Cronica literară
Viorica Răduță
UN MOLDOVAN. ŞI PERSONAJUL SĂU, COTIDIANUL
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
În primul său volum de poeme, Blank, nu întâmplător câştigător al Concursului de debut al Editurii Cartea Românească, 2007, Vlad Moldovan impune o lume postbacoviană, dar nu în tuşele neoexpresioniste ale unui Ioan Es. Pop sau Ioan Tudor Iovian, ci din cruda manta milenaristă, cu intenții, posibilități de…ieşire, însă, din ea, prin viziunea trupului cotidian făcut din discontinuitățile, fragmentarismul, părțile nepotrivite, aş zice. Autorul pendulează între sacru şi profan, cu o tăietură tranşantă a segmentului cotidian peste abia sesizabilul sens înalt, sobru, dar ingenios strecurat în perspectiva decorului „verbal”. Iată un fragment al unei asemenea tehnici a rupturilor, cer-pământ, sens-nonsens, adițiune-segmentare, cum se impune şi actualitatea cea suspendată, în poemul Totul despre viață: „ Un om intră pe un hol/ în casă s-au strâns în sfârşit/ câteva filtre de lumină/ la perete, perpendicular; din glasvand/ pe față, şi cercul ceştii de cafea pe tavan// E o zi care nu ajunge la uşă/ pentru că o prinde explozia…”.
Astfel, golul din miniaturile (minimal-isme!?) existențiale e conturat prin tehnica adițiunii seci de concrete; se instalează o mecanică a notării, pe model bacovian (crudități lingvistice mai noi sau mai vechi dinamizează în plus notarea), la supra-fața texturii, dar şi cu un ludic accentuat între şi peste rânduri/ versuri, şi cu o dinamică a insertului metaforic, grav. Există o trecere imprevizibilă, în fond, tocmai din cumulări de nesemnificative la un alt etaj ontologic, cu prezența metafizicului, a vizionarismului chiar. Situarea primă în antilirism vine din segmentarea realului cel… nud, din prezența stenogramelor, deşi tocmai prozaismul e contrapunctat de sugestie, de o narație cam alegorică strecurată în cadru sau amânată într-un dincolo de trăire, mereu aşteptat. Tehnica suspansului se prezintă voalat dar aici se află tot misterul poemelor, în nespuse. Pentru că ceea ce autorul creează din rupturi, elipse, notări ironice, coordonări demne de nepotrivirile vieții noastre pustiite, fixează un loc comun, în ciuda unor tuşe „exotice”, a unor personaje livreşti sau a bestiarului placat pe…uman. Lumea şi-a pierdut plinul, stările se aşază una după alta, una peste alta, într-o locuire golită de ființă. Titlul volumului, oricât ar aminti de Blanc-ul Marianei Codruț, e repetitiv; poeme întregi îl punctează, intenția pare să impună figura veche, bacoviană, a vieții suspendate în segmente neunitare, în „mulțimi” vide, prin urmare. Adițiunea de elemente nu aduce viul, ci îl extirpă.
Tânărul ieşit din rândul celor intabulați ca milenarişti pune sub lupă un organism multiplu dar „alb”, monocord în adițiunea sa de elemente, mecanica acestora ajungând pe fața textului, versificației, adesea cu formule argotice care nu colorează, doar accentuează „starea” de cotidian, expus şi voalat în notări distante. Uşor geometrice. Totul care se doreşte spus pare o amară ironie, o eşalonare de aleatorii. Alegoria golului vine din asemenea „haos” care, vorba lui Bacovia, „toate-aduni”, fără să devină organic. Singura figură e aceea a spleen-ului, ca in poemul liminar, aproape vizionar în privința trăirii pulverizate. De altfel, viziunea celui care notează, agățat, suspendat el însuşi de fragmentele deducției goale, apare ca fir narativ, de purtat, paradoxal, pe absențe de lume. Nimic de văzut e de citat, măcar pe porțiuni, pentru multiplul blank (cam apăsat printre alți termeni mecanizați, de „calculator”), poziționat, semnificativ, prin adițiune (figura lumii şi a textelor Moldovan, Vlad), coordonare de elemente, segmente, fără unitate, prin urmare cu identitatea ruptă, neființată, în ciuda multiplicării „vederilor”, ilustrațiilor seci, deloc în antifrază: „ De fapt nu-i nimic de văzut/ afară poate se aglomerează/ cineva uită poarta neîncuiată/ şi acolo sânii ei când îşi ia tricoul de noapte/ după perdea în lumină portocalie./ Nimic de văzut, sub maşină stă pregătită/ pisica.// La trei străzi într-o tavernă înghețată noi/ ne amețim cu sticlele din jur cu scrumiera pe vine./ Atenția vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă// care vine dintr-o palincă ratată care vine din bucuria/ revederii chiar acum când ne aşezăm şi comandăm/ o bere:// Nu-i chiar aşa de rău, nu-i nimic de văzut: busculade de carton…// Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze/ vine suta din bancomat…” , s. n).
O anume oralitate, chiar prezența automatismelor verbale pentru lumea bătrână, parodiate, alături de figuri livreşti, puse în abis, amintesc uşor de Sorescu, odată cu scandarea elementului serios peste preaplinul cotidian, cel notat din multele…non-prezențe. Aliajul Bacovia-Sorescu merită atenție, mai ales că drumul are şi via minimalism. Aş cita chiar unul dintre poemele-laitmotiv, Blank, de la început cu o situare bizară, pe dos, urmată de adițiuni „logice” şi de poanta finală, dar cu tonul sorescian în…notație bacoviană: „ o zi înghite pe alta// În rest şi acesta-când se pune la masă/ nu ştie cum se scurg ceilalți,/ şi obosiți o să-l obosească -/ o să-şi dea seama cu ei/ că numai prin depărtări te/ poți bucura.// A trimis mesaje şi ele s-au spart/ la marginile celularelor.// pe stradă, spații noi”. La fel e construit şi poemul Am cunoscut bărbați străvezii.
Autoreflexia pare bine mânuită, postmodern chiar (!?): „Dar acum/ din tot ce se întâmplă acum/ iese un vers bun/ Ce grețos”. Apocalipse la purtător, micşorate, fac un decor semiangoasant, cu prezența ludică a ficțiunii înăuntru („ să iau un pix”). Un înăuntru de fişier, mecanic. O anume catoptrică îl conduce pe Vlad Moldovan la imagini de excepție pentru non-locul nostru de toate zilele şi de toate viețile. În Excursii există o viziune clară a rupturilor, amestecului tipic unui cotidian infiltrat în conştiința, vederea noastră spre un dincolo, tot amar, tot pustiit: „ Ar fi văzut că în fiecare zi / miracolul iese – un gândac prin grilajul caloriferului/ şi dispare într-altă încheietură/ (iar eu îmi pun urechea pe o tablă şi/ aştept să o trăznească ciocanul)/ Am învățat – mesajele/ alunecă lângă pervaz – prin sticla geamului/ Pică repede şi se sparge de marginea fiecărui corp./ Când se sparg, gura se umple de părticelele amare/ şi dacă nimerim ceva prin cuvinte, uităm la loc.// N-aş putea să povestesc pentru că trec pe glosolalie./ Şi gânduri ca foițe de listerină se topesc/ unul după altul”.
Daca poezia lui V.M. îşi va distribui segmentarea de acum a imaginilor, spiritul timpului, cum ar veni, cu meditația strecurată în adâncime, disputa sinelui cu sinea (uşor augustin!? chiar cu „anime” cu tot), dacă nu va ceda anecdoticului, fie şi exotic ori prea livresc, de găsit în poemele actuale, dacă plictisul/ blank-ul suspendă viața, stenografiată cu absențele, aglomerările sale, mai bine distribuite, mai puțin îngroşate, însă, această prezență a cotidianului, Insignifiantului, personajul său deja „ontologic”, golul, prin urmare, se va impune cu siguranță ca vedere/ viziune personal(izat)ă, cu următoarele volume, versus numit(or)ul milenar-istm.
Astfel, golul din miniaturile (minimal-isme!?) existențiale e conturat prin tehnica adițiunii seci de concrete; se instalează o mecanică a notării, pe model bacovian (crudități lingvistice mai noi sau mai vechi dinamizează în plus notarea), la supra-fața texturii, dar şi cu un ludic accentuat între şi peste rânduri/ versuri, şi cu o dinamică a insertului metaforic, grav. Există o trecere imprevizibilă, în fond, tocmai din cumulări de nesemnificative la un alt etaj ontologic, cu prezența metafizicului, a vizionarismului chiar. Situarea primă în antilirism vine din segmentarea realului cel… nud, din prezența stenogramelor, deşi tocmai prozaismul e contrapunctat de sugestie, de o narație cam alegorică strecurată în cadru sau amânată într-un dincolo de trăire, mereu aşteptat. Tehnica suspansului se prezintă voalat dar aici se află tot misterul poemelor, în nespuse. Pentru că ceea ce autorul creează din rupturi, elipse, notări ironice, coordonări demne de nepotrivirile vieții noastre pustiite, fixează un loc comun, în ciuda unor tuşe „exotice”, a unor personaje livreşti sau a bestiarului placat pe…uman. Lumea şi-a pierdut plinul, stările se aşază una după alta, una peste alta, într-o locuire golită de ființă. Titlul volumului, oricât ar aminti de Blanc-ul Marianei Codruț, e repetitiv; poeme întregi îl punctează, intenția pare să impună figura veche, bacoviană, a vieții suspendate în segmente neunitare, în „mulțimi” vide, prin urmare. Adițiunea de elemente nu aduce viul, ci îl extirpă.
Tânărul ieşit din rândul celor intabulați ca milenarişti pune sub lupă un organism multiplu dar „alb”, monocord în adițiunea sa de elemente, mecanica acestora ajungând pe fața textului, versificației, adesea cu formule argotice care nu colorează, doar accentuează „starea” de cotidian, expus şi voalat în notări distante. Uşor geometrice. Totul care se doreşte spus pare o amară ironie, o eşalonare de aleatorii. Alegoria golului vine din asemenea „haos” care, vorba lui Bacovia, „toate-aduni”, fără să devină organic. Singura figură e aceea a spleen-ului, ca in poemul liminar, aproape vizionar în privința trăirii pulverizate. De altfel, viziunea celui care notează, agățat, suspendat el însuşi de fragmentele deducției goale, apare ca fir narativ, de purtat, paradoxal, pe absențe de lume. Nimic de văzut e de citat, măcar pe porțiuni, pentru multiplul blank (cam apăsat printre alți termeni mecanizați, de „calculator”), poziționat, semnificativ, prin adițiune (figura lumii şi a textelor Moldovan, Vlad), coordonare de elemente, segmente, fără unitate, prin urmare cu identitatea ruptă, neființată, în ciuda multiplicării „vederilor”, ilustrațiilor seci, deloc în antifrază: „ De fapt nu-i nimic de văzut/ afară poate se aglomerează/ cineva uită poarta neîncuiată/ şi acolo sânii ei când îşi ia tricoul de noapte/ după perdea în lumină portocalie./ Nimic de văzut, sub maşină stă pregătită/ pisica.// La trei străzi într-o tavernă înghețată noi/ ne amețim cu sticlele din jur cu scrumiera pe vine./ Atenția vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă// care vine dintr-o palincă ratată care vine din bucuria/ revederii chiar acum când ne aşezăm şi comandăm/ o bere:// Nu-i chiar aşa de rău, nu-i nimic de văzut: busculade de carton…// Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze/ vine suta din bancomat…” , s. n).
O anume oralitate, chiar prezența automatismelor verbale pentru lumea bătrână, parodiate, alături de figuri livreşti, puse în abis, amintesc uşor de Sorescu, odată cu scandarea elementului serios peste preaplinul cotidian, cel notat din multele…non-prezențe. Aliajul Bacovia-Sorescu merită atenție, mai ales că drumul are şi via minimalism. Aş cita chiar unul dintre poemele-laitmotiv, Blank, de la început cu o situare bizară, pe dos, urmată de adițiuni „logice” şi de poanta finală, dar cu tonul sorescian în…notație bacoviană: „ o zi înghite pe alta// În rest şi acesta-când se pune la masă/ nu ştie cum se scurg ceilalți,/ şi obosiți o să-l obosească -/ o să-şi dea seama cu ei/ că numai prin depărtări te/ poți bucura.// A trimis mesaje şi ele s-au spart/ la marginile celularelor.// pe stradă, spații noi”. La fel e construit şi poemul Am cunoscut bărbați străvezii.
Autoreflexia pare bine mânuită, postmodern chiar (!?): „Dar acum/ din tot ce se întâmplă acum/ iese un vers bun/ Ce grețos”. Apocalipse la purtător, micşorate, fac un decor semiangoasant, cu prezența ludică a ficțiunii înăuntru („ să iau un pix”). Un înăuntru de fişier, mecanic. O anume catoptrică îl conduce pe Vlad Moldovan la imagini de excepție pentru non-locul nostru de toate zilele şi de toate viețile. În Excursii există o viziune clară a rupturilor, amestecului tipic unui cotidian infiltrat în conştiința, vederea noastră spre un dincolo, tot amar, tot pustiit: „ Ar fi văzut că în fiecare zi / miracolul iese – un gândac prin grilajul caloriferului/ şi dispare într-altă încheietură/ (iar eu îmi pun urechea pe o tablă şi/ aştept să o trăznească ciocanul)/ Am învățat – mesajele/ alunecă lângă pervaz – prin sticla geamului/ Pică repede şi se sparge de marginea fiecărui corp./ Când se sparg, gura se umple de părticelele amare/ şi dacă nimerim ceva prin cuvinte, uităm la loc.// N-aş putea să povestesc pentru că trec pe glosolalie./ Şi gânduri ca foițe de listerină se topesc/ unul după altul”.
Daca poezia lui V.M. îşi va distribui segmentarea de acum a imaginilor, spiritul timpului, cum ar veni, cu meditația strecurată în adâncime, disputa sinelui cu sinea (uşor augustin!? chiar cu „anime” cu tot), dacă nu va ceda anecdoticului, fie şi exotic ori prea livresc, de găsit în poemele actuale, dacă plictisul/ blank-ul suspendă viața, stenografiată cu absențele, aglomerările sale, mai bine distribuite, mai puțin îngroşate, însă, această prezență a cotidianului, Insignifiantului, personajul său deja „ontologic”, golul, prin urmare, se va impune cu siguranță ca vedere/ viziune personal(izat)ă, cu următoarele volume, versus numit(or)ul milenar-istm.