Poeme

Nu voi afirma, vai de mine, ritos, de?i a? fi în stare – canicula, deh! –, că autorul acestor versuri este ditamai poetul; spun doar, mai cu teamă mai cu invidie, că paginile lui respiră, cu forță, amenitate, superbie, aerul marii poezii. Mai devreme sau mai târziu, negre?it, critica literară va omologa acest aer de splendidă poezie ?i, odată cu aerul, ?i re-numele lui Theodor George Calcan de adevărat, poate chiar mare poet. Cert este că Th.G.C., pe care îl cunosc ?i citesc de peste patru decenii, mai exact din toamna lui 1972, ?i-a consacrat întreaga ființă/existență poeziei & cărții, bibliotecar până la pensionare în Tg. Neamț. Ca poet, pururea tânăr ?i în lucrare, a făcut parte din gruparea ?colii de poezie de la Neamț, ai cărei corifei – Aurel Dumitra?cu, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Radu Florescu –, sunt nume impuse în literatura de azi. Care vor fi fost circumstanțele defavorizante unui parcurs similar ca recunoa?tere în cazul lui Calcan, exceptând, dacă se poate, urmările poliomielitei brav duse-aduse, cu umorul ?i non?alanța/seninătatea unui spirit superior, o viață întreagă? În primul rând, cred, însă?i valoarea poeziei lui, excepțională, originalitatea vocii, insolita prin unicitate prezență umană. Într-un cuvânt, cam răzbit, nebunia sacră pentru alchimia Verbului. Acestea, considerate obiectiv, ar fi clătinat din temelii ierarhia locală a aezilor moldavi, cum, inevitabil, o ?i va face într-o zi cu soare ?i vânt critic obiectiv în pânze. Vom reveni cu schița unui comentariu asupra acestei lirici inspirate, dedicate, stilistic complicate, cum alta, repet, nu ?tiu să se mai scrie în spațiul literelor noastre. Până atunci, cât mai e vara de lungă, cititorul VR este invitat să-?i facă pe cont propriu legitima subiectivă impresie.
Plin de năluci Van Rijn îmbrățisează luna

Pe valea aurie
A unui amurg de septembrie
Alunecă-n piața pestriță
Rembrant falitul.
Alunecarea lui mă străbate parcă sonor
Simțind-o acut strălucind argintiu
În câmpie.
Ca pe o fiiință ciudată ?i extrem de fragilă
O ceapă de lalea u?or translucidă
Ne pare a fi astă noapte
Gliphnicul lumii.
Luna curge pe chipul lui
Cu viclenie perfidă redesenându-l
Se schimbă ceva în ființa secretă
A lucrurilor.
?i plantele ?tiute parcă tresar
?i cel care scrie
Dar ?i pictorul,
Amândoi uitând să moară
Fiecare în parte,
De unul singur.
Picură toamna monoton ?i trist
Peste trunchiul firav
Al unui pâlc de anemone,
Ca ?i alt-dat peste
Stratul umbrit de lalele.
Flori care nu te cunosc
?i sunt totu?i în stare
Să te recite fără zăbavă
?i fără nici o gre?eală.
Te respir, te răstesc ?i te ard
Cu puterea luminii răsfrânte
Din clar-obscur...
Sfârtecat ca dintr-un ciob de cristal
Spart ca din vârful unui corn
Scântetor de zimbru,
Adulmecată-n trupul meu cu grijă,
Umbra ta-n silabe se dezbină.
Ruptă dintr-un clopot fără funii
De mai multe ori repetată în bronz,
Ca o cădere de lună,
Dar ?i ca o cădere a lumii,
Mă golesti de o alta
?i mă umpli.
Simt cum mă pă?e?ti
?i mă străbați
Inimă ?i chip
Ca de nalucă.
Mâini fierbinți
?i sânge jumătate
Singur propă?esc nectarul
Zorilor zori.
Mult peste ceața cea brună
A zgomotului, a spaimei
Ca ?i a durerii diurne
Privesc uimit oriental
Ca pe o pleoapă de pasăre
Sau ca pe un ochi tulbure de lacherdă
Pe care-o înfulec flămând
Sângele-mi licăre curb
Venit parcă urzit de departe
Din miazănoapte.
Abur sporit al culorii
O pată, un ciob, un murmur,
Un freamăt mai lung al unei
Nelini?tite mâini tremurânde
?i care strecoară destul de târziu
Raza de lună.
Timpul m-a gârbovit ?i pe mine
Ca pe o rădăcină bătrână
Greu de scos din pământul în care s-a prins,
Greu de urnit într-o altă direcție
Ori perspectivă.
?i cuget făgăduința de suflet
Cu destulă îngăduință.
Un mugurar ce triluie lumina
Destul de vesel
Cu destul de multă voio?ie.
?i nu pot să-mi închipui viața
Lipsit de îmbrăți?ările tale
Fără de număr.
Geamătul pe care-l auzi
E visul meu fără preget.
Curge sângele galben al rozelor,
În vreme ce umbra
Închide o mână de greieri.
?i suntem doar două
Suflete rătăcite
Care-?i întind flăcările lor
Până-n adâncul
Oaselor altora.
E?ti poate locul meu
De vis sfărâmat,
Acel loc al meu de incertitudine
?i de nepermanență.
Zăpada minții uneori se na?te
Din ieslele pământului nesigur,
?i-i greu să na?ti puterea din cuvinte
Cum dintr-un nor care-a ajuns vergeaua
?i-n dimineața sacră se aprinde
Măsura exactă
A taliei tale
?i intenția mea
De-a reînflori ?i a râde
O dată cu ecoul făpturii tale.
?i-acel copăcel îndelung plutitor
Pe liziera câmpului
Cu vântul odată
Alunecă cum îți alunecă
?ie cuvântul.
Ca o ondină sălbatecă
Care-mi aprinde dorința
Peste cearceaful alb-roz
Umed, boțit ?i cu pete de umbră.
?i te îmbată cu roua
De agapenthe.
Acarienii care-mi tulbură somnul
La jumătatea visului.
Vin ?i te strig ?i te rog
Pe tine suflete
Condamnat la himera
Mult dincolo de lume
?i de urmele tale
De stea căzătoare,
?i care pot fi citite
?i în cenu?a
?i pe butucul ursuz
Metafizic
Al trupului meu ciuruit.
Copie fără zăbavă
Ultimele portrete
Ale lui Van Rijn, falitul,
Cel urmărit de creditorii mai aspri
Decât postăvarii datornici.
Îl luminează galben ?i alb
Nopțile mele înfrigurate de veghe
Iar umbra lui curge acum
Printre culori în declin
Bătrân ?i orb
?i părăsit de lume
?i de burghezii bogați ?i puternici.
El fuge dinspre Gradina Deliciilor
Înspre centrul ora?ului Amsterdam.
Încet, încet florăria cea mare
Se transformă u?or în dispensar,
În spital de campanie,
Ori mai nou, în ospiciu.
Toate spre a năluci desfătul
?i a umili cum se cuvine
Florentinii pierduți de pictor
Dar ?i de poezia zăludă
Între mai multe culori
?i opinii.
Doar lini?tea î?i indoaie genunchiul
Firesc obosit sub povară
Descoperind uimit transpirat
Unirea luminii
Cu trandafirul de ceață întunecată
Al limbii sale materne (flamanda)
Mi?cându-?i destul de umed
?i repede verbele
Undeva gutural
Între vuiet ?i sunet.
Rembrand se mi?că printre tablouri
Asudă până târziu
?inând o pensulă în mână
Cu trupul bolnav ?i eliptic,
Ca ?i mâna Reginei Iunona
Abia schițată.
Fără prea multe detalii
Rămas undeva în penumbră,
Râde cumva fără noimă.
Mâinele sale se jerfesc împreună cu truda
?i e săgetat de un vis incolor,
Înaltă ?i albă cre?te iarba-n odaie
Înaltă ?i albă coboară
Odată cu cerul.

Z de la Zero

Plantele din restaurant
Nu spun nimănui nimic
Nu rostesc nici un crâmpei de cuvânt
Nu gustă răcoarea ploii
?i nici răsăritul
Se hrănesc doar cu muzica
Asta în vreme ce tu
Storci durere prin gingă?ie
Sacrificându-ți feminitatea
?i rasa
Undeva în preajma celor doar
Treisprezece ani împliniți.
Mâinile tale tăcute spre mine
?i le înfunzi
?i nu ca frunzele la fel de tăcute
Care spre Dumnezeu
Î?i pot întoarce nervura
M-a înspăimântat vocea ta
De fată-n Satin
?i gândul mă duce
La bruschețea Silviei Plath
Sentința rostită
Între o bâtă
?i-un morcov
Glumă, răutate, sarcasm
?i durere
Dar mă îndoiesc că realitatea
Se poate sfâr?i la prețul mărunt
Al unei saco?i cu ro?ii
?i oricum...
Să suce?ti gâtul unor poeme
Când ai aflat că ele
Se scriu ?i singure
Mi se pare a fi un nonsens
Fiindcă întotdeauna
Se poate găsi o gură
Destul de plictisită, desigur
Care să-ți descifreze subtil
Sensul zilei de mâine
Ca ?i sfoara din spatele lui.
La girafă, la bufnită sau la câine
Poftim, poți lăsa cubul de zahăr
În apa destul de verde
Întotdeauna, un caligraf iscusit
Îl va zugrăvi cu măiestrie
?i acribie
Pe Z de la Zero.