Lecturi fidele
Ioan Groşan
Un roman-vitraliu
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016
Nu mai puțin de zece volume de proză a publicat după Revoluție scriitorul maramureşean Marian Ilea: Desiştea (1990), Desiştea II (1993), Casa din Piața Gorki (1999), Vacek (2001), Medio-Monte (2003), Libertatea începe în şapte aprilie (2004), Povestiri cu noimă (2006), Înțeleptul (2013), Amintiri din casa scării (2014), Gravimetrul (2015). Şi cu toate că unele dintre aceste apariții au fost încununate cu importante premii literare, impresia mea este că Marian Ilea încă nu are, în percepția publică şi a criticii profesioniste, cota valorică pe care cu siguranță o merită.
Despre cauzele acestei „anomalii”, nu singulare azi, am mai vorbit: ele, cauzele, sunt multiple şi țin în primul rând de schimbarea la față a țării după 1990: pierderea - în favoarea televiziunii, a Internetului, a altor forme ale mass-media - a unui număr imens de cititori, a acelui public-țintă căruia literatura de valoare, ca minimă, dar esențială rezistență prin cultură, i se adresa cu succes; mai poate fi amintită uluitoarea invazie a mediocrității, a veleitarilor (efectiv, numai cine nu vrea nu publică), o invazie pe care, după ce marile nume ale criticii de întâmpinare s-au retras în alte domenii, nu-i mai face față nimeni, nici măcar noul val exegetic. La toate acestea se adaugă, desigur, şi pârdalnicul statut de „provincial” al scriitorilor care nu activează la „Centru” (sau în „Centrală”, cum numesc ambasadorii retraşi de la post, prin cotloanele Ministerului de Externe...).
În fond şi la urma urmei, cele pomenite mai sus n-au prea mare importanță dacă dai peste o carte precum Herina lui Marian Ilea (Editura Cartea Românească, 2016). Inițial, văzând titlul, m-am gândit că e vorba de un personaj feminin cu acest nume, dar m-a lămurit imediat, într-o inserție pe coperta a patra, însuşi autorul: „De fapt, e vorba despre un spațiu de vreo 20 de kilometri aflat în Carpații Păduroşi (sau în Carpatia, cum îi spun cei din Ucraina). Acest spațiu e locul unde izvorăsc Tisa, care o ia spre Ungaria, şi Prutul, care curge în sens opus, către Colomeea şi Cernăuți”. Cu alte cuvinte, e o extremitate a imperiului chezaro-crăiesc, a Kakaniei musiliene (şi-n această paranteză mă gândesc că exegezei criticului timişorean Cornel Ungureanu cu Mitteleuropa periferiilor, această carte i-ar veni ca o mănuşă).
Ceea ce impresionează imediat în proza lui Marian Ilea e siguranța şi densitatea în informații a scriiturii. Să luăm, de pildă, prima pagină din „Herina”: „Iarna sosea în Herina către sfârşitul lunii noiembrie. În patruzeci şi opt de ore nămeții erau cât gardurile. Osima Michl ieşea în stradă cu schiuri făcute de nenea Grosser, tâmplarul, care avea atelier cu scule aduse din Slovacia. Tălpile schiurilor, bine şlefuite, zăpada aspră scârțâind la fiecare pas. Îți ardeau urechile sub căciula de blană de iepure. Te înțepau obrajii. Noaptea, Osima Michl simțea ochii lucioşi țintuind-o. I-ar fi putut atinge cu mîinile. Aburii din gura lupului i se topeau pe palton. Îşi ascundea fața în gulerul aspru. Strângea din ochi. Era dureros. Privirea parcă se lipea, se agăța de partea de sus a gardului. Din pricina gerului. Lupul îşi vedea de drum. - Pe sfrijita lui Michl n-o doreşte nici lupul, zicea tâmplarul Grosser. Tot într-o iarnă geroasă, privirea tatălui Peter Michl a alunecat lin în ceață. S-a dus. Pe la cântatul cocoşilor”.
Să se observe că în nici douzeci de rânduri se creionează deja spațiul desfăşurării acțiunii, se introduc firesc trei personaje cu care vom avea de-a face mai târziu, chit că la unul e prezentă deja sugestia morții sale, ba chiar există şi o fină fantă spre fantastic. În „Herina” defilează, de altfel, un numeros carusel de eroi, ce se învârte amețitor, în funcție de nevoile construcției narative: Rebecca Michl, preotul Lală Marcu, morarul Josef Kraft, contesa Monthomas, parohul Boschetty Andor, senzuala Margit Isaac (care „era vestită pentru felul în care muncea trupul unui bărbat”, iar, din cauza asta, „intelectualii o ocoleau”!), comercianți, cofetari, hotelieri etc. etc., fiecare cu povestea, cu destinul lui comprimat. De aceea, în roman nu există o acțiune propriu-zisă, o story cursivă, materia epică organizându-se tocmai prin aglomerarea acestor nuclee narative. Asta îi permite lui Marian Ilea o mare libertate de mişcări stilistice, el trecând cu dezinvoltură din stil indirect liber în monolog la persoana I, din confesiune de jurnal în structuri dialogate, din imperfectul tabloului kakanian în, ca în finalul cărții, prezentul auctorial.
Se naşte astfel, pagină după pagină, o lume cosmopolită, corespunzătoare arealului ales, un fel de Turn Babel, o impunătoare catedrală multietnică. Or, o catedrală nu poate fi povestită; poți cel mult să-i admiri pardoseala, coloanele de marmură, catapeteasma şi vitraliile divers colorate prin care pătrunde mănunchiul de lumină al fiecărei poveşti în parte.
Herina lui Marian Ilea este un splendid roman-vitraliu.
Despre cauzele acestei „anomalii”, nu singulare azi, am mai vorbit: ele, cauzele, sunt multiple şi țin în primul rând de schimbarea la față a țării după 1990: pierderea - în favoarea televiziunii, a Internetului, a altor forme ale mass-media - a unui număr imens de cititori, a acelui public-țintă căruia literatura de valoare, ca minimă, dar esențială rezistență prin cultură, i se adresa cu succes; mai poate fi amintită uluitoarea invazie a mediocrității, a veleitarilor (efectiv, numai cine nu vrea nu publică), o invazie pe care, după ce marile nume ale criticii de întâmpinare s-au retras în alte domenii, nu-i mai face față nimeni, nici măcar noul val exegetic. La toate acestea se adaugă, desigur, şi pârdalnicul statut de „provincial” al scriitorilor care nu activează la „Centru” (sau în „Centrală”, cum numesc ambasadorii retraşi de la post, prin cotloanele Ministerului de Externe...).
În fond şi la urma urmei, cele pomenite mai sus n-au prea mare importanță dacă dai peste o carte precum Herina lui Marian Ilea (Editura Cartea Românească, 2016). Inițial, văzând titlul, m-am gândit că e vorba de un personaj feminin cu acest nume, dar m-a lămurit imediat, într-o inserție pe coperta a patra, însuşi autorul: „De fapt, e vorba despre un spațiu de vreo 20 de kilometri aflat în Carpații Păduroşi (sau în Carpatia, cum îi spun cei din Ucraina). Acest spațiu e locul unde izvorăsc Tisa, care o ia spre Ungaria, şi Prutul, care curge în sens opus, către Colomeea şi Cernăuți”. Cu alte cuvinte, e o extremitate a imperiului chezaro-crăiesc, a Kakaniei musiliene (şi-n această paranteză mă gândesc că exegezei criticului timişorean Cornel Ungureanu cu Mitteleuropa periferiilor, această carte i-ar veni ca o mănuşă).
Ceea ce impresionează imediat în proza lui Marian Ilea e siguranța şi densitatea în informații a scriiturii. Să luăm, de pildă, prima pagină din „Herina”: „Iarna sosea în Herina către sfârşitul lunii noiembrie. În patruzeci şi opt de ore nămeții erau cât gardurile. Osima Michl ieşea în stradă cu schiuri făcute de nenea Grosser, tâmplarul, care avea atelier cu scule aduse din Slovacia. Tălpile schiurilor, bine şlefuite, zăpada aspră scârțâind la fiecare pas. Îți ardeau urechile sub căciula de blană de iepure. Te înțepau obrajii. Noaptea, Osima Michl simțea ochii lucioşi țintuind-o. I-ar fi putut atinge cu mîinile. Aburii din gura lupului i se topeau pe palton. Îşi ascundea fața în gulerul aspru. Strângea din ochi. Era dureros. Privirea parcă se lipea, se agăța de partea de sus a gardului. Din pricina gerului. Lupul îşi vedea de drum. - Pe sfrijita lui Michl n-o doreşte nici lupul, zicea tâmplarul Grosser. Tot într-o iarnă geroasă, privirea tatălui Peter Michl a alunecat lin în ceață. S-a dus. Pe la cântatul cocoşilor”.
Să se observe că în nici douzeci de rânduri se creionează deja spațiul desfăşurării acțiunii, se introduc firesc trei personaje cu care vom avea de-a face mai târziu, chit că la unul e prezentă deja sugestia morții sale, ba chiar există şi o fină fantă spre fantastic. În „Herina” defilează, de altfel, un numeros carusel de eroi, ce se învârte amețitor, în funcție de nevoile construcției narative: Rebecca Michl, preotul Lală Marcu, morarul Josef Kraft, contesa Monthomas, parohul Boschetty Andor, senzuala Margit Isaac (care „era vestită pentru felul în care muncea trupul unui bărbat”, iar, din cauza asta, „intelectualii o ocoleau”!), comercianți, cofetari, hotelieri etc. etc., fiecare cu povestea, cu destinul lui comprimat. De aceea, în roman nu există o acțiune propriu-zisă, o story cursivă, materia epică organizându-se tocmai prin aglomerarea acestor nuclee narative. Asta îi permite lui Marian Ilea o mare libertate de mişcări stilistice, el trecând cu dezinvoltură din stil indirect liber în monolog la persoana I, din confesiune de jurnal în structuri dialogate, din imperfectul tabloului kakanian în, ca în finalul cărții, prezentul auctorial.
Se naşte astfel, pagină după pagină, o lume cosmopolită, corespunzătoare arealului ales, un fel de Turn Babel, o impunătoare catedrală multietnică. Or, o catedrală nu poate fi povestită; poți cel mult să-i admiri pardoseala, coloanele de marmură, catapeteasma şi vitraliile divers colorate prin care pătrunde mănunchiul de lumină al fiecărei poveşti în parte.
Herina lui Marian Ilea este un splendid roman-vitraliu.