Spectator
Nicolae Prelipceanu
Teatru, vara, la Constanța
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016
În mulțimea festivalurilor de teatru care împânzesc România, Dobrogea nu prea era reprezentată, doar un festival, anul trecut, la Tulcea, dar Constanța nu se decisese încă. Şi iată că anul acesta, cam în vremea Campionatului European de Fotbal, s-a născut şi Festivalul Internațional de Teatru Miturile Cetății, de la Constanța. Conceput ca un magnet pentru public, adică intrarea la spectacole era gratuită, festivalul pontic a avut câteva puncte interesante, de mare atracție, nu numai pentru că biletul era gratis, de fapt nici nu era vreun bilet, ci prin calitatea pieselor şi a spectacolelor prezentate. Cum n-am petrecut toată săptămâna festivalieră în canicula de la malul mării, am să mă opresc mai mult la două spectacole care au în comun ceva. Şi anume tema animalului. Sau prezența lui ca argument dramatic.
Eşti un animal, Viskovitz! mă îndemna să cred că titlul e o injurie pe care cineva i-o aruncă altcuiva, adică lui Viskovitz. Nu era aşa, aşteptările nu mi-au fost confirmate. Piesa lui Alessandro Boffa, adaptată scenic şi regizată de Tudor Lucanu, la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, e un fel de fabulă care sfârşeşte prin a plictisi prin mecanismul ei stereotip. I se spune, la început unei celule, un fel de amibă sau euglena viridis, că e un animal şi că trebuie să-şi onoreze statutul, iar aceasta se conformează şi devine, pe rând, gândac, cintezoi, peşte, melc, parazit, papagal, porc, rechin, burete de mare. În fiecare dintre cazuri, avem o povestioară care se vrea comică şi uneori chiar reuşeşte să fie, ce trezeşte hazul galeriei, ca să zic aşa. Cintezoii se tem de cucii care îşi depun ouăle în cuiburi străine, iar puii rezultați îi asomează pe cei în drept de a se afla în acele cuiburi, pe băştinaşi cu alte cuvinte, mai omeneşti. Gândacul, peştele, porcul şi ceilalți, au şi ei dramele lor, hazlii pentru oamenii care le urmăresc şi poate şi pentru cei care joacă. Buretele de mare e alcoolic, ce să mai spun, rechinul e… rechin, în fine o lume care popula altădată fabulele şi ne arăta, nouă, oamenilor, ce defecte avem şi cum ar putea ele să fie remediate, uneori. L-am remarcat pe tânărul Ciprian Nicula, deja având la activ câteva roluri admirabile, intepretate cu un har ieşit din comun. Din care mai păstrează câte un gest, câte o inflexiune a vocii. Când se va redeschide stagiunea va putea fi văzut în Bucureşti în spectacolul lui Bobi Pricop, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. Cei şase actori, Mădălina Ciotea, Réka Szász, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula şi Cătălin Asanache întruchipează tot felul de personaje, nu fără imaginație şi cu plăcerea jocului, care se vede încă de la prima apariție.
Şobolanul rege, piesa lui Matei Vişniec, o producție a Teatrului de Stat Constanța, gazda festivalului, nu mai e atât de simplă, aici lucrurile se complică, aşa cum se întâmplă mai mereu la acest autor mult jucat şi demonstrând de la un text la altul resurse nebănuite de imaginație. Lumea şobolanilor vine în coliziune cu aceea a oamenilor şi apoi cele două admit că trebuie să-şi împartă Pământul. Povestea şobolanilor care vor cotropi Pământul nu e, de fapt, povestea lor, ci a umanității măcinate de războaie fratricide şi, în cele din urma, absurde. Avem în spectacolul acesta o referință puternică la realitatea lumii de astăzi, cu ziaristul care caută senzaționalul, cu brutalitatea celor care poartă un război cu … şi aici, surpriză, aflăm la un moment dat, cu ei înşişi, combatanții trecând dintr-o tabără în alta, aşa, de dragul războiului, de dragul manifestării violente, a brutalității şi grosolăniei. Avem tot felul de rele ale vremurilor noastre, fuga după publicitate, după senzațional, toate astea - țineți-vă bine! - în cadrul coabitării omului cu şobolanii. De altfel, chiar aceştia povestesc la un moment dat ce se întâmplă şi cum se vor înțelege ei cu oamenii, cum îşi vor împărți ei teritoriile. Parcă ni se face cu ochiul: omului îi e greu să coabiteze cu ai lui, dar va ajunge să-şi împartă lumea cu şobolanii. De aici şi până la sugestia că omul, oamenii este/sunt nişte şobolani sau va/vor ajunge asta, dacă mai continuă aşa cum se vede pe scenă, nu e decât un pas. Mic pentru om, mare pentru umanitate, vorba lui Neil Armtsrong într-o cu totul altă împrejurare, punând piciorul undeva unde, încă, şobolanii n-au ajuns. Regizorul Radu Dinulescu a montat un spectacol alert, sugestiv, cu scene şi personaje convingătoare. Trupa, omogenă, i-a cuprins pe: Iulian Enache, în rolul ziaristului, Remus Archip, Mihai Sorin Vasilescu, Maria Lupu, Marian Adochiței, Mirela Pană, Georgiana Mazilescu, Andrei Cantaragiu, Adrian Dumitrescu şi Ana Maria Ştefan. Regia a ştiut să facă trecerile de la real la fantastic, obişnuite în teatrul lui Vişniec şi, nu o dată, dincolo de fantastic, în absurd. Şobolanul rege nu e o fabulă, deşi avem animalul în titlu, mai ceva ca la Viskovitz, dar e, poate, un semnal de alarmă tras în zadar, ca toate semnalele de alarmă ale celor care nu conduc superputeri. Că lumea a luat-o pe o pantă periculoasă şi, cine ştie, ireversibilă.
Festivalul de la Constanța, cu titlul său trimițând la teatrul antic, a cuprins şi o Antigonă a unei trupe din Franța, într-o formulă postmodernă, unde, aşa cum ne informează regizorul Jean-Charles Raymond, „revolta din Antigona va fi mai apropiată de revoltele contemporane simbolizate astăzi de mişcări precum Femen.” El o consideră pe Antigona „mama tuturor revoltatelor”, „un stâlp al civilizației noastre”.
Trebuie spus că spectacolele de la - să zicem - matineu, adică de la ora cinci, se desfăşurau în sala teatrului, în timp ce de la ora nouă seara funcționa scena din Piața Ovidiu, unde am putut asista şi la un admirabil spectacol de teatru-muzică, intitulat Homocordus, al unei trupe franceze, numită şi ea ciudat, zOroroza, spectacol care-şi propunea, şi se ținea de promisiune, să treacă în revistă evoluția omului prin muzică şi prin instrumentele muzicale. Trei tineri actori şi în acelaşi timp instrumentişti, Hélène Duret, Sylvain Rabourdin, Charly Astié, au realizat minuni pe scena în aer liber, cu instrumente de la cele mai simple la cele mai sofisticate. Adevărați virtuozi ai muzicii, ei au fost şi nişte admirabili actori.
Dar acestea au fost numai primele trei zile ale festivalului, care a mai cuprins, în continuare, şi un Hades şi Persefona, un Dyonysos, după Bacantele lui Euripide, un Othello, o Hecubă după Matei Vişniec, într-o succesiune bine calculată şi bine organizată. Tot în Piața Ovidiu a avut loc şi un spectacol evocator al poetului Tristelor, Metamorfozele iubirii, pe un scenariu de Liviu Manolache şi Anaid Tavitian. Din păcate, nu mai eram acolo, ca să mă pot referi şi despre acesta.
Eşti un animal, Viskovitz! mă îndemna să cred că titlul e o injurie pe care cineva i-o aruncă altcuiva, adică lui Viskovitz. Nu era aşa, aşteptările nu mi-au fost confirmate. Piesa lui Alessandro Boffa, adaptată scenic şi regizată de Tudor Lucanu, la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, e un fel de fabulă care sfârşeşte prin a plictisi prin mecanismul ei stereotip. I se spune, la început unei celule, un fel de amibă sau euglena viridis, că e un animal şi că trebuie să-şi onoreze statutul, iar aceasta se conformează şi devine, pe rând, gândac, cintezoi, peşte, melc, parazit, papagal, porc, rechin, burete de mare. În fiecare dintre cazuri, avem o povestioară care se vrea comică şi uneori chiar reuşeşte să fie, ce trezeşte hazul galeriei, ca să zic aşa. Cintezoii se tem de cucii care îşi depun ouăle în cuiburi străine, iar puii rezultați îi asomează pe cei în drept de a se afla în acele cuiburi, pe băştinaşi cu alte cuvinte, mai omeneşti. Gândacul, peştele, porcul şi ceilalți, au şi ei dramele lor, hazlii pentru oamenii care le urmăresc şi poate şi pentru cei care joacă. Buretele de mare e alcoolic, ce să mai spun, rechinul e… rechin, în fine o lume care popula altădată fabulele şi ne arăta, nouă, oamenilor, ce defecte avem şi cum ar putea ele să fie remediate, uneori. L-am remarcat pe tânărul Ciprian Nicula, deja având la activ câteva roluri admirabile, intepretate cu un har ieşit din comun. Din care mai păstrează câte un gest, câte o inflexiune a vocii. Când se va redeschide stagiunea va putea fi văzut în Bucureşti în spectacolul lui Bobi Pricop, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. Cei şase actori, Mădălina Ciotea, Réka Szász, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula şi Cătălin Asanache întruchipează tot felul de personaje, nu fără imaginație şi cu plăcerea jocului, care se vede încă de la prima apariție.
Şobolanul rege, piesa lui Matei Vişniec, o producție a Teatrului de Stat Constanța, gazda festivalului, nu mai e atât de simplă, aici lucrurile se complică, aşa cum se întâmplă mai mereu la acest autor mult jucat şi demonstrând de la un text la altul resurse nebănuite de imaginație. Lumea şobolanilor vine în coliziune cu aceea a oamenilor şi apoi cele două admit că trebuie să-şi împartă Pământul. Povestea şobolanilor care vor cotropi Pământul nu e, de fapt, povestea lor, ci a umanității măcinate de războaie fratricide şi, în cele din urma, absurde. Avem în spectacolul acesta o referință puternică la realitatea lumii de astăzi, cu ziaristul care caută senzaționalul, cu brutalitatea celor care poartă un război cu … şi aici, surpriză, aflăm la un moment dat, cu ei înşişi, combatanții trecând dintr-o tabără în alta, aşa, de dragul războiului, de dragul manifestării violente, a brutalității şi grosolăniei. Avem tot felul de rele ale vremurilor noastre, fuga după publicitate, după senzațional, toate astea - țineți-vă bine! - în cadrul coabitării omului cu şobolanii. De altfel, chiar aceştia povestesc la un moment dat ce se întâmplă şi cum se vor înțelege ei cu oamenii, cum îşi vor împărți ei teritoriile. Parcă ni se face cu ochiul: omului îi e greu să coabiteze cu ai lui, dar va ajunge să-şi împartă lumea cu şobolanii. De aici şi până la sugestia că omul, oamenii este/sunt nişte şobolani sau va/vor ajunge asta, dacă mai continuă aşa cum se vede pe scenă, nu e decât un pas. Mic pentru om, mare pentru umanitate, vorba lui Neil Armtsrong într-o cu totul altă împrejurare, punând piciorul undeva unde, încă, şobolanii n-au ajuns. Regizorul Radu Dinulescu a montat un spectacol alert, sugestiv, cu scene şi personaje convingătoare. Trupa, omogenă, i-a cuprins pe: Iulian Enache, în rolul ziaristului, Remus Archip, Mihai Sorin Vasilescu, Maria Lupu, Marian Adochiței, Mirela Pană, Georgiana Mazilescu, Andrei Cantaragiu, Adrian Dumitrescu şi Ana Maria Ştefan. Regia a ştiut să facă trecerile de la real la fantastic, obişnuite în teatrul lui Vişniec şi, nu o dată, dincolo de fantastic, în absurd. Şobolanul rege nu e o fabulă, deşi avem animalul în titlu, mai ceva ca la Viskovitz, dar e, poate, un semnal de alarmă tras în zadar, ca toate semnalele de alarmă ale celor care nu conduc superputeri. Că lumea a luat-o pe o pantă periculoasă şi, cine ştie, ireversibilă.
Festivalul de la Constanța, cu titlul său trimițând la teatrul antic, a cuprins şi o Antigonă a unei trupe din Franța, într-o formulă postmodernă, unde, aşa cum ne informează regizorul Jean-Charles Raymond, „revolta din Antigona va fi mai apropiată de revoltele contemporane simbolizate astăzi de mişcări precum Femen.” El o consideră pe Antigona „mama tuturor revoltatelor”, „un stâlp al civilizației noastre”.
Trebuie spus că spectacolele de la - să zicem - matineu, adică de la ora cinci, se desfăşurau în sala teatrului, în timp ce de la ora nouă seara funcționa scena din Piața Ovidiu, unde am putut asista şi la un admirabil spectacol de teatru-muzică, intitulat Homocordus, al unei trupe franceze, numită şi ea ciudat, zOroroza, spectacol care-şi propunea, şi se ținea de promisiune, să treacă în revistă evoluția omului prin muzică şi prin instrumentele muzicale. Trei tineri actori şi în acelaşi timp instrumentişti, Hélène Duret, Sylvain Rabourdin, Charly Astié, au realizat minuni pe scena în aer liber, cu instrumente de la cele mai simple la cele mai sofisticate. Adevărați virtuozi ai muzicii, ei au fost şi nişte admirabili actori.
Dar acestea au fost numai primele trei zile ale festivalului, care a mai cuprins, în continuare, şi un Hades şi Persefona, un Dyonysos, după Bacantele lui Euripide, un Othello, o Hecubă după Matei Vişniec, într-o succesiune bine calculată şi bine organizată. Tot în Piața Ovidiu a avut loc şi un spectacol evocator al poetului Tristelor, Metamorfozele iubirii, pe un scenariu de Liviu Manolache şi Anaid Tavitian. Din păcate, nu mai eram acolo, ca să mă pot referi şi despre acesta.