Fără personalitate

 Dacă la debutul editorial tânărul (de obicei) autor primeşte încurajări şi indulgențe critice, extinse de pe coperta a IV-a a volumului la recenziile şi cronicile din revistele culturale, a doua carte este o probă mai dificilă.
Cu Instalația, Alex Văsieş ar trebui să confirme Premiul USR Cluj pentru debut obținut în 2012 (pentru Lovitura de cap), trecând de faza speranței literare spre ceea ce înseamnă o confirmare. Pentru aceasta, un poet are a lua o anume distanță de discursul standard al generației ori promoției sale. El va respira aerul timpului, iar versurile sale vor putea fi încadrate relativ uşor în poeticul şi poeticile de ultimă oră - însă această fixare nu este nici obligatorie, nici suficientă pentru a se putea vorbi de valoarea propriu-zisă a textelor. Cu cât un autor este mai îndatorat tehnicilor, scriiturii, stilemelor „leatului” său, cu atât poezia lui va fi mai înseriabilă. Şi invers: cu cât vârsta unui scriitor are mai puține legături cu conformația şi configurația poeziei scrise de ea sau de el, cu atât sunt şanse mai mari pentru individuație lirică.
Din păcate, tânărul Alex Văsieş nu trece acest test de personalitate. Placheta lui seamănă prea mult atât cu Văsieş însuşi de la debut, cât şi cu cărțile altor autoare şi autori din ultima promoție. Acelaşi sound şi aceeaşi atmosferă le regăsim în versurile care marchează prea rar, aproape deloc, o diferență specifică. Singurul loc în care autorul post-milenarist se distanțează de stanțele non-burgheze ale celei din urmă promoții este XYZ, rimat şi ritmat, cu erotic şi ludic de influență:

Vara s-a oprit şi prin ea apusuri false ce nu vor mai intra în hotel.
Stai la ultimul etaj, vezi culoarea pământului şi ți-e frică de el,
dar eu te urmăresc înotând fără să tulburi apa, bronzată, pe un refren
din Metamorfoze, deci bucuria pe care o simt ieşind pe teren,
printre oameni care nu se vor căsători niciodată, printre vegetarieni,
emană din reflexia de abanos a corpului tău + anii mei de singurătate
în care n-am avut nimic de pierdut. Rămân treaz numai din răutate,
pentru a-i privi pe alții, ca-ntr-un muzeu, stând singuri la mese, uneori
deschizând o fereastră sau analizând emoționați urme de meteori.
Tu poate că ai avut noroc când ai văzut băiatul căzând din cer, o săgeată,
dar nu ai mai dat niciun semn şi ai trecut prin zeci de oraşe, halucinată

Poemul e simpatic şi proaspăt, însă cărtărescian. Când face poezie „pe limba lui”, Alex Văsieş scrie aşa, ca în Intervalul:

Te-am aşteptat dintotdeauna şi n-am vrut să ne distrăm.
Aveai pe tâmple lumina aia care acum lipseşte,
sau iese de pretutindeni şi nu pot s-o folosesc.
Nu ştiu dacă încercam să te opresc
sau împingeam mai tare, ca-n vise.
Făceam pauză după zone lungi,
fiecare îşi marca frumusețea,
fiecare înțelegea nuanțe şi ne apăsau în moalele capului.
Fiecare cu refuzul, fiecare să ridice un sistem,
să vadă celălalt cum e noaptea - singur printre faruri,
încercând să prindă momentul când linia nu-i ocupată.
La periferie, unde se fut adolescenții după baluri,
unde compromisul incendiază hectare întregi;
fumul de scaieți şi lemn verde amestecat cu sperma
se ridică deasupra oraşului
şi-ntr-un târziu euforia se blochează.
O unitate chimică prevestitoare,
în noaptea în care se scurg toți de tristețe,
pansament peste undele urbane.
la periferie te-am dus şi ne-am împins în gard,
după ce te-am aşteptat toată viața, şi am crezut că cedează.

Poemul, precum majoritatea celor din Instalația, este dezabuzat la modul aspirațional, ca „atitudine”, şi imatur artistic. Versurile de mai sus sunt acneice, prin stângăcia alunecării dintr-un registru poetic în altul şi prin căderea în emfază. Pe de o parte: „fiecare îşi marca frumusețea”, „fiecare cu refuzul, fiecare să ridice un sistem”. Pe de alta: „ne-am împins în gard”. Într-un regim poetic apar imagini hiperbolic-avangardiste, ca la Voronca şi Bogza, ori expresioniste, în stilul lui Caraion: „compromisul incendiază hectare întregi”, „fumul de scaieți şi lemn verde amestecat cu sperma se ridică deasupra oraşului”. În altul, suntem în plin prozaism: „încercând să prindă momentul când linia nu-i ocupată”.
Prozaismul are un halou de poeticitate, de la „optzecişti” şi „nouăzecişti” încoace, cu condiția unui bun control stilistic. În Instalația lui Alex Văsieş, prozaismul şi retorismul, versul direct şi cel artificios se amestecă fără intenționalitate. Altfel spus, poemele nu îşi datorează structura şi discursivitatea unui proiect artistic anume şi unei poetici capabile să-l susțină. Ele sunt aşa fiindcă aşa au ieşit; şi Intervalul, ca şi alte texte din plachetă, ar putea continua pe pagini întregi, cu aceleaşi rezultate mai degrabă mediocre. Iată cum se continuă poemul inexperimentatului, neformatului autor:

Dacă ne uitam în sus noaptea era dulce şi limpede,
Ne putea acoperi.
Mirosul acru, prin material, a fost o victorie.
Există o şansă la un milion să ne mai lăsăm aşa,
există multe alte lucruri pe care un om se ridică,
o grămadă de care mă tem să-ntorc capul,
pentru că nu mai e nimeni.

Aici poemul a devenit mai interesant, iar gradul de interes se datorează sentimentului de anxietate deodată manifestat în versurile locvace. În vorbăria personajului, nefiltrată de versificarea poetului, a apărut o secvență neliniştitoare, care ar fi putut da textului o dimensiune în plus: „mă tem să-ntorc capul,/ pentru că nu mai e nimeni”. Dar tocmai acum se cade în emfază poetică şi bombasticism liric:

Dintre zona frică-de-moarte şi telefonul
aşezat lângă tv - nu ştiu ce să aleg.
Ce trebuie anhilat.

Diferența semnificativă, deocamdată, între Alex Văsieş şi autorii cu personalitate conturată din poezia de azi este aceea că el, spre deosebire de ei, nu are filtre între experiențele biografice (câte sunt ele, dat fiind că autorul e născut în 1993) şi cele lirice. Totul merge şi totul intră. Autorul pune pe hârtie ce-i trece prin cap şi prin nervi şi este un bun ilustrator al expresivității malgré-soi: ce pot face, singure, cuvintele limbii române înşirate unele după altele, în absența unui poet al cărui nume trebuia totuşi trecut pe copertă.