Poeme

 Poet, prozator, eseist şi jurnalist cubanez (născut la Cumanayagua, Cuba, în 1956). Membru al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor din Cuba (UNEAC). Profesor asociat la Facultatea de Ştiințe Umaniste a Universității din Cienfuegos. Copreşedinte al Uniunii Hispano-Americane a Scriitorilor. Director fondator al revistei culturale Calle B. I-au apărut numeroase volume de poezie şi proză, unele dintre acestea fiind publicate în Cuba, iar altele în diferite țări latino-americane, printre care amintim: Los dados del viento (Piedestalele vântului, 1991), Sueños del tiempo (Visele timpului, 1996), El comedor de relojes (Mâncătorul de ceasuri, 2000), Paradoja del hombre en su ciudad (Paradoxul omului în oraşul său, 2004), Caballos sobre el césped (Cai pe iarbă, 2004), Piratas en el alma (Pirații din suflet, 2010). A fost distins cu diferite premii literare naționale şi internaționale. Selecțiuni din creația sa au fost traduse în mai multe limbi şi au apărut in publicații culturale din Europa, Asia, America de Nord şi de Sud.


Elegia celor două țărmuri

Sunt clipe în care jungla întreagă freamătă,
nu ai cum să învingi culmile amiezii
şi nu te poți înfrânge nici pe tine.
Aici, aproape, fără anunțuri zgomotoase de presă,
fără locurile unde identitatea ți-e exprimată în simple numere
şi prinsă între limite străine, ca o pierdere de timp şi de spațiu.
Al tău e imensul haos al spiritului,
care ignoră toate serviciile publice obligatorii
prin forța şi dizgrația oricărei forțe străine de tine
şi care uită ce reprezintă.
Şi astfel trebuie să-ți câştigi pâinea şi sarea
pentru fiecare zi de luni care vine şi pentru fiecare nouă lună
împovărată cu durere.
Nu te ajută la nimic să încerci să găseşti răspunsuri pentru ziua de ieri
sau să cauți recunoştința pentru realizări trecute;
ştii deja că hazardul nu e o armă pe care să te poți baza,
însă la înălțimile acestea îndepărtate şi în labirintul lor
orice pas făcut cu patimă îşi găseşte răsplata pe parcurs.

Nenumărate clipe însemnate de o vară
ce navighează bănuitoare înspre toamnă.
Atingerea morții e o îmbrățişare a nimicului.
Întotdeauna în acel sărut lipsit de candoare pe care ea ți-l dă
rămâne umbra luminii,
dangătul susurului ploii ce cade în amintire,
puținul aer proaspăt pe care-l aruncă torentul
purtând în ochi zvon de glas spart, cântând înspre apus,
ascunzând în trilul păsărilor murmurul pământului.

Sunt clipe atât de înnegurate şi de lipsite de soare,
încât te întorci şi nu vezi nici o urmă în spatele porții.
Ca şi cum în acest loc nu va ajunge niciodată sărutul mamei
iar cerul sufletului ți-ar fi lipsit de rădăcini
şi-ar sfârşi prin a-şi face din durere singurul aliat,
un alt drum pentru credință şi alinare.
Cel care o aduce nu e uliul înserării
ce se îndreaptă spre vorbe pe care nu ți le aminteşti,
sunt doar harpele spaimei, adevărul celuilalt țărm.


La jumătatea călătoriei

Am venit să te caut
în vara unui an greu
pe care abia de l-am putut scoate din negurile amintirii.
Nu acela al înfruntărilor noastre dintotdeauna,
pline de patimă şi-atât de cunoscute.

În lista plină cu oferte modeste
fericirea şi dragostea nu trezesc rațiunea,
şi asta e cu atât mai bine sau mai rău,
cele care vin să depună mărturie
pentru acel trecut spuzit
de licurici beți şi captivi
sub un cer înstrăinat din proprie inițiativă
? de orice propietate privată ?,
sunt vechile motive şi pretexte care-au transformat viața
în simplă curtezană,
şi povestesc plictisite întâmplări banale,
cu lumini stinse mereu la jumătatea drumului.

Eu şi gândurile mele eram o frază
pe care vara acestui an a umplut-o cu absențe.

Am rezervat un bilet pentru inimă
alături de mine, pe un vas fără parâme,
pentru acea zi, acel ceas al nostru,
pentru acea aniversare calmă şi hotărâtă,
când în ochii tăi se va vedea
aşteptarea unică a unui acord corect
şi durabil
între crăpăturile încăpățânate ale viitorului.


Poetică

S-a irosit un pumn al zorilor în visele mele,
iar cele care trebuiau să umple lanul
au fost doar buruiană şi spaimă.

Se întâmplă uneori
ca cea mai bună parte a vieții care ne mai rămâne
să aibă culoarea întunecată a amintirii.

Şi atunci năvălesc versurile şi distrug,
cu premeditare,
vagile labirinturi ale umbrei.
(Imaginea care halucinează?)

Nu e o simplă problemă de obişnuință.
Trebuie să înveți să respiri lumina
printre zgomotele cotidiene ale hazardului.

Ştii bine că dileme nu există doar în această privință.
Ci e mai bine să nu ai secrete
şi să laşi mereu porțile deschise.


Eu şi poemul

Lucrurile au forma stăpânilor lor
Acest creion seamănă cu glasul meu
solidar în liberul său arbitru
irosindu-se în fiecare metaforă

Cred că scriu dintotdeauna
acelaşi poem
acelaşi adevăr repetat iar şi iar

Mâinile şi cuvintele poemului
sunt frați gemeni în neînțelegerile lor
Unele ridică ziduri
care mâine vor fi o casă
Cu celelalte umplu mereu hârtii
ca să pot să fiu judecat într-o bună zi

Însă atunci
numai Poemul mă va putea salva


Să nu arunci prima piatră
Cel ce citeşte sau ascultă acest poem
este deja complice al omuciderii

A ucis printre altele şi printre atâtea altele
stupizenia de a ne amăgi mereu preamărindu-ne singuri
ca şi cum am fi arhanghelii adevărului
ca şi cum în fiecare zori de zi ar trebui să încălțăm o nouă ură

De mii de războaie mondiale am făcut pact cu goliciunea
şi încă proliferează colecționarii de ierni
negustori ai corbului lui Poe
evident acum lipsit de tenacitatea mării şi a cânturilor sale
cele care au supraviețuit asemenea recunoştinței

A fi complice al omuciderii
atunci când e ucisă ura cea mai veche
înseamnă a trăi neaparținând lumii de ziduri
a poseda lumina cu prețul luminii

Cel ce citeşte sau ascultă acest poem
cel puțin atât cât îi durează arderea
nu va putea arunca prima piatră


Tristeți*
(trova)

Dragoste veche
păstrează-mi trupul în noaptea asta
alături de un murmur suav de alge molcome
în adâncul cine ştie cărui puț al lui Iacov

Să nu te oprească tristețile din glasul meu
Adu aici albastrul mării cu singurătățile sale
vânturi naufragiate şi pline de sare pentru mine
Nu te lăsa atinsă de plânsul lemnului
nici de dezghețul ce poate înşela inima
să fie ale mele toate abisurile acestei nopți

Dragoste veche
Ia-mă cu tine goală, aşa cum te ştiu,
Fă din timp o simplă jucărie
ca şi cum doar tu şi eu l-am locui

În noaptea asta mergi liberă
păstrează-mi trupul ca pe un pumn de nisip risipit
fără să te temi de valuri şi nici de furtunile neaşteptate
mergi până în străfundurile sale inundate
nici un pustiu să nu-ți oprească mâna
care-ar putea fi atrasă de vreun puț al lui Iacov


Paradoxul omului în oraşul său
(După o idee a lui Julio Cortázar)


E clar că pentru Julio autentica realitate
este fiecare om şi toți oamenii
deşi mediază nostalgii păduri şi alte zgomote
pentru binele unei tihne fertile
această creatură făcută pentru a dăinui

omul nu este propietatea privată a nimănui

Patria este umanitatea spunea Martí
Neîngrădită de nimic am spus eu
dând binețe băieților din cartier
La poarta mea stindard e doar inima

Ar trebui să trăieşti în belşug
înconjurat de reclamele luminoase
să fii prezent constant în baruri şi să respiri adânc în case
Iată aici un om care iese pe stradă
purtând parcă o portavoce pe ochi
un om care-şi oferă pantofii pentru a merge supărat
îi dă aceluia care nu poartă ochelari şi nici nu poate ajunge la casa mea
decât bâjbâind şi întrebând de ziua de mâine
privind umbrele ce acoperă pereții

O ființă umană îşi învață fiul
care sunt beneficiile unei revoluții
Dar nu accept
să vină nimeni şi să-mi violeze goliciunea
să-mi spună unde trebuie să-mi dăruiesc glasul

Cineva trebuie să păzească porțile oraşului
simbolurile sale nocturne apele
cu care aleile şi casele reîncep să trăiască în fiecare zi

E clar
că e bine ca cineva să vegheze
atent la asediul capcanelor de afară
nu la portocalele tale ori la ghimpii lor zgomotoşi