Zbor deasupra unui cuib

 Când intri în Simileasca, miroase a zahăr ars şi stafide şi gaz de butelie. Mirosul stagnează în aer, dar jos, la nivelul solului, se simte mult mai slab decât la 1,7 metri, înălțimea unui nas de bărbat. Iar, pentru unii nu se simte. Pentru cei născuți aici. Pentru ei, ăsta e mirosul mâncării, al părinților, al iubitei, al distracției şi al morții. Nici pentru copilul din afară, cu nasul la doar 60 cm de strada pietruită, mirosul nu era unul insuportabil, ca pentru tatăl său. Mai venise el pe-aici. Era un miros ciudat, da, dar era şi miros de joacă şi de jucării. Şi, curios, pentru el era şi miros de mâncare, de prieteni, de distracție. În mintea lui, copilul se considera probabil, în unele acele momente, un puradel alb. Trecea destul de des prin cartier, împreună cu bunicul, în drumul de la scaldă sau către scăldat. Uneori îl uita Dumnezeu pe-aici. Se juca cu țiganii, în picioarele goale ca şi ei, îmbrăcat doar cu un chiloțel tricotat, spre deosebire de ei. El şi prietena lui erau singurii îmbrăcați. Se jucau jocuri țigăneşti, dar şi fotbal. Avea unul o minge.
Se apropiau de casa albă, curată, dar cu tot felul de floricele de ipsos şi gablonțuri lucitoare îngropate în tencuială. Un model negru-gri, închipuind flori de crizantemă stilizate, trecea brâu prin toată fațada şi încadra lateralele ferestrelor. Încă de la poartă, mirosul dulceag, stătut, se combina cu unul de fructe crude, de caise şi de mere, făcând aerul mai complex, dar mai respirabil. Rufăria, cu albe şi colorate întinse de la poartă până la casă, printre două rânduri de vie care nu dădea niciodată struguri, aducea şi un iz proaspăt de detergent.
Intraseră fără să bată în poartă. Abia în prag tatăl scoase o monedă de aluminiu şi ciocăni scurt în uşa cu geam:
– Trancă! Băi, Trancă! Ieşi, băi!
De ieşit, ieşi femeia:
– Vine şi el. A fost schimbul 3 şi doarme. Acum se îmbracă.
Femeia începu să drăgălească copilul şi strigă după fata ei. Băiatul pornise deja spre spatele curții, plictisit de țigancă. Ieşi şi Trancă. Femeia luă cu o cofă de tavă apă din găleată şi îi turnă în pumni deasupra unui butuc de vie. Bărbatul îşi aruncă apa pe față şi începu să se frece. Apoi mai aruncă un pumn.
– Dă, băi, şi cu săpun, că tot negru ai rămas. Dă şi după ureche!
– Taci, mă!, răspunse celălalt somnoros.
– Dă cu săpun, să te faci şi tu alb, nu vezi ce nevastă albă şi frumoasă ai?
– Taci, mă, Surule, că eu de urdori mă spăl, nu de frumos!
Totuşi, după ce mai aruncă o dată apă peste față, se duse, luă un lighean, femeia turnă apă şi îi aduse şi o coajă de săpun. Acum el nu mai era bosumflat. Celălalt nu mai era, Surule, ci şeful său.
– Da’ ce-ai venit acum, meştere, să ne chinuim pe căldura asta? Nu mai puteai să stai două ore să se ducă vipia?
– Dacă stai, îți stă norocul, Trancă.
– Mai dormeam şi eu două ore, că aşa sunt chiaun de cap. Mare lucru de n-o ieşi uşa..., începu el propoziția dar nu mai ştiu s-o termine. Voia să zică stricată, dar nu-şi dădea seama de nici o stricăciune de nereparat. Nu mai zise nimic şi lăsă fraza fără balamale.
– Să nu iasă!, spuse Surul.
Copiii se jucau cu nişte maşini de plastic sub umbrarul din fața bucătăriei de vară. Luată de vânt, o perdea de muşte le tot trecea pe deasupra capetelor, ciufulindu-i din când în când.
– Tu cât mai ai până te muți?
– Stai să vedem, că n-au venit ăştia cu sociala şi n-am aprobare încă.
– Îți dă. Aşa mi-a zis şeful de la cadre. Voi câți sunteți aici?
– Cu ăi bătrâni şi cu alde cumnatu-miu, suntem câțiva. Numai să nu ciripească ăştia de-alături, că ei sunt doar cu numele în cartea de imobil, că alde cumnată’miu nu stau aici...
– Dar ce-au cu tine?
– De-ai dracu’. Nu cu mine au, cu toți romanizații.
– Păi, lasă-ți mustăți, că în rest semeni cu ei, spuse surul şi râse a glumă.
– De mustăți, de pălărie, de vorbă, de aia, de aia... Dar eu nu mă mai întorc să fiu ca ei!
Ascuțeau din şfaițică un colț de scândură pentru lambriu şi pulberea de lemn era purtată de vânt spre uşa de la bucătărie şi spre copii. În jurul lor mirosea a brad şi în scurt timp avea să miroasă a clei.
– Închide, fă, uşa!, îi spuse Trancă fetei lui. Nu vezi că intră rumeguş? Mă-ta unde-i?
Fata lăsă din mână basculanta de plastic, plină cu păpuşi dezbrăcate, şi se repezi să-nchidă uşa. Băiatul luă grăbit maşina pe care o aştepta de un sfert de oră, basculă păpuşile şi o umplu cu frunze, bețe, gunoaie şi alte materiale de construcții. Era un moment critic. Fata voia şi ea basculanta pentru că alt autobuz n-avea pentru păpuşi. O revendică. Băiatul găsea că altele sunt prioritățile jocului lor. Încercă să o convingă. Fata luă basculanta şi toată catedrala lui neîncepută cazu pe ciment. „Cioară”, îi spuse el fetiței tuciurii. Pentru copilul de 5 ani, „cioară” era un „proasto”, un „tâmpito”, un rău încă neconturat, încă necolorat. Dar pentru fetița încă şi mai mică acel cuvânt nici nu reprezenta un rău: era un alt nume al ei, sau al mamei ei, un nume pe care unii oameni, în unele situații, îl adresau cu o gură urâtă. Atunci, la acea vreme, numai gurile erau urâte, cuvântul nu. Mama nu i-l adresa niciodată când o certa, nici tata, nici mamaie. Aveau ei alte cuvinte. Pe ăsta nu.
Surul i-a văzut îmbrâncindu-se şi scâncind. Se duse la ei şi le împărți două palme:
– Duceți-vă şi vă jucați pe stradă!
– Lasă-i, meştere, că-i cald. Îi bate soarele-n cap pe stradă.
– Să stea cuminți!
Copiii se împăcară din plâns, mai supărați acum pe Sur decât pe basculantă.
– Vezi că s-au împăcat, meştere? Se înțeleg frumos ei!
Trancă trase aer în piept şi continuă ca şi cum ar fi vorbit în joacă:
– Şi zi, meştere, ne-ncuscrim?
– Sigur, băi Trancă. Zi, cât vrei pe fată?
– Ei, nu mă lua acum ca pe țigani, că ştii că nu mai facem noi d-astea.
– Păi nu te iau eu ca pe țigani, dar la români copiii se tocmesc când sunt mari. Acum e tranca-fleanca.
Țiganul tăcu ruşinat.
– Zi, băi, spuse celălalt într-un târziu, după ce tăcuse şi el de ciudă că l-a repezit chiar aşa, zi cât vrei pe fată să bem aldămaşul. Că eu chiar aş bea ceva.
Înveselit de gândul la țuiculiță, Trancă întrebă:
– Nu terminăm întâi colțul ăsta?
– Terminăm întâi.
Unul lua la rindea încheietura abia, abia potrivită, să egaleze scândurile înainte să le dea clei. Tăiței mari de brad şi schije dintr-un nod cădeau la picioarele lui, tentându-i pe copii. Celălalt sculpta cepii pentru toc. Nu mai miroasea însă a brad pentru că vântul aducea miros de găini şi de porc din curtea vecină.
– Om termina noi, spuse meşterul. Acum să stăm puțin.
– Du-te, fă, şi cheam-o pe mă-ta, spuse țiganul copilei.
Îşi turnară unul altuia apă şi femeia apăru înainte să termine ei. Tonul lui Trancă fusese destul de brutal cu fetița, dar când o văzu pe nevastă-sa se înmuie deodată.
– Pune-ne şi nouă ceva acolo, dacă ai.
– Dar se poate? Cum să nu?
– Nu te deranja, spuse surul. Nu te deranja pentru noi. Doar nişte păhărele pentru țuica aia de-am venit eu cu ea. Şi să stăm puțin la umbră.
Femeia venise cu o găleată:
– Asta e de băut. Acum am adus-o, e rece. Şi pregătesc într-o clipită şi restul.
– Să nu faci de mâncare pentru mine, că eu chiar nu stau la masă.
Femeia nu zise nimic şi intră grăbită în bucătărioara de sub umbrar. Surul luă o cană de apă şi o bău pe nerăsuflate. Îşi ținu chiar răsuflarea. Până şi apa mirosea a butelie.
– Piticule, vrei şi tu?, îl întrebă pe băiat. Acesta se interesă mai întâi de-o înghețată, apoi de-un cico, apoi de-o limonadă şi, când văzu că nu e chip, luă cana. Apa din cartier nu-i plăcea nici lui la gust. Tatăl săltă găleata pe o canapea în două picioare care se sprijinea de zidul bucătăriei şi puse peste ea un fund de lemn care fusese înainte pe găleata din care luaseră apă pentru spălat. Se sprijini apoi cu spatele de acelaşi perete, îl durea de la cât stătuse cocoşat peste scândurile alea. Acum simțea cum toate oasele şi oscioarele alea mici din miezul spinării se întind şi se reaşează şi devin drepte ca un stâlp la un colț de casă. Puțin împins în tălpi şi în umeri, simțea cum toată febra aia de la muncă se scurge în pământul cu care era lutuită casa şi el, nemişcat, se descarcă de tot ce-i rău şi dureros. Închise un ochi în care îl bătea soarele printr-o gaură din frunzar. Închise ochiul să nu se mişte. Trancă dispăruse după nevastă-sa. Copiii o zbughiseră şi ei. Era linişte şi bine. Doar mirosul...
– Ia loc meştere, dar se poate?, plasă Trancă o expresie a neveste-si. Îndemnul nu prea avea bază pentru că omul nici nu voia să se dezîndrepte, dar nici n-avea unde să stea.
– Aduc acum şi scaun, spuse Trancă, în timp ce trecea pragul bucătăriei purtând o masă, el de-un capăt, femeia de-un capăt. Punem aici, la umbră, că în bucătărie s-a încălzit prea tare.
– V-am zis să nu faceți prostii, că eu nu mănânc.
– Mănâncă băiatul, că el mănâncă la noi, nu ca matale, spuse femeia.
– Vă rog eu să nu insistați, că eu iau un pahar şi mă-ntorc la muncă.
– Stai şi matale jos cât ia băiatul ceva, că doar n-o să ne umpli de talaş acum, când mâncăm. Şi munciți după aia, zise femeia punându-i şi lui o farfurie în față. Se întoarse repede cu o cratiță aburindă:
– O ciorbiță de rață, anunță ea şi îi turnă pe neîntrebate lui primele două polonice.
– Chiar nu trebuia să vă deranjați. Mănânc eu când plec şi-ajung acasă.
– De, eu am pus deja pe masă. Dacă nu mănânci, matale îți faci păcat cu noi.
– Ia, bre, meştere, cu ardei, să vezi ce bine găteşte nevastă-mea.
Trancă avea o bună dexteritate. Întins peste masă, cu o mână umplu țoiul de țuică din fața meşterului şi cu cealaltă îi îngrămădi nişte ardei pe o buză de farfurie.
– Ia, bre, şi gustă. Dacă nu-ți place, o punem la loc. Da’ nevastă-mea găteşte bine, că găteşte şi-n casă la oameni, matale ştii.
– Nu că nu găteşte bine, se apără omul. Dar eu nu prea mănânc prin sat. Că fiecare are greutățile lui.
– Aici nu mai suntem la sat. Te-ai mutat şi matale la oraş de ceva timp. Dar zi că-i pomenirea lui bâtica şi ia măcar de sufletul lui.
Omul, ce era să facă? Îşi zise că decât s-o pună înapoi... Dădu peste cap țoiul să-şi facă curaj şi apucă lingura.
– Pâinea la voi e mai bună, zise el după ce doar o pipăi, înainte să muşte. La noi e tizic.
Se uită la puştiul lui care aici făcea mai puține mofturi ca acasă şi împărțea cu naturalețe o farfurie de ciorbă cu amica lui. Parcă se întreceau care ia mai multe linguri şi care dă mai puțin pe piept. Abia treceau cu bărbia de tabla mesei şi accidente se mai întâmplau. Se băteau în linguri, mâncau şi râdeau. „Să se mai sclifosească el de-acum încolo!”, gândi cu puțină ciudă tatăl.
Luă o lingură şi, fără să fie ostentativ, o mirosi. O dădu duşcă apoi. Chiar şi asta, aşa bine gătită, avea mirosul ăla de transpirație din cartier. Plus că pusese ierburi în ea, zarzavat şi pătrunjel, lui nu-i plăcea să dea de ele prin mâncare. Numai nevastă-sa ştia ce-i de pătimit să-i faci lui o ciorbă. Iar borşul stătuse prea mult pe trânci şi luase şi ăsta miros de putină. Îşi mai turnă singur un țoi, apoi încă unul să nu i se facă rău. Acum putea să mănânce şi bolovani. Muşcă din ardei, unul roşu cu dungulițe galbene, şi restul veni de la sine.
Termină însă prea repede farfuria şi, văzând-o goală, femeia o umplu din nou. Era mai mult decât putea el suporta. Era cât pe ce să răbufnească. Dar oamenii ăştia n-aveau nici o vină. Ei încercau să fie cât mai de treabă. Mâncă un ardei întreg, care-i făcu carne vie cerul gurii, şi goli şi farfuria asta.
– Şi gata!, spuse pe un ton destul de războinic.
– Da’ difuzorul ăla de ce tace?, întrebă Trancă mai mult să-şi trimită femeia de-acolo.
– Nu se-auzea, mă, de fierăstraiele voastre.
– Dă-i, fă, drumul, să auzim şi noi ceva.
Abia plecată de la masă, îl întrebă pe sur:
– Este că dacă n-am locui aici, nici n-ai şti că suntem țigani? Şi dacă eu n-aş fi aşa de negru...
– Este. Ce este, este.
– Femeia asta găteşte că şi-ar putea găsi şi la un restaurant, să aibă şi ea un ban, nu aşa prin casă pe la oameni, cu ce vechituri îi dau ăia. E că găteşte?
– E. Chiar bine. De ce nu vorbeşti pentru ea la Scapă Rata?
– E departe. Să vedem întâi unde ne mutăm, dacă ne mutăm. Şi apoi, să vorbesc eu? Îşi numără ăia de patru ori lingurile chiar şi când intru să beau ceva.
Amuți când auzi difuzorul, galena aia publică de radioficare, gâjâită, pe o emisiune de amiază, cu muzică. Femeia dăduse tare, la muchea potențiometrului, să bată peste fierăstraiele şi ciocanele lor când s-or apuca iar de lucru.
La întoarcere nu se opri la masă, să-şi termine fiertura pe care ea o mai avea în farfurie, ci trase direct în bucătărioara din care dogorea aburul prin uşă. Reveni cu o altă cratiță fierbinte.
– Ardeiaşi! Ardeiaşi umpluți!, spuse ea triumfătoare.
Gândul că va mânca şi tocătură nu îl lăsă insensibil pe meşter. Ăştia nici măcar nu se mănâncă cu ardei usturați! Trase iar un țoi, să-i treacă gândul.
– Mie, unul singur, spuse ştiind că n-are scăpare.
Femeia îi trânti un ardei în farfuria din care mâncase ciorba, şi apoi mai puse un ardei de la ea. Puse doi şi la Trancă, mai puse doi la copii şi păstră în față cratița în care pentru ea mai rămăsese unul singur.
– Mai ia-l şi p-ăsta de la mine pentru că eu chiar nu mai pot. Sunt şi mari.
Nu mai aşteptă răspunsul ei. Echilibră un ardei în lungul lingurii şi îl trânti la loc în cratiță.
Carnea era tocată manual, pe tocător. Mai mult cuburi de carne fiartă în interiorul legumei, decât ardei umplut. Dădu la o parte dopul de morcov şi rămase surprins, puțin înduioşat de vederea umpluturii. Îi aducea aminte de casă. De la maică-sa, din tinerețe, nu mai mâncase decât serbezeala aia de carne zdrobită în maşină şi amestecată mai mult cu orez, verdețuri, ceapă şi cartofi. Carne, să fie şi să nu zici că nu este. Totuşi, când luă din vârful lingurii, îşi dădu seama că şi aici e ceva ciudat. Îşi mai pierduse, de la țuică şi de la pârliții ăia de ciuşdei, simțul mirosului, şi nu s-a prins din prima.
– N-am mai găsit porc şi i-am făcut cu vită.
Aşa ceva chiar nu mâncase. Şi nici nu intenționase vreodată să mănânce. Şi nici nu-şi imagina cum o să reuşească. Dar puştiul băga mare. Nici nu ştia care-i bucata lui şi care a gagicii, luau la grămadă din amestecătura de carne şi bucăți de legumă, râdeau şi se înghionteau unul pe celălalt.
– Linişte la masă!, ordonă el încercând s-o facă pe durul sau, poate, să mai tragă de timp.
– Balastu’, tata!, râse copilul şi arătă spre lingură.
– Balastru. Şi nu mai râdeți, că stă Maica Domnului în genunchi cât stați voi la masă. Şi-i păcat!
Luă şi el un dumicat. Se putea mânca. Veni, în cele din urmă, şi desertul. „Porumbaş fiert! Porumbel fiert!”, anticipă el (care recunoscuse mirosul aburilor ce treceau prin uşă) strigătul cu care femeia îl va pune pe masă.
Într-adevăr, ştiuleții veniră fierbinți, aclamați de femeie, stropiți cu sare câtă trebuie, pe un capac de oală cu toarta ruptă. Echilibrul acestuia pe masă era precar şi au trebuit să mănânce repede, să nu se rostogolească nemâncații pe sub masă.
– Şi uite cum am stat noi două ceasuri la masă.
– N-au fost două ceasuri. Un ceas şi ceva.
– Orişicum. Am stat ca la-nmormântare.
– Ba, să nu mai zici matale vorba asta, că nu la-nmormântare am fost noi aici, ci chiar la ziua mea.
– Ce tot zici tu acolo? Cum ziua ta?
– Azi!
– Păi, şi de ce n-ai zis s-o lăsăm pe altă dată? Trebuia să-mi zici şi-o lăsam încolo de uşă.
– Tocmai, că n-am vrut să ştii. Mai veneai matale dacă spuneam că e ziua mea?
– Păi nici nu trebuia să vin. Să fii şi tu cu familia, cu prietenii.
– Meştere, matale eşti prietenul meu.
– Sunt şi eu prieten, dar trebuia să fii cu prietenii, cu vecinii, cu rudele...
– Ăştia nu-s prietenii mei. Nici vecini. Poate când m-oi muta la bloc, şi sunt sigur că nu mă laşi matale să nu iau şi eu casă. Atunci, o să am şi eu vecini şi prieteni. Nu toți ciorditorii care nici nu mai ştii ce laşi în curte şi ce găseşti.
– La mulți ani, băi, atunci, şi să-ți fie de bine! Dar de ce nu i-ai chemat şi pe alde socru-tău, că i-am văzut prin curte.
– Ne-am cam drăcuit zilele trecute, dar i-oi chema şi pe ei duminică, la-mpăcare. Astăzi mă făceau de râs de față cu mătale.
– Mare doctor ce-s eu!
Devenise emotiv țiganul. Surul ştia care-i motivul, că şi el avea emoția lui, cu durere de cap, de la țuică pe zăpuşală.
– Săru`mâna pentru masă şi la mulți ani, spuse el. Şi om lăsa-o pe altă dată, mama ei de muncă. Mă duc şi eu, că şi tu trebuie să tragi un pui de somn. La noapte, intri iar...
– Stai, meştere, bem şi-un vinişor, se mai face răcoare. Ajung eu şi la muncă, nu-ți face griji.
Se trezi responsabilitatea în meşter:
– Eu am băut că e ziua mea liberă. Şi tot am trecut cu un pahar pe plus. Dar tu să te duci la muncă şi să fii treaz acolo, că altfel am dat toată echipa de dracu. Ascultă la mine: te duci şi te culci.
– Un pahar, atâta, doar să-l guşti, că ieri l-am cumpărat de la ăştia de pe câmp, special pentru matale.
– Nici vorbă. Eu mă duc acasă. Tu te culci.
– Mai stai un ceas, se mai joacă şi ăştia micii, mai stăm şi noi de vorbă. Şi mă culc. Apoi mă culc.
– De joaca lor îmi e mie! S-or tot juca ei, că de muncă nu-s buni.
– Apă bem. Apă, nici măcar şpriț. Şi stăm şi noi ca prietenii, să ştiu şi eu că e ziua mea.
– Prieteni suntem, dar ți-am zis ce trebuie să faci ca să n-avem probleme.
Se ridică de la masă şi întinse mâna după băiat. Trancă îl prinse de mână, dar nu mai apucă să zică nimic.
– Țiganul tot țigan, spuse surul nervos. Hai să fim oameni de înțeles şi să facem fiecare ce trebuie.
Îşi dăduse seama că iar i-a zis-o.
– Îți sunt prieten şi nu te las când ai probleme. Dar nu te las nici să-mi faci probleme. Acum facem cum am zis eu, iar săptămâna viitoare suntem pe-aceeaşi tură. Stăm atunci într-o zi la un şpriț, la ăla în poartă la fabrică, după muncă, şi terminăm ce-am început aici. E bine aşa?
Dacă nu se putea altfel, era bine.
– Iar tu să nu-i mai dai de băut azi şi să-l pui să se culce şi să nu-ntârzie la lucru sau să facă vreun accident pe-acolo. E bine aşa?, o întrebă pe femeie. Era.
– Piticu, hai şi-om merge!, zise şi întinse mâna către copil.
Băiatul veni fără tragere de inimă, dar supus:
– Tlei minute!, scânci el.
– Niciun minut! Zi sărumâna pentru masă şi la mulți ani lu’ nenea.
Strâns de mână de tatăl său, copilul se conformă. Tras apoi spre poartă, trebui să facă paşi în acea direcție. Fata îi interceptă pe cei doi în drum spre poartă. Se agăță de mâna băiatului şi spuse că trebuie să apară vânzătorul de floricele.
– Vleau flolicele, spuse băiatul preluând imediat ideea. Tataia îmi ia meleu flolicele.
– Dacă ne-ntâlnim cu el pe stradă, îți iau, spuse omul şi îl smuci să-l despartă de fată. Țigăncuşa se agățase de el cu amândouă mâinile. Au trebuit să tragă ai ei de ea, să-i despartă. Văzându-l cum dispare pe poartă, fata se trânti cu fruntea la rădăcina unui butuc de vie şi nu mai vru să se ridice de-acolo până nu-i dădu tat’său vreo două scatoalce. Se duse atunci în bucătărioara de vară, unde se trânti pe patul de scânduri şi începu să plângă cu sughițuri, necăjită pentru că plecase prea devreme singurul copil cu care ai ei îi mai dădeau voie să se joace.