca pe un ciclop.
Într-o strofă anterioară, în care se face portretul îngerului de pază titular, cel alungat de „copilă”, tonul encomiastic, grandilocvența, frumusețea exterioară a scenei descrise aparțin şi ele unei etape în care Eminescu abia îşi creează limbajul poetic:
„Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,/ Încins cu o haină de umbre şi raze,/ C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins”.
Eminesciană poate fi considerată alunecarea în reverie, dintr-un refuz al realității terne.
NOAPTEA...
Eminescu este, printre altele, şi un exeget al somnului, pe care îl descrie cu competență de practicant şi voluptate. Pentru el contează mai ales adormirea, ca moment de eliberare de realitate sau de trecere în altă realitate. Spre deosebire de Proust, care în romanul În căutarea timpului pierdut va descrie pe larg camerele, paturile şi aşternuturile ideale pentru dormit, din locuințele lumii bune, Eminescu preferă ca dormitor pădurea („Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”).
Dar nici adormirea în spațiul intim al locuinței nu-i este străină. În acest spațiu, jocul monoton al flăcărilor în cămin reprezintă elementul hipnogen:
„Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colț pe-o sofa roşă eu în fața lui privesc,/ Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;/ Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.”
Aşa începe poemul Noaptea. Nu se poate să nu admirăm, şi aici, modul inspirat în care Eminescu găseşte cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie o situație şi a ne face să ne-o imaginăm. Focul arde în cămin potolit şi vânăt. Aceste două adverbe sunt suficiente pentru a evoca domesticitatea flăcărilor dintr-un cămin la o oră târzie de noapte.
Este momentul în care apare ea. Nu se ştie dacă apare cu adevărat, în timp ce poetul adoarme, sau dacă îi apare în vis:
„Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;/ Pe genunchi îmi şezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară/ Gâtul... iar tu cu iubire priveşti fața mea pălindă.”
Am putea dezlega misterul, luând în considerare penultima strofă a poemului:
„Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită/ Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc/ Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc,/ Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.”
Cu alte cuvinte, femeia devine îndrăzneață crezând că bărbatul doarme, când, în realitate, el doar ține ochii închişi şi îi urmăreşte atent fiecare mişcare. Rezultă că femeia este reală. Şi totuşi, faptul că ea îşi face apariția abia după alunecarea lui în somn te face să crezi este un personaj într-un vis.
Nu vom şti niciodată... adevărul.
Reală sau himerică, iubita poetului este capabilă de o tandrețe ritualizată al cărei know-how nu mai este cunoscut în lumea de azi:
„Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,/ Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;/ Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuțe albe, dulci/ De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.”
Nu identificăm combinații surprinzătoare de cuvinte, ca în alte poeme eminesciene, dar ne atrage atenția limbajul gesturilor atribuit personajului feminin. Are efect artistic şi faptul că, în tot acest dans erotic, bărbatul rămâne imobil, cu ochi închişi, în timp ce femeia îl înfăşoară în mângâieri şi sărutări.
Ultima strofă a poemului, prea explicită şi bătrânesc-moralizatoare pentru un cititor de azi, ne rămâne totuşi în minte printr-un dramatic sentiment al timpului, trăit de poet chiar şi în situații în care alți oameni, instalați într-un prezent etern, uită că sunt muritori:
„O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină,/ O! desmiardă, pân’ eşti jună ca lumina cea din soare,/ Pân’ eşti clară ca o rouă, pân’ eşti dulce ca o floare,/ Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.”
Eminescu trăieşte totul, simultan, şi ca un om şi ca un spectator al comediei umane.
EGIPETUL
Poemul Egipetul, citit în şedința Junimii din 1 septembrie 1872 şi publicat peste numai o lună în revista Convorbiri literare, este un foarte scurt fragment din Memento mori, ampla construcție poetică intitulată şi Panorama deşertăciunilor şi Diorama. În succesiunea de civilizații (fiecare cu mărirea şi decăderea ei) evocate fastuos-melancolic de poet, civilizația Egiptului ocupă locul al doilea, după civilizația Babilonului şi înainte de cea a Palestinei. Manuscrisele cu primele încercări de configurare a vastei panorame sunt de fapt caiete studențeşti pline de notițe luate la cursuri, informații bibliografice, traduceri ale unor expresii germane mai dificile, scurte explicații în legătură cu unele nume proprii. Ni-l putem imagina pe Eminescu student, ascultând prelegerea unui profesor erudit despre mari civilizații dispărute şi visând cu ochii deschişi.
Dar chiar dacă n-am şti că în anii aceia poetul era student la Viena şi chiar dacă nu s-ar fi păstrat caietele în care însemnările făcute la cursuri alternează cu versuri din Memento mori, tot ne-am putea da seama că Egipetul, ca şi celelalte secvențe ale „dioramei”, reprezintă o glosare lirică a unor prelegeri de istorie antică. În comparație cu La Légende des siècles, grandios (şi grandilocvent) imn de glorificare a progresului umanității, scris de Victor Hugo, cu intermitențe, în perioada 1855− 1876, Panorama deşertăciunilor a lui Eminescu se evidențiază printr-un scepticism radical, deşi tablourile istorice sunt la fel de somptuoase.
Poemul Egipetul, extras din construcția considerată de poet nefinisată, supus unei minuțioase operațiuni de definitivare şi dat la tipar în 1872, ne înfățişează nu Egiptul antic, ci reveria pe care o are un student cu sensibilitate literară în momentul în care profesorul de la catedră vorbeşte despre Egiptul antic. Spuneam că am fi identificat modul lui de fabricație chiar şi dacă n-am fi dispus de informațiile biografice necesare. Iată cum: încă de la citirea primului vers sesizăm caracterul naiv-livresc al textului:
„Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,/ Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng”...
Frumusețea peisajului este greoaie, barocă şi rămâne exterioară poetului. Textul are o factură de compunere . El excelează nu prin provocarea unei emoții, ci prin decorativism. Peste numai câțiva ani, Eminescu, armonios-maturizat, va evoca delicat şi fugitiv natura, numai pentru a ne transmite trăirile lui de o mare profunzime:
„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.” etc.
Dar în Egipetul descrierea reprezintă în mare măsură un scop în sine, iar, dacă transmite totuşi o emoție, aceea ține de plăcerea de a picta.
Şi mai remarcăm ceva. Bogăția imagistică luxuriantă constituie o revanşă față de ariditatea discursului academic şi o formă de evadare din spațiul destinat învățării (să recitim o cunoscută poezie postumă: „În zădar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncați de molii/ Cauți urma frumuseții/ Şi îndemnurile vieții” etc).
Spre deosebire de izvoarele şi lacurile din opera lui Eminescu, care sunt ale lui Eminescu, Nilul din Egipetul rămâne un fluviu nebulos şi exotic, luat din manualele şcolare şi din legende. Imaginea „valuri blonde” nu are putere evocatoare, iar florile de pe malurile fluviului lui seamănă nu cu o junglă mirifică, ci cu aglomerația de buchete multicolore dintr-o piață de flori. În finalul celei de-a doua strofe, sunt plasate două versuri care sugerează o măreție metafizică, specific eminesciană, dar şi ele au un anumit aer teoretic:
„Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/ Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.”
Oricum, sintagma „Nilul mişc-a lui legendă” nu putea fi gândită decât de un mare poet.
Imaginea vechiului oraş Memfis, capitala Egiptului antic, pleacă şi ea de la o bibliografie universitară, transfigurată de reveria studentului-poet:
„De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi țări ferice;/ Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți−/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț”.
Exact ca un adolescent studios, Eminescu foloseşte cu o mândrie scretă cuvinte cunoscute de puțină lume, de exemplu cuvântul „scald”:
„Colo se ridic’ trufaşe/ Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.”
Scalzii, poeți de curte din Islanda secolelor XII-XIII, care cântau lungi istorisiri mitologie numite saga, asemănătoare într-adevăr cu epopeile, nu erau totuşi cei mai potriviți pentru a intra în logica evaluării dimensiunilor unei piramide. Autori de epopei mult mai cunoscute, ca Odiseea sau Eneida, ar fi putut fi invocați.
Mai putem face presupunerea că Eminescu a recurs la scald din dorința de a avea o rimă rară la cald.
Poate că Eminescu n-ar fi trebuit să aleagă, din Memento mori, tocmai fragmentul despre Egiptul antic pentru a-l publica şi pentru a-l trece astfel în rândul „antumelor”, sacralizate de posteritate. Putea găsi în ampla construcție filosofico-istorico-lirică fragmente mai inspirate, scrise cu mai multă grație stilistică. Chiar prologul poemului, judecat independent, este superior din punct de vedere artistic textului intitulat Egipetul. Eminescu l-a gândit ca pe o introducere în visul său despre mărirea şi decăderea civilizațiilor şi, redactându-l, s-a simțit fără îndoială liber de constrângerea de a respecta, fie şi în linii mari, un adevăr istoric. Mai firesc decât să visezi pe o temă dată este să visezi pur şi simplu, îndeletnicire în care poetul era un specialist. În primele strofe din Memento mori el se prezintă, de altfel, pe sine visând:
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopții întuneric − înstelatul rege maur −/ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,/ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc.”
Un visător care îşi scoate noaptea la păscut turma lui de visuri, iată o imagine maiestuos-metafizică (aflată probabil şi în memoria culturală a lui Nichita Stănescu, când a scris despre „turma lui de lei străvezii”. Eminescu compară turma de visuri cu o turmă de oi de aur, pentru a da o sugestie de avere fabuloasă. Pentru că te poți considera, într-adevăr, foarte bogat ca proprietar de visuri.
Şi alte imagini surprind prin noutate şi forță expresivă. N-am mai întâlnit la alt poet (şi nici în alte texte ale lui Eminescu însuşi) prezentarea lunii „ca un palid dulce soare”, care nu numai că înregistrează strălucirea stinsă a lunii, dar evocă discret şi adevărul ştiințific că soarele emite lumină, iar luna doar o reflectă. Iar despre „a stelelor ninsoare”, la fel, nu a mai vorbit altcineva, stelele având parte de obicei de o reprezentare statică.
În Egipetul găsim mai puține momente de poezie bună, dar găsim, totuşi, asemenea momente şi merită să facem efortul de-a le decupa din greoaia masă de imagistică ornamentală, pentru a ne bucura de frumusețea lor.
Regele Egiptului „Iese-n noapte... ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară/ Pe-ale Nilului lungi valuri. − Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor regii îşi aruncă-ntunecat”.
Formularea e complicată, seamănă cu deplasarea cuiva încurcat în propriile lui haine, prea largi. Dar cu puțină răbdare o înțelegem. Umbra regelui „lungă-ntins” (probabil în bătaia luminii lunii, care bate pieziş) se aşterne peste valurile Nilului... Este o imagine de o melancolică măreție, pe care orice regizor şi-ar dori-o într-un film despre un personaj august. Poetul merge mai departe, explicând că la fel se aşterne peste valurile de popoare umbra gândurilor unui suveran. Comparația surprinde şi tulbură, făcând sesizabilă disproporția uriaşă dintre autoritatea faraonică şi insignifianța vieții fiecăruia dintre supuşi.
Regele Egiptului „iese-n noapte” după ce intră într-o piramidă ca să reflecteze acolo, netulburat de nimeni, asupra trecutului şi să înțeleagă ce ar trebui să facă pentru a opri declinul din vremea lui. Momentul de reculegere nu duce însă la nicio clarificare, iar din punct de vedere poetic rămâne infructuos, astfel încât putea să lipsească din poem. Abia când iese din piramidă, iar umbra lui se aşterne romantic peste valurile Nilului, regele intră în comunicare cu amintirile fluviului şi retrăieşte trecutul grandios al țării lui (la Eminescu, se ştie, trecutul este invariabil grandios, iar prezentul – meschin). Peisajul are o magnificență stranie, extraterestră (datorită şi împrejurării că poetul nu cunoştea dintr-o experiență directă lumea arabă):
„Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,/ Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde/ Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,/ Toat-a apei, a pustiei şi a nopții măreție/ Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție,/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.”
Trestiile care „ Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint” nu seamănă deloc cu trestiile de pe malurile lacurilor din copilăria poetului.
Urmează un lung discurs prolix, încărcat de podoabe ca un veştmânt preoțesc, în care evocarea vremurilor glorioase de altădată alternează cu instantanee ale decăderii din prezentul poemului. Extragem din acest discurs câteva imagini de o frumusețe care uimeşte şi încântă:
„Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,/ Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri” (aceasta, pentru pedepsirea de către soartă a „unei ginți efeminate”, a „regilor pătați de crime” şi „preoțimii desfrânate);
„Uraganul-acum aleargă pân’ce caii lui îi crapă”,
„Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.”;
„Ş-atunci Memfis se înalță, argintos gând al pustiei” ;
„Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte”
Amintirea oraşului Memfis, eterică, intangibilă, nu este doar o amintire, ci şi un miraj, un „argintos gând al pustiei”! Bănuia oare profesorul de la catedră care preda un curs de istorie a Egiptului antic la Universitatea din Viena ce rezonanță au cuvintele sale în mintea unuia dintre studenți, aplecat asupra unui caiet în care scria de zor şi ştergea din când în când câte ceva?
G. Ibrăileanu a remarcat falsitatea poemului Mortua est! (G. Ibrăileanu fiind unul dintre admiratorii lui Eminescu): „Mortua est! şi Epigonii sunt trecerea lui Eminescu însuşi de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism”; „... una din aceste poezii, Mortua est!, e din cele mai slabe, e, aş hazarda, o poezie din cap, o compoziție aproape nesinceră, aminteşte O fată tânără pe patul morții, cu care samănă în subiect, în măsură şi ritm... Nu e eminesciană, cu tot pesimismul ei, care mi se pare contrafăcut. Iar în Epigonii e vorba de patruzecioptism.”
Criticul de la Viața Românească nu poate fi contrazis, dar poate fi completat. În Mortua est! (text publicat în nr. din 1 martie 1871, al revistei Convorbiri literare) găsim fulgurații de poezie bună, chiar dacă predomină versurile scrise în limba de lemn a retoricii romantice.
Merită recitite, de exemplu, următoarele două versuri:
„Când norii cei negri par sombre palate./ De luna regină pe rând vizitate.”
Dincolo de grandilocvența frazelor, tabloul nocturn are o măreție reală, evocând inspirat arhitectura misterioasă a norilor şi solemnitatea trecerii lente a lunii printre ei.
Iată şi alt vers cu o remarcabilă forță de sugestie:
„Argint e pe ape şi aur în aer”.
În repetate rânduri Eminescu va mai menționa în poeziile sale strălucirea apei şi aerului, fiind un expert în descrierea a ceea ce este fluid, diafan, transparent, alunecător. Jocul de lumini de pe suprafața apelor l-au înregistrat şi alți poeți, dar fluorescența văzduhului rămâne, în plan poetic, exclusivitatea lui Eminescu:
„Un aer/ Blând argintiu îți va îmfla tot părul,/ Vei răsufla miroase dulci de crin” (Odin şi poetul);
„Unde în loc de aer e un aur,/ Topit şi transparent, mirositor/ Şi cald.” Demonism);
„Pulbere de diamante cade fină ca o bură,/ Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură” (Scrisoarea III).
Ideea de Aer cu diamante se va regăsi, după cum se ştie, în titlul volumului de debut, apărut în 1982, a patru poeți din generația 80’, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan.
Reflectând, ca Shakespeare în Hamlet, asupra morții, Eminescu se întreabă la un moment dat dacă nu cumva nimicul este esența însăşi a Universului, ceea ce ar însemna că nu are rost să regretăm moartea unei ființe dragi. Pentru a ne face să întrevedem, fie şi pentru o clipă, nimicul, poetul ne oferă viziunea căderii în neant a tot ceea ce există:
„Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morții eterne...”
O încercare de a reprezenta o prăbuşire a Universului făcuse şi Ion Heliade-Rădulescu, dar numai în scopul de a avea un termen de comparație pentru căderea apocaliptică a diavolilor, azvârliți din cer de Dumnezeu într-un moment de furie devastatoare. Versurile se găsesc în primul capitol, Empireul şi Tohu-Bohu, din amplul poem Anatolida sau Forțele omului:
„Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieşind din a lor axe, şi nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare/ Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.// Ăst uiet ce ar face totala-anomalie/ Amestecul, ciocnirea, zgomotul material,/ În ceartă elementele, cutremur în tărie,/ N-ar face-atâta uiet ca-ăst zvon spiritual// Ca soarele de mare, mai mare între stele/ Şi stinşi d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Aşa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.”
Ceva din această grandoare a prăbuşirii regăsim în poemul tânărului Eminescu, care, după cum ştim, îl citise încă din anii adolescenței pe Ion Heliade-Rădulescu.
ÎNGER DE PAZĂ
Înger de pază este o poezie galantă, rezultată dintr-o activare (mai mult în joacă) a retoricii trubadurilor de altădată, specializați în flatarea şi seducerea femeilor. Deşi este evocat un înger, lipseşte din discurs acea intensitate mistică a iubirii care va face cândva inconfundabilă erotica eminesciană.
Despre un bărbat care ştie să compună declarații se dragoste se spune astăzi, în argou, că „are texte”. Citind Înger de pază am putea spune despre Eminescu, la fel, că „are texte”. Poezia, ingenioasă, dar artificială, constă într-o omagiere ditirambică a „copilei”, prezentată ca un substitut al „îngerului de pază”. Complimentul, exorbitant, este neverosimil pentru toată lumea, în afară, probabil, de cea căreia i se adresează.
„Eşti demon copilă, că numai c-o zare/ Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare/ Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,/ El, veghea mea sfântă, amicul fidel?/ Ori poate!... O-nchide lungi genele tale,/ Să pot recunoaşte trăsurile-ți pale −/ Căci tu − tu eşti el.”
Eminescu se mişcă deocamdată greoi în limba română, ca un cavaler medieval într-o armură. Încercarea de a da cuvântului „zare” sensul de „privire” eşuează, pluralul „lunge” sună inoportun-arhaic, folosirea la singular a cuvântului „ochi” generează un umor involuntar, din cauza adjectivului „mare” care ne face să ne-o reprezentăm pe „copilă” ca pe un ciclop.
Într-o strofă anterioară, în care se face portretul îngerului de pază titular, cel alungat de „copilă”, tonul encomiastic, grandilocvența, frumusețea exterioară a scenei descrise aparțin şi ele unei etape în care Eminescu abia îşi creează limbajul poetic:
„Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,/ Încins cu o haină de umbre şi raze,/ C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins”.
Eminesciană poate fi considerată alunecarea în reverie, dintr-un refuz al realității terne.
NOAPTEA...
Eminescu este, printre altele, şi un exeget al somnului, pe care îl descrie cu competență de practicant şi voluptate. Pentru el contează mai ales adormirea, ca moment de eliberare de realitate sau de trecere în altă realitate. Spre deosebire de Proust, care în romanul În căutarea timpului pierdut va descrie pe larg camerele, paturile şi aşternuturile ideale pentru dormit, din locuințele lumii bune, Eminescu preferă ca dormitor pădurea („Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”).
Dar nici adormirea în spațiul intim al locuinței nu-i este străină. În acest spațiu, jocul monoton al flăcărilor în cămin reprezintă elementul hipnogen:
„Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colț pe-o sofa roşă eu în fața lui privesc,/ Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;/ Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.”
Aşa începe poemul Noaptea. Nu se poate să nu admirăm, şi aici, modul inspirat în care Eminescu găseşte cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie o situație şi a ne face să ne-o imaginăm. Focul arde în cămin potolit şi vânăt. Aceste două adverbe sunt suficiente pentru a evoca domesticitatea flăcărilor dintr-un cămin la o oră târzie de noapte.
Este momentul în care apare ea. Nu se ştie dacă apare cu adevărat, în timp ce poetul adoarme, sau dacă îi apare în vis:
„Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;/ Pe genunchi îmi şezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară/ Gâtul... iar tu cu iubire priveşti fața mea pălindă.”
Am putea dezlega misterul, luând în considerare penultima strofă a poemului:
„Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită/ Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc/ Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc,/ Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.”
Cu alte cuvinte, femeia devine îndrăzneață crezând că bărbatul doarme, când, în realitate, el doar ține ochii închişi şi îi urmăreşte atent fiecare mişcare. Rezultă că femeia este reală. Şi totuşi, faptul că ea îşi face apariția abia după alunecarea lui în somn te face să crezi este un personaj într-un vis.
Nu vom şti niciodată... adevărul.
Reală sau himerică, iubita poetului este capabilă de o tandrețe ritualizată al cărei know-how nu mai este cunoscut în lumea de azi:
„Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,/ Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;/ Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuțe albe, dulci/ De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.”
Nu identificăm combinații surprinzătoare de cuvinte, ca în alte poeme eminesciene, dar ne atrage atenția limbajul gesturilor atribuit personajului feminin. Are efect artistic şi faptul că, în tot acest dans erotic, bărbatul rămâne imobil, cu ochi închişi, în timp ce femeia îl înfăşoară în mângâieri şi sărutări.
Ultima strofă a poemului, prea explicită şi bătrânesc-moralizatoare pentru un cititor de azi, ne rămâne totuşi în minte printr-un dramatic sentiment al timpului, trăit de poet chiar şi în situații în care alți oameni, instalați într-un prezent etern, uită că sunt muritori:
„O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină,/ O! desmiardă, pân’ eşti jună ca lumina cea din soare,/ Pân’ eşti clară ca o rouă, pân’ eşti dulce ca o floare,/ Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.”
Eminescu trăieşte totul, simultan, şi ca un om şi ca un spectator al comediei umane.
EGIPETUL
Poemul Egipetul, citit în şedința Junimii din 1 septembrie 1872 şi publicat peste numai o lună în revista Convorbiri literare, este un foarte scurt fragment din Memento mori, ampla construcție poetică intitulată şi Panorama deşertăciunilor şi Diorama. În succesiunea de civilizații (fiecare cu mărirea şi decăderea ei) evocate fastuos-melancolic de poet, civilizația Egiptului ocupă locul al doilea, după civilizația Babilonului şi înainte de cea a Palestinei. Manuscrisele cu primele încercări de configurare a vastei panorame sunt de fapt caiete studențeşti pline de notițe luate la cursuri, informații bibliografice, traduceri ale unor expresii germane mai dificile, scurte explicații în legătură cu unele nume proprii. Ni-l putem imagina pe Eminescu student, ascultând prelegerea unui profesor erudit despre mari civilizații dispărute şi visând cu ochii deschişi.
Dar chiar dacă n-am şti că în anii aceia poetul era student la Viena şi chiar dacă nu s-ar fi păstrat caietele în care însemnările făcute la cursuri alternează cu versuri din Memento mori, tot ne-am putea da seama că Egipetul, ca şi celelalte secvențe ale „dioramei”, reprezintă o glosare lirică a unor prelegeri de istorie antică. În comparație cu La Légende des siècles, grandios (şi grandilocvent) imn de glorificare a progresului umanității, scris de Victor Hugo, cu intermitențe, în perioada 1855− 1876, Panorama deşertăciunilor a lui Eminescu se evidențiază printr-un scepticism radical, deşi tablourile istorice sunt la fel de somptuoase.
Poemul Egipetul, extras din construcția considerată de poet nefinisată, supus unei minuțioase operațiuni de definitivare şi dat la tipar în 1872, ne înfățişează nu Egiptul antic, ci reveria pe care o are un student cu sensibilitate literară în momentul în care profesorul de la catedră vorbeşte despre Egiptul antic. Spuneam că am fi identificat modul lui de fabricație chiar şi dacă n-am fi dispus de informațiile biografice necesare. Iată cum: încă de la citirea primului vers sesizăm caracterul naiv-livresc al textului:
„Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,/ Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng”...
Frumusețea peisajului este greoaie, barocă şi rămâne exterioară poetului. Textul are o factură de compunere . El excelează nu prin provocarea unei emoții, ci prin decorativism. Peste numai câțiva ani, Eminescu, armonios-maturizat, va evoca delicat şi fugitiv natura, numai pentru a ne transmite trăirile lui de o mare profunzime:
„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.” etc.
Dar în Egipetul descrierea reprezintă în mare măsură un scop în sine, iar, dacă transmite totuşi o emoție, aceea ține de plăcerea de a picta.
Şi mai remarcăm ceva. Bogăția imagistică luxuriantă constituie o revanşă față de ariditatea discursului academic şi o formă de evadare din spațiul destinat învățării (să recitim o cunoscută poezie postumă: „În zădar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncați de molii/ Cauți urma frumuseții/ Şi îndemnurile vieții” etc).
Spre deosebire de izvoarele şi lacurile din opera lui Eminescu, care sunt ale lui Eminescu, Nilul din Egipetul rămâne un fluviu nebulos şi exotic, luat din manualele şcolare şi din legende. Imaginea „valuri blonde” nu are putere evocatoare, iar florile de pe malurile fluviului lui seamănă nu cu o junglă mirifică, ci cu aglomerația de buchete multicolore dintr-o piață de flori. În finalul celei de-a doua strofe, sunt plasate două versuri care sugerează o măreție metafizică, specific eminesciană, dar şi ele au un anumit aer teoretic:
„Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/ Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.”
Oricum, sintagma „Nilul mişc-a lui legendă” nu putea fi gândită decât de un mare poet.
Imaginea vechiului oraş Memfis, capitala Egiptului antic, pleacă şi ea de la o bibliografie universitară, transfigurată de reveria studentului-poet:
„De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi țări ferice;/ Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți−/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț”.
Exact ca un adolescent studios, Eminescu foloseşte cu o mândrie scretă cuvinte cunoscute de puțină lume, de exemplu cuvântul „scald”:
„Colo se ridic’ trufaşe/ Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.”
Scalzii, poeți de curte din Islanda secolelor XII-XIII, care cântau lungi istorisiri mitologie numite saga, asemănătoare într-adevăr cu epopeile, nu erau totuşi cei mai potriviți pentru a intra în logica evaluării dimensiunilor unei piramide. Autori de epopei mult mai cunoscute, ca Odiseea sau Eneida, ar fi putut fi invocați.
Mai putem face presupunerea că Eminescu a recurs la scald din dorința de a avea o rimă rară la cald.
*
Poate că Eminescu n-ar fi trebuit să aleagă, din Memento mori, tocmai fragmentul despre Egiptul antic pentru a-l publica şi pentru a-l trece astfel în rândul „antumelor”, sacralizate de posteritate. Putea găsi în ampla construcție filosofico-istorico-lirică fragmente mai inspirate, scrise cu mai multă grație stilistică. Chiar prologul poemului, judecat independent, este superior din punct de vedere artistic textului intitulat Egipetul. Eminescu l-a gândit ca pe o introducere în visul său despre mărirea şi decăderea civilizațiilor şi, redactându-l, s-a simțit fără îndoială liber de constrângerea de a respecta, fie şi în linii mari, un adevăr istoric. Mai firesc decât să visezi pe o temă dată este să visezi pur şi simplu, îndeletnicire în care poetul era un specialist. În primele strofe din Memento mori el se prezintă, de altfel, pe sine visând:
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopții întuneric − înstelatul rege maur −/ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,/ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc.”
Un visător care îşi scoate noaptea la păscut turma lui de visuri, iată o imagine maiestuos-metafizică (aflată probabil şi în memoria culturală a lui Nichita Stănescu, când a scris despre „turma lui de lei străvezii”. Eminescu compară turma de visuri cu o turmă de oi de aur, pentru a da o sugestie de avere fabuloasă. Pentru că te poți considera, într-adevăr, foarte bogat ca proprietar de visuri.
Şi alte imagini surprind prin noutate şi forță expresivă. N-am mai întâlnit la alt poet (şi nici în alte texte ale lui Eminescu însuşi) prezentarea lunii „ca un palid dulce soare”, care nu numai că înregistrează strălucirea stinsă a lunii, dar evocă discret şi adevărul ştiințific că soarele emite lumină, iar luna doar o reflectă. Iar despre „a stelelor ninsoare”, la fel, nu a mai vorbit altcineva, stelele având parte de obicei de o reprezentare statică.
În Egipetul găsim mai puține momente de poezie bună, dar găsim, totuşi, asemenea momente şi merită să facem efortul de-a le decupa din greoaia masă de imagistică ornamentală, pentru a ne bucura de frumusețea lor.
Regele Egiptului „Iese-n noapte... ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară/ Pe-ale Nilului lungi valuri. − Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor regii îşi aruncă-ntunecat”.
Formularea e complicată, seamănă cu deplasarea cuiva încurcat în propriile lui haine, prea largi. Dar cu puțină răbdare o înțelegem. Umbra regelui „lungă-ntins” (probabil în bătaia luminii lunii, care bate pieziş) se aşterne peste valurile Nilului... Este o imagine de o melancolică măreție, pe care orice regizor şi-ar dori-o într-un film despre un personaj august. Poetul merge mai departe, explicând că la fel se aşterne peste valurile de popoare umbra gândurilor unui suveran. Comparația surprinde şi tulbură, făcând sesizabilă disproporția uriaşă dintre autoritatea faraonică şi insignifianța vieții fiecăruia dintre supuşi.
Regele Egiptului „iese-n noapte” după ce intră într-o piramidă ca să reflecteze acolo, netulburat de nimeni, asupra trecutului şi să înțeleagă ce ar trebui să facă pentru a opri declinul din vremea lui. Momentul de reculegere nu duce însă la nicio clarificare, iar din punct de vedere poetic rămâne infructuos, astfel încât putea să lipsească din poem. Abia când iese din piramidă, iar umbra lui se aşterne romantic peste valurile Nilului, regele intră în comunicare cu amintirile fluviului şi retrăieşte trecutul grandios al țării lui (la Eminescu, se ştie, trecutul este invariabil grandios, iar prezentul – meschin). Peisajul are o magnificență stranie, extraterestră (datorită şi împrejurării că poetul nu cunoştea dintr-o experiență directă lumea arabă):
„Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,/ Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde/ Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,/ Toat-a apei, a pustiei şi a nopții măreție/ Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție,/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.”
Trestiile care „ Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint” nu seamănă deloc cu trestiile de pe malurile lacurilor din copilăria poetului.
Urmează un lung discurs prolix, încărcat de podoabe ca un veştmânt preoțesc, în care evocarea vremurilor glorioase de altădată alternează cu instantanee ale decăderii din prezentul poemului. Extragem din acest discurs câteva imagini de o frumusețe care uimeşte şi încântă:
„Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,/ Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri” (aceasta, pentru pedepsirea de către soartă a „unei ginți efeminate”, a „regilor pătați de crime” şi „preoțimii desfrânate);
„Uraganul-acum aleargă pân’ce caii lui îi crapă”,
„Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.”;
„Ş-atunci Memfis se înalță, argintos gând al pustiei” ;
„Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte”
Amintirea oraşului Memfis, eterică, intangibilă, nu este doar o amintire, ci şi un miraj, un „argintos gând al pustiei”! Bănuia oare profesorul de la catedră care preda un curs de istorie a Egiptului antic la Universitatea din Viena ce rezonanță au cuvintele sale în mintea unuia dintre studenți, aplecat asupra unui caiet în care scria de zor şi ştergea din când în când câte ceva?