Când pictorii pun mâna pe condei

 Există momente în viața unui creator – determinate de nu se ştie ce, de un resort poate al curiozității de a cunoaşte din interior şi o altă postúră, ori de vreun zgândărici de orgoliu provocat cine ştie cum şi de ce anume – când îşi pune deoparte uneltele ce-i sunt de uz comun, firesc, trainic şi de notorietate. Adică, acelea cu care s-a obişnuit să dezghioace zilnic Frumosul din această lume şi-l împărtăşeşte celorlalți. Şi ia un răgaz. De pildă, când scriitorul lasă condeiul şi pune mâna pe penel. Arhitectul lasă deoparte rigla sau compasul şi îndrăzneşte să „construiască” visul transformându-l în cuvinte. Actorul se apucă să cânte… şi cântă magistral. Matematicianul părăseşte formulele şi, fără nicio inhibiție, trece în spatele camerei de filmat. Muzicianul îşi încuie pentru o vreme instrumentele şi pleacă să cutreiere lumea, spre a o preschimba în fotografii de artă.
Sau, fiindcă aici voia cronicart-ul să ajungă, cazurile nefiind aşa de numeroase, artistul plastic – pictorul, sculptorul, gravorul, graficianul, omul din spatele şevaletului ori de lângă presă, pe care-l ghicim în aceeaşi postură-clişeu: cu basca într-o parte, un jabou la gât, o vestă prețioasă cu bumbi, cu paleta de culori agățată de degetul mare şi absorbit de măsurarea din ochi a realității, pe lângă şevalet şi cu pensula pe pânză – este deodată tentat să le ia pe fiecare şi să le strângă într-un colț al atelierului, ca să facă o pauză de decizie. Apoi, lipsit de orice ezitare, să ia condeiul şi să-şi aştearnă pe hârtie – neobosit, relaxat şi fără complexe – gândurile, observațiile, reflecțiile ori fantezia. Fireşte, mai bine sau mai defectuos decât o face cu penelul. Aici e vorba atât de noroc, cât şi de excepția de har.
Unii n-au noroc şi pace! Deşi bogați sufleteşte (şi au multe de spus!), ei pot fi naratori nereuşiți şi retori ratați, dar preaplinul lor sufletesc e valorificat altfel, în alte moduri. Alții, dimpotrivă, trăiesc în exces. Le este adăugată, lângă har, şi şansa. Atunci apar exemplarele rare de artişti a căror excelență se acomodează perfect uimitor (sau uimitor de perfect!) cu o ambivalență neastâmpărată şi rodnică. Adică, două calități performante aflate într-o poate neştiută, dar fermă, competiție.
Când un pictor scrie, impresia este de sincretism provocator. În timp ce-i citeşti rândurile, memoria afectivă scoate repede din pinacoteca personală un tablou al lui, pe care-l aşază pe fundalul paginii scrise. Mai ales atunci când acele rânduri sunt testimonii despre propriul său univers de creație. Când dezvăluie secrete ale harului său unic, pe care probabil că nu le mai poate ține ascunse.
De pildă, Notes d’un peintre, ale lui Henri Matisse, de fapt, un articol amplu apărut la 25 decembrie 1908, foarte instructiv şi profund revelator privind substratul spiritual şi de înțelepciune al marelui artist. Aceste Note – prima încercare scrisă de Matisse şi publicată în La Grande Revue, apoi, imediat tradusă în germană şi rusă – constituie matricea textelor de mai târziu, pe care, începând cu anii ’30, le-a conceput. Şi care nu răspândesc mai puțin farmec şi nu sunt mai puțin atractive decât un tablou de-al său din acea epocă (chiar 1908), să zicem, de pildă, Les joueurs de boules. Sunt, în mare, considerații despre arta lui, despre tehnica lui, despre disponibilitățile şi simțămintele sale. „L’expression, pour moi ne réside pas dans la passion qui éclatera sur un visage ou qui s’affirmera par un mouvement violent. Elle est dans toute la disposition de mon tableau: la place qu’occupe les corps, les vides qui sont autour d’eux, les proportions, tout cela y a sa part (...)”.
Sau Picasso, care mărturiseşte, în amplele Conversații avute cu Brassaï, în 1964: „Moi je vise toujours à la ressemblances... Un peintre doit observer la nature, mais jamais la confondre avec la peinture. Elle n’est traduisible en peinture que par ses signes. Mais on n’invente pas un signe. Il faut fortement viser à la ressemblance pour aboutir au signe. Pour moi, la surréalité n’est autre chose, et n’a jamais été autre chose, que cette profonde ressemblance au-delà des formes et des couleurs sous lesquelles les choses se présentent”. Sigur, pentru a nu ocoli şi gustul inconfundabil al limbajului său insolit (ce decurge din cel artistic, fără îndoială!), nu putem trece peste un credo absolut genial formulat al pictorului, amintită de Françoise Gilot în Vivre avec Picasso (1965). „Léonard de Vinci – crede el – était à mi-chemin de la vérité quand il écrivait que la peinture est une chose mentale. D’autre part, Cézanne, lui, osa affirmer qu’on peint avec ses c…illes. Personnellement, je crois que la vérité c’est Léonard plus Cézanne”. Edificator. Concludent. Şi sugestiv. Rien ne va plus!
Există însă pe lumea asta artişti care nu mai ezită, nu mai negociază cu destinul şi se hotărăsc să facă brusc pasul spre ceea ce părea a fi fost până atunci doar un fel de violon d’Ingres, un fel de hobby. Ca într-un coup de foudre, într-o clipă de năuceală, printr-o revelație copleşitoare, descoperă cu surprindere că ei se poziționează, de fapt – din punct de vedere creator – mai aproape de „semnul” (vorba lui Picasso) scris, decât de cel pictat. Ba, mai mult – precum Monsieur Jourdain al lui Molière – i se revelează nebănuita capacitate de a provoca epic, poveste, pățanie, aproape fără să-şi dea seama. Drept urmare, nu le-a trebuit decât o secundă, ca să plece din fața şevaletului şi să se aşeze la masa de scris.
În istoria artelor contemporane româneşti, Anamaria Smigelschi este un exemplu de artist plastic, care, la un moment dat al vieții sale de creator, a luat aşa, pe nepusă masă, hotărârea de a nu mai picta (sau, mai exact, de a se apleca mai mult asupra pasiunii epice, pe care o simțea, fără să-i dea atenție!). Şi, prin urmare, s-a dedicat aproape în exclusivitate scrisului. Un scris de jurnal serios şi apăsat memorialistic, à la longue şi consistent, nu simple note fulgurante despre compoziție, încadrare, culori, ecleraj etc., adunate într-o carte cu perspective mai mult didactice decât estetice.
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, în 1961, secția Grafică, unde i-a avut profesori pe Simion Iuca, Iosif Molnar şi Vasile Kazar, ea are o operă considerabilă şi o activitate bogată, încununate nu doar cu participări la nenumărate expoziții în țară şi străinătate, dar şi cu premii şi, dacă asta contează la pedigree, distincții ale statului român (Ordinul Meritul Cultural cl.II - 1968 şi Ordinul Pentru Merit în grad de ofițer – 2000). Are o îndemânare şi o fantezie absolut debordante, atribute ce i-au permis să intre uşor şi să se adapteze imediat în diverse domenii de creație. Spicuind din CV-ul bogat al artistei, aflăm că, în Grafică de şevalet şi Gravură, a expus la Bienale şi Trienale internaționale (Interghraphik, Cracovia, Varşovia, Varna, Ljubljana, Heidelberg, Friederichstadt, Baden-Baden, Sao Paulo, Grado, Saint-Nicolas, Lahti şi altele). În domeniul Graficii de carte, este autoarea a nouă cărți pentru copii (cu text şi imagine, dintre care, cele mai celebre sunt Luna Betiluna şi Dora Minodora şi Piponicon şi Popinacon), alături de nenumărate coperți şi ilustrații pentru apariții de literatură pentru copii şi poezie. Apoi, Grafică publicitară, însemnând ani îndelungați de experiență în redacție artistică şi machetare (reviste ilustrate, cataloage, albume de artă, pliante comerciale, programe de teatru), afişe de teatru şi film. A realizat, de asemenea, emisiuni TV, pe teme artistice şi culinare. A avut expoziții personale la Galeria Orizont - Bucureşti (1980), Accademia di Romania (Roma – 1981), Palazzo Comunale (Monte Rotondo – 1981), Assisi (1982), Galeria Veroniki - Bucureşti (2007), Galeria Artmark - Bucureşti (Gheorghiu&Smigelschi – 2008-2009). Premii: Mențiune de Onoare la Prima Bienală de Afiş (Varşovia – 1966), Premiul pentru Grafică al Uniunii Artiştilor Plastici (1967), Grande Premio Internazionale „Trionfo ’81” (Italia – 1981), Premiul „La Minerva d’Oro” (Italia – 1987), Trofeul Micului Cititor (1983 şi 1987).
Deci, o activitate profesională mai mult decât remarcabilă, într-o carieră de succes pentru Anamaria Smigelschi, cel de-al patrulea copil (şi cel mai năstruşnic – după cum aflăm din cartea sa de memorii!) al arhitectului Victor Smigelschi (fiul pictorului ardelean de origine poloneză, Octavian Smigelschi) şi al Mariei Anna Giuseppina Trinchieri, de origine italiană, venită în România prin căsătorie.
Dar, la moartea soțului ei, celebrul pictor Ion Alin Gheorghiu (dispărut în decembrie 2001), pe care l-a adulat pur şi simplu şi cu care a stat împreună vreme peste patru decenii, s-a rupt ceva în sufletul artistei. S-a prăbuşit un reazem. Sigur, în toți anii cât a stat alături de el, ea n-a încercat niciodată să-l concureze (nici nu era posibil, fiindcă nu poți intra în competiție cu un idol!), dar avea locşorul ei în creație, alveola ei de existență, ce-i permiteau o anume formă de independență. O constantă însă a ținut în viață metabolismul profund al acestui cuplu (celebru şi monden pe vremurile acelea destul de înnegurate!): statura marelui artist care a fost soțul ei. Ea simțea că o ocroteşte, că o protejează ca o centură de siguranță.
Odată cu dispariția lui, însă toate parâmele ce o legau de trepidația vieții s-au rupt (extraordinar de sugestivă pentru ce simțea atunci Anamaria Smigelschi a fost o expoziție la Galeria Veroniki, din 2008, cu acuarelele ei, având în centru un singur subiect: o plajă pustie, cu marea în fundal, încărcată de cochilii de scoici goale şi capete de parâme rupte!) şi ea a descoperit singurătatea. Atunci a simțit că rostul ei în artele plastice dispăruse. Se stinsese odată cu umbra din ce în ce mai evanescentă a lui Ion Alin Gheorghiu, iubirea ei de-o viață. Despre care notează, în acelaşi spirit încărcat de o ironie nostalgică, după o vizită la mormântul lui: „Îmi fac frumos datoria, deşi nu cred că Alin mai dă prin cimitir, că socoteşte pomenile şi lumânările, o fi, poate, o lumină, un verde-veronese, un galben de Neapole sau poate o variațiune pe o temă de Händel, sau o rimă, sau o aromă, sau o metaforă… Ceva transparent, în orice caz. O viață s-a luptat să transforme materia în spirit…”. Rareori am mai întânit gânduri atât de rafinate, de un lirism aproape erotic, pe care o văduvă să le nutrească pentru bărbatul ei plecat din această lume.
Atunci, la momentul despărțirii, cred că i-a înmugurit şi ideea de a scrie. Dar nu poveşti pentru copii, ci „poveşti” pentru oameni mari.
Cartea Gustul, mirosul şi amintirea, apărută la Editura Humanitas, este trecută formal la colecția „Memorii. Jurnal”. Dar, de la primele rânduri (şi cu un testimonial convingător al autoarei), îți dai seama că întreg conținutul este „îmbucătățit” în mici eşantioane diegetice – pastile condensate şi pitoreşti, numite de ea „proze-lițe” – care, fără să respecte ordinea cronologică (de fapt, chiar această „împestrițeală” dă un gust original cărții!), recompun o viață.
Mărturisirile sale sunt nu numai mostre de o surprinzătoare pasiune aplicată pentru o memorie prodigioasă, dacă nu chiar fabuloasă, ci şi tuşele discrete, de fundal, ale unui autoportret. Este imaginea unei femei formidabile, veselă, pusă mereu pe şotii, cu o ingenuitate a spectacolului fantastică (balurile mascate din familia Smigelschi erau binecunoscute în lumea bucureşteană!), un copil mare, dotat cu o personalitate foarte puternică – genul de femeie ce rezectează orice tentativă de tupeu din partea oricui – dar iubită de toți, o descurcăreață (pasiunea ei pentru bricolaj ascunde un temperament bărbătesc!), o trombonistă (o mare profesionistă a farsei!), o iubitoare a jocului, a convenției, apoi, o înotătoare coriace şi abilă, o maestră a bucătăriei, o iscusită şi talentată creatoare de vestimentație şi, nu în ultimul rând, cronicară a lucrurilor mărunte, peste care orice om trece cu neglijență.
Episoade trăsnite, de un haz faraminos alternează cu pasaje lirice sau cu descrieri nervoase, în tuşe de esență, aidoma unui peisaj în acuarelă. Cuvintele ei, considerațiile de final despre arta lui Alin Gheorghiu depăşesc „tirania” statutului de soție, iubită şi poate şi emul al unei efigii. Ele se prefigurează ca o analiză rafinată, ca o cronică profesionistă despre arta unui artist uriaş. „Gheorghiu – scrie ea – nu poate fi încadrat în nici un curent, printr-o operă de o vastitate copleşitoare, el a zidit o lume paralelă, credibilă, o altă realitate bazată pe legi precise, ruptură-echilibru. Un univers zugrăvitor de geneze, UNIVERSUL GHEORGHIU”.
Şi, în fine, scrie Andrei Pleşu, pe coperta a patra: „O ştiam ca pe un plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi farmec. O descopăr acum ca pe un scriitor înzestrat, ca pe un histrion hâtru, ale cărui simțuri sunt inteligente şi a cărui tristețe e plină de umor (…).”
Volumul acesta nu e singur. Căci, încurajată de bogăția memoriei sale ce nu fusese valorificată decât parțial (ohoo, câte poveşti nespuse mai are Anamaria, ascunse printre volănaşele memoriei sale!), a publicat anul trecut, tot la Humanitas, o carte de călătorii – Mai de ieri, mai de departe… – pe aproape întreg mapamondul (de-a valma, de la China, Rusia, India şi Orientul Apropiat, până la Mexic, Suedia, Egipt sau, nu mai insistăm, Italia!). Unde considerațiile sale despre istorie şi artă (sau despre istoria artei) – sagace, chiar enciclopedice şi savuroase – sunt împletite insesizabil cu darul povestirii înfăşurate în vălurile unui şarm unic, exemplar şi, totodată, de un comic superior. Iată o mostră dintre zecile de întâmplări:
„Când, în urmă cu ani, am fost însărcinată să-i organizez o dimineață educativă unui băiețel de 12 ani venit din Austria, l-am dus la Antipa să vadă dinozauri, la Muzeul de Geologie să vadă flori de mină, la Muzeul Satului să vadă cum trăiau strămoşii. Destul de plictisit m-a întrebat:
– Da’ voi ceva mai nou n-aveți?
I-am dat, la o tarabă din Herăstrău, cinci mici cu muştar şi am ieşit, din punct de vedere patriotic, destul de onorabil.”
În loc de concluzie: dacă istoria artei contemporane o reține pe Anamaria Smigelschi drept un artist remarcabil, s-ar putea ca şi istoria literaturii să se „folosească” de numele ei, pentru ca, la categoria „literatură memorialistică”, să remarce nu doar o ambivalență mai rar întâlnită (pictor-scriitor), ci şi calitățile unui narator de excepție.