Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
Cartea-mărturisire
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016
Aproape că nu există tragedie ori eveniment important pentru această planetă care să nu fie urmat de o carte-mărturisire. Există cazuri în care însemnările sunt făcute din chiar miezul evenimentului (celebrul jurnal al Annei Frank); alteori, supraviețuitorii, singuri sau în colaborare cu vreun jurnalist sau scriitor, îşi mărturisesc post-factum trăirile, în cărți care, invariabil, ajung bestsellers (a se vedea recentele cărți semnate de Malala Yousafzai, Eu sunt Malala, respectiv Nojoud Ali, Divorțată la 10 ani). În unele situații, mărturisirea îmbracă haina clasică şi atrăgătoare a jurnalului literar, a autobiografiei; în altele, însă (şi pe acestea le voi discuta), produsul literar finit nu mai poate fi atât de strict trecut în categoria jurnalului. Nu ştiu cu exactitate dacă fenomenul justifică o discuție despre o nouă specie literară. Şi chiar de-ar fi aşa, interesantă nu e această aridă etichetare a unei noi specii literare în sine, ci mecanismele care o fac posibilă şi, mai ales, capacitatea acestui tip de scriitură de a-şi găsi cititori, nu puțini şi nici legați exclusiv de un anume areal geografic sau grad de educație. Cert e că o astfel de literatură-mărturisire, legată de un eveniment strict, precis, bine delimitat în timp şi spațiu, nu mai poate fi exclusiv circumscrisă jurnalului. Ea e la granița fragilă dintre stilul memorialistic, beletristic şi jurnalistic.
În sensul său clasic, jurnalul acoperă o realitate interioară vastă ce se suprapune, mai mult sau mai puțin, unei epoci. Cartea-mărturisire, deşi respectă, adesea, convenția adresării la persoana I, are ceva din actualitatea unei ştiri de ziar, dar se poate salva de efemeritatea acesteia. Celebrul caz al cărții lui Gabriel Garcia Márquez, News of a Kidnapping e relevant. Fără să fie altceva decât martor detaşat al poveştii, scriitorul ne vorbeşte despre episodul răpirii câtorva personalități columbiene de către oamenii lui Pablo Escobar, la începutul anilor ‘90, secolul trecut. Cazul a fost intens mediatizat. Aici, nu mai avem nici măcar convenția persoanei întâi. Garcia Márquez face un efort intens de documentare, vorbeşte cu cei implicați şi construieşte o poveste, îmbinând reguli de scriere tipice beletristicii cu elemente de scriere jurnalistică.
Reîntorcându-ne la jurnal, s-ar putea spune că el este destinat acelui tip de cititor care are curiozitatea, răgazul şi dorința de a descoperi o lume. Citind jurnalul lui Mihail Sebastian, cititorul are senzația că, în fața lui, se ridică uşor colțul unei cortine, că vede o semnificativă bucată a unui puzzle. Asta, însă, dacă este îndeplinită simultan actului lecturii o condiție esențială: cititorul trebuie să aibă informații prealabile. El trebuie să ştie, fie şi vag, ceva din mecanismele care animau lumea despre care vorbeşte Mihail Sebastian. Altfel, jurnalul său riscă să rămână neînțeles. Pe de altă parte, însă, acest nou tip de carte-mărturisire nu e atât de sever cu cititorul. El trebuie să cunoască doar un eveniment relevant al timpului său, cel despre care se vorbeşte în carte, şi e suficient. Chiar dacă nu-l cunoaşte, internetul îl va lămuri în mai puțin de 5 minute. Bunăoară, privind la filmul Cei 33 (2015), regizat de Patricia Riggen, dedicat poveştii spectaculoase a salvării unor mineri chilieni blocați în subteran, nu trebuie să faci altceva decât să citeşti câteva rânduri despre povestea reală, asta în cazul în care n-o cunoşti deja de la jurnalele de ştiri, şi iată-te echipat să vezi pelicula şi s-o înțelegi. Acolo nu e vorba de o lume, ci de un fapt particular, o dramă în care personajele centrale nu sunt sistemele politice şi ideologice, ci caracterele umane, anaționale, care există ca personaje exclusiv pe durata mărturisirii. Nimeni nu va fi preocupat de viața vreunuia dintre mineri înainte şi după eveniment decât cu totul tangențial, din rațiuni de tehnică cinematografică. Ei apar pe scena istoriei odată cu dezastrul minier din 2010 şi dispar din ea imediat după consumarea dramei.
Cititorul unui jurnal clasic e atras adesea spre carte de forța personalității celui care scrie, în vreme ce acela care lecturează o carte-mărturisire merge către ea fascinat fiind de însuşi evenimentul mediatizat; atât de mediatizat, încât simplul statut de supraviețuitor al naratorului legitimează şi incită. Avem, de pildă, cazul cărții lui Leon Leyson, Un băiat pe lista lui Schindler. Unui cititor oarecare, numele lui Leon Leyson nu-i spune nimic. Faptul, însă, de a fi supraviețuit lagărului de exterminare şi de a se fi aflat pe deja celebra lista a lui Schindler conferă cărții un statut care nu-l poate lăsa pe cititor indiferent. Sigur că, aşa cum se întâmplă adesea în literatură, distincția aceasta nu operează întotdeauna cu maximă precizie, cu maximă claritate. Nici nu e atât de important, de altfel. Căci, dincolo de aceste până la urmă artificiale şi scorțos teoretice încadrări şi lămuriri terminologice, altceva mi se pare a prezenta interes. Privind către cărțile cu succes la public în ultimele decenii, constatăm că se înmulțesc cărțile-mărturisire, cele care pornesc de la un eveniment precis, de impact, intrat în conştiința colectivă. În aceste cazuri, scriitorul, personalitatea lui, aproape că nu mai interesează. Calitatea de martor, de preferat şi aceea de supraviețuitor, face mai mult decât talentul scriitoricesc sau stilul. Evenimentul în sine vinde, chiar dacă e narat mediocru.
Genul acesta de carte aproape că respectă teoria darwiniană a supraviețuirii celui mai bine adaptat. Este, dacă se poate spune aşa, echivalentul literar al breaking news-ului. De studiat, din această perspectivă, cartea care a făcut ceva vâlvă la noi, Cronică de Cotroceni (de Adriana Săftoiu). Jurnalul perioadei petrecute de autoarea lui în calitatea de consilier prezidențial la Cotroceni e studiul de caz cel mai potrivit pentru a încerca o analiză asupra pericolelor pe care le ascunde o carte-mărturisire. Primul dintre ele ar fi, în mod evident, efemeritatea. Peste vreo 5-6 generații, cartea Adrianei Săftoiu va fi de necitit pentru publicul larg. Evenimentele şi oamenii de acolo, atât de importanți în fotografia de moment a României, vor prezenta interes poate numai pentru cercetători şi istorici. Prin anul 2200, e greu de presupus că mai poți citi Jurnalul de Cotroceni pe nerăsuflate, aşa cum o poți face astăzi, în anul de grație 2016. Aşadar, genul acesta de scriitură are toate avantajele unui breaking news, dar, evident, şi multe dintre defectele şi dezavantajele lui. Breaking news-ul supraviețuieşte în imediat, dar are mari şanse să dispară odată cu momentul concret care l-a generat. Există, fireşte, evenimente care, deşi locale, schimbă fundamental paradigme. Evenimente în urma cărora lumea nu mai arată aşa cum arăta până la ele. Cartea-mărturisire ce porneşte de la astfel de momente creatoare de paradigme are, fireşte, un alt destin. Să ne amintim de 11 septembrie. Martin Amis, Ian Mc Ewan şi, tangențial, John Updike au scris ficțiuni legate de atentatele de la World Trade Center. Ei sunt deja scriitori consacrați. Există, însă, şi poveşti ale martorilor şi supraviețuitorilor atentatelor, anonimi care, tocmai pentru că nu sunt profesionişti într-ale ficțiunii, capătă credibilitate şi stârnesc emoții.
Dacă cineva ar trebui să fie recunoscător acestui nou tip de relatare cu succes la public (cartea-mărturisire), atunci acela trebuie să fie istoricul. Sigur, istoricul obişnuit cu documentul prăfuit va spune că o relatare de acest gen are în ea parazitare doze de ficțiune. Însă, se vor găsi şi istorici care să ne reamintească tuturor că, în definitiv, ficțiunea şi istoria nu sunt incompatibile; ele fac casă bună, chiar dacă una strâmbă din nas superior la apariția celeilalte. Principala sursă de incompatibilitate ține de o distincție uşor artificială în lumea nebună a secolului XXI: istoria lucrează cu fapte, ficțiunea cu emoții. Iată, deci, că tocmai cartea-mărturisire este dovada palpabilă, incontestabilă, că incompatibilitatea aceasta e doar teoretică. Divorțată la 10 ani (un titlu care nu lasă niciun dubiu cu privire la intenția comercială a textului) este un exemplu de document istoric şi ficțiune literară, de carte scrisă sub imperativele momentului, care satisface, deopotrivă, nevoia de breaking news şi informare. Nojoud Ali este o fetiță yemenită care, după obiceiul locului, este căsătorită de părinții ei la vârsta de 9 ani. Deşi există promisiunea soțului de a-i respecta intimitatea până la vârsta majoratului, evident că aceasta nu va fi ținută. Nojoud Ali profită de un moment de libertate şi fuge la tribunalul din Sana’a, cerând divorțul. Urmează un scandal internațional intens mediatizat, cu apărători ai Drepturilor Omului implicați în acest caz. Scrisă în colaborare cu Delphine Minoui, cartea, tradusă şi la noi, nu are cine ştie ce valențe literare. Este, însă, genul de carte-mărturisire care nu e nici jurnal, nici istorie, nici, în sens academic, umanist, literatură de bună calitate. E, totuşi, o mărturie care emoționează şi care se citeşte în diferite colțuri ale acestei planete.
Ceea ce mi se pare, iarăsi, demn de semnalat e că avem aici unul dintre multele exemple vii că, de fapt, televiziunea, chiar şi atunci când e exclusiv comercială, alarmistă şi superficială, poate ajuta literatura. Cele mai multe dintre cărțile-mărturisire citate pe parcursul acestui text circulă masiv şi au succes tocmai pentru că, la un moment dat, televiziunile comerciale au popularizat evenimentele pe care ele, cărțile, le relatează. N-ar fi deloc riscant să spun că unele dintre aceste cărți există tocmai datorită cinematografiei şi televiziunii. Avem o mărturisire directă în acest sens. Leon Leyson a fost motivat să scrie cartea Un băiat pe lista lui Schindler, după ce a constatat succesul de care se bucură pelicula lui Steven Spielberg (Lista lui Schindler, 1993).
Pare că modernitatea noastră a democratizat până şi domeniul atât de rigid al familiarizării unuia cu celălalt. Avem, prin intermediul cărții-mărturisire, dar nu numai, o nesperată şansă de a ne cunoaşte mai bine unii pe alții. „Nesperată” pentru că, multă vreme, a-l cunoaşte pe celălalt, a cunoaşte alteritatea unei alte culturi, era un domeniu elitist, rezervat intelectualului rasat. Acum, acesta este un demers accesibil oricui. Avem poveşti… din ce în ce mai multe şi mai accesibile poveşti din lumea celorlalți. Poveşti ale unor oameni obişnuiți care ne vorbesc despre propriile lor experiențe. Poveşti care ne interesează şi pentru că stârnesc emoții şi au capacitatea de a le stârni instantaneu, în diferite colțuri ale planetei. Ne-am obişnuit cu ideea, dar dacă am face exercițiul detaşării, am fi, cu siguranță, fascinați la simplul gând că, oameni aflați la mii şi mii de kilometri unii de alții, oameni diferiți, care n-au auzit şi nu vor auzi vreodată unul de celălalt, care vor muri fără a se fi intersectat măcar, întorc filele aceleiaşi cărți, marcați de aceleaşi poveşti, spuse simplu, fără altă pretenție în afară de aceea a mărturisirii.
În sensul său clasic, jurnalul acoperă o realitate interioară vastă ce se suprapune, mai mult sau mai puțin, unei epoci. Cartea-mărturisire, deşi respectă, adesea, convenția adresării la persoana I, are ceva din actualitatea unei ştiri de ziar, dar se poate salva de efemeritatea acesteia. Celebrul caz al cărții lui Gabriel Garcia Márquez, News of a Kidnapping e relevant. Fără să fie altceva decât martor detaşat al poveştii, scriitorul ne vorbeşte despre episodul răpirii câtorva personalități columbiene de către oamenii lui Pablo Escobar, la începutul anilor ‘90, secolul trecut. Cazul a fost intens mediatizat. Aici, nu mai avem nici măcar convenția persoanei întâi. Garcia Márquez face un efort intens de documentare, vorbeşte cu cei implicați şi construieşte o poveste, îmbinând reguli de scriere tipice beletristicii cu elemente de scriere jurnalistică.
Reîntorcându-ne la jurnal, s-ar putea spune că el este destinat acelui tip de cititor care are curiozitatea, răgazul şi dorința de a descoperi o lume. Citind jurnalul lui Mihail Sebastian, cititorul are senzația că, în fața lui, se ridică uşor colțul unei cortine, că vede o semnificativă bucată a unui puzzle. Asta, însă, dacă este îndeplinită simultan actului lecturii o condiție esențială: cititorul trebuie să aibă informații prealabile. El trebuie să ştie, fie şi vag, ceva din mecanismele care animau lumea despre care vorbeşte Mihail Sebastian. Altfel, jurnalul său riscă să rămână neînțeles. Pe de altă parte, însă, acest nou tip de carte-mărturisire nu e atât de sever cu cititorul. El trebuie să cunoască doar un eveniment relevant al timpului său, cel despre care se vorbeşte în carte, şi e suficient. Chiar dacă nu-l cunoaşte, internetul îl va lămuri în mai puțin de 5 minute. Bunăoară, privind la filmul Cei 33 (2015), regizat de Patricia Riggen, dedicat poveştii spectaculoase a salvării unor mineri chilieni blocați în subteran, nu trebuie să faci altceva decât să citeşti câteva rânduri despre povestea reală, asta în cazul în care n-o cunoşti deja de la jurnalele de ştiri, şi iată-te echipat să vezi pelicula şi s-o înțelegi. Acolo nu e vorba de o lume, ci de un fapt particular, o dramă în care personajele centrale nu sunt sistemele politice şi ideologice, ci caracterele umane, anaționale, care există ca personaje exclusiv pe durata mărturisirii. Nimeni nu va fi preocupat de viața vreunuia dintre mineri înainte şi după eveniment decât cu totul tangențial, din rațiuni de tehnică cinematografică. Ei apar pe scena istoriei odată cu dezastrul minier din 2010 şi dispar din ea imediat după consumarea dramei.
Cititorul unui jurnal clasic e atras adesea spre carte de forța personalității celui care scrie, în vreme ce acela care lecturează o carte-mărturisire merge către ea fascinat fiind de însuşi evenimentul mediatizat; atât de mediatizat, încât simplul statut de supraviețuitor al naratorului legitimează şi incită. Avem, de pildă, cazul cărții lui Leon Leyson, Un băiat pe lista lui Schindler. Unui cititor oarecare, numele lui Leon Leyson nu-i spune nimic. Faptul, însă, de a fi supraviețuit lagărului de exterminare şi de a se fi aflat pe deja celebra lista a lui Schindler conferă cărții un statut care nu-l poate lăsa pe cititor indiferent. Sigur că, aşa cum se întâmplă adesea în literatură, distincția aceasta nu operează întotdeauna cu maximă precizie, cu maximă claritate. Nici nu e atât de important, de altfel. Căci, dincolo de aceste până la urmă artificiale şi scorțos teoretice încadrări şi lămuriri terminologice, altceva mi se pare a prezenta interes. Privind către cărțile cu succes la public în ultimele decenii, constatăm că se înmulțesc cărțile-mărturisire, cele care pornesc de la un eveniment precis, de impact, intrat în conştiința colectivă. În aceste cazuri, scriitorul, personalitatea lui, aproape că nu mai interesează. Calitatea de martor, de preferat şi aceea de supraviețuitor, face mai mult decât talentul scriitoricesc sau stilul. Evenimentul în sine vinde, chiar dacă e narat mediocru.
Genul acesta de carte aproape că respectă teoria darwiniană a supraviețuirii celui mai bine adaptat. Este, dacă se poate spune aşa, echivalentul literar al breaking news-ului. De studiat, din această perspectivă, cartea care a făcut ceva vâlvă la noi, Cronică de Cotroceni (de Adriana Săftoiu). Jurnalul perioadei petrecute de autoarea lui în calitatea de consilier prezidențial la Cotroceni e studiul de caz cel mai potrivit pentru a încerca o analiză asupra pericolelor pe care le ascunde o carte-mărturisire. Primul dintre ele ar fi, în mod evident, efemeritatea. Peste vreo 5-6 generații, cartea Adrianei Săftoiu va fi de necitit pentru publicul larg. Evenimentele şi oamenii de acolo, atât de importanți în fotografia de moment a României, vor prezenta interes poate numai pentru cercetători şi istorici. Prin anul 2200, e greu de presupus că mai poți citi Jurnalul de Cotroceni pe nerăsuflate, aşa cum o poți face astăzi, în anul de grație 2016. Aşadar, genul acesta de scriitură are toate avantajele unui breaking news, dar, evident, şi multe dintre defectele şi dezavantajele lui. Breaking news-ul supraviețuieşte în imediat, dar are mari şanse să dispară odată cu momentul concret care l-a generat. Există, fireşte, evenimente care, deşi locale, schimbă fundamental paradigme. Evenimente în urma cărora lumea nu mai arată aşa cum arăta până la ele. Cartea-mărturisire ce porneşte de la astfel de momente creatoare de paradigme are, fireşte, un alt destin. Să ne amintim de 11 septembrie. Martin Amis, Ian Mc Ewan şi, tangențial, John Updike au scris ficțiuni legate de atentatele de la World Trade Center. Ei sunt deja scriitori consacrați. Există, însă, şi poveşti ale martorilor şi supraviețuitorilor atentatelor, anonimi care, tocmai pentru că nu sunt profesionişti într-ale ficțiunii, capătă credibilitate şi stârnesc emoții.
Dacă cineva ar trebui să fie recunoscător acestui nou tip de relatare cu succes la public (cartea-mărturisire), atunci acela trebuie să fie istoricul. Sigur, istoricul obişnuit cu documentul prăfuit va spune că o relatare de acest gen are în ea parazitare doze de ficțiune. Însă, se vor găsi şi istorici care să ne reamintească tuturor că, în definitiv, ficțiunea şi istoria nu sunt incompatibile; ele fac casă bună, chiar dacă una strâmbă din nas superior la apariția celeilalte. Principala sursă de incompatibilitate ține de o distincție uşor artificială în lumea nebună a secolului XXI: istoria lucrează cu fapte, ficțiunea cu emoții. Iată, deci, că tocmai cartea-mărturisire este dovada palpabilă, incontestabilă, că incompatibilitatea aceasta e doar teoretică. Divorțată la 10 ani (un titlu care nu lasă niciun dubiu cu privire la intenția comercială a textului) este un exemplu de document istoric şi ficțiune literară, de carte scrisă sub imperativele momentului, care satisface, deopotrivă, nevoia de breaking news şi informare. Nojoud Ali este o fetiță yemenită care, după obiceiul locului, este căsătorită de părinții ei la vârsta de 9 ani. Deşi există promisiunea soțului de a-i respecta intimitatea până la vârsta majoratului, evident că aceasta nu va fi ținută. Nojoud Ali profită de un moment de libertate şi fuge la tribunalul din Sana’a, cerând divorțul. Urmează un scandal internațional intens mediatizat, cu apărători ai Drepturilor Omului implicați în acest caz. Scrisă în colaborare cu Delphine Minoui, cartea, tradusă şi la noi, nu are cine ştie ce valențe literare. Este, însă, genul de carte-mărturisire care nu e nici jurnal, nici istorie, nici, în sens academic, umanist, literatură de bună calitate. E, totuşi, o mărturie care emoționează şi care se citeşte în diferite colțuri ale acestei planete.
Ceea ce mi se pare, iarăsi, demn de semnalat e că avem aici unul dintre multele exemple vii că, de fapt, televiziunea, chiar şi atunci când e exclusiv comercială, alarmistă şi superficială, poate ajuta literatura. Cele mai multe dintre cărțile-mărturisire citate pe parcursul acestui text circulă masiv şi au succes tocmai pentru că, la un moment dat, televiziunile comerciale au popularizat evenimentele pe care ele, cărțile, le relatează. N-ar fi deloc riscant să spun că unele dintre aceste cărți există tocmai datorită cinematografiei şi televiziunii. Avem o mărturisire directă în acest sens. Leon Leyson a fost motivat să scrie cartea Un băiat pe lista lui Schindler, după ce a constatat succesul de care se bucură pelicula lui Steven Spielberg (Lista lui Schindler, 1993).
Pare că modernitatea noastră a democratizat până şi domeniul atât de rigid al familiarizării unuia cu celălalt. Avem, prin intermediul cărții-mărturisire, dar nu numai, o nesperată şansă de a ne cunoaşte mai bine unii pe alții. „Nesperată” pentru că, multă vreme, a-l cunoaşte pe celălalt, a cunoaşte alteritatea unei alte culturi, era un domeniu elitist, rezervat intelectualului rasat. Acum, acesta este un demers accesibil oricui. Avem poveşti… din ce în ce mai multe şi mai accesibile poveşti din lumea celorlalți. Poveşti ale unor oameni obişnuiți care ne vorbesc despre propriile lor experiențe. Poveşti care ne interesează şi pentru că stârnesc emoții şi au capacitatea de a le stârni instantaneu, în diferite colțuri ale planetei. Ne-am obişnuit cu ideea, dar dacă am face exercițiul detaşării, am fi, cu siguranță, fascinați la simplul gând că, oameni aflați la mii şi mii de kilometri unii de alții, oameni diferiți, care n-au auzit şi nu vor auzi vreodată unul de celălalt, care vor muri fără a se fi intersectat măcar, întorc filele aceleiaşi cărți, marcați de aceleaşi poveşti, spuse simplu, fără altă pretenție în afară de aceea a mărturisirii.