Breviar editorial
Eugenia Ţarălungă
Şase cărți noi
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016
Cartea de la Uppsala, de Gellu Dorian, Editura Cartea Românească, 2016, 366 p.
Scris între iunie 2011 şi martie 2014, la Botoşani, romanul lui Gellu Dorian pare a tinde spre o carte totală, atotcuprinzătoare ca un Megalopolis, cu un iureş halucinant de personaje. Un roman care ar reconfigura în jurul lui Zamolxis trecutul nostru istoric şi, implicit, prezentul şi viitorul celor care se născuseră şi trăiseră o bună bucată de vreme în spațiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă aleseseră după 1989 drumul unei (mai mult sau mai puțin iluzorii) libertăți transatlantice, care atrage noi şi noi români spre Duane House: „Dar nu ura a adus omenirea pînă aici, ci iubirea şi sufletul bun au adus-o. Deh, mi-a spus Iulius Apolsin, dar sarea şi piperul tot ura le-a pus peste marile fapte ale omenirii. Eh, nu prea aveam chef de astfel de vorbe mari. Nu pentru asta am trecut eu oceanul, cu inima cît un purice […] Am venit să văd, după nouă ani de libertate originală, cum arată libertatea adevărată, democrația de care am tot auzit vorbindu-se. Şi nu arăta rău, deşi de prin gurile acrite ale unor emigranți auzeam că America este un alt fel de comunism, unde ai voie să faci ce vrei în limita legilor, pe care eşti obligat să le cunoşti. Da, dar ce comunism, ce să mai vorbim, îmi spuneam, că dacă ar fi fost aşa la noi, unde oricum erau tot felul de legi aberante, nu mai era nevoie să-l ciuruim pe dictator, să-l facem sită, de să vedem prin el frumusețile Occidentului. Cam tîrziu, ce-i drept, pentru mine”. Canon-canonadă. Sau, cu alte cuvinte, rejectarea susținută a României din istorie, din geografie, din economie, din sociopolitică nu putea să nu nască şi contrareacții (fie ele chiar aparținând domeniului ficțiunii): „Or tocmai acest aspect îl impulsiona pe Iulius, care considera că această atitudine indolentă nu este nimic altceva decît o acțiune concertată de a ne scoate definitiv din istoria lumii, trecuți pe veşnicie în rîndul popoarelor dispărute. Atunci cînd ajungea în zona Munților Orăştiei, simțea cum cineva din străfunduri îl îndemna să înceapă săpăturile în conştiințele adormite ale compatrioților lui. În acele momente îşi dădea seama că, de fapt, el nu plecase niciodată de aici, că cineva – nu voia să ştie cine, deşi numele lui îi stăruia în gînd – l-a trimis, atunci cînd a fugit din țară, în America, să zacă în peştera timpului, ca Primul legiuitor în peştera din Samos, pentru a se întoarce printre ai lui să le spună cine este. Şi atunci mintea i-o lua razna şi credea că numai lui îi stă în putere să reordoneze istoria neamului său. Cînd a găsit în librăria din Uppsala cartea lui Carolus Lundius a fost sigur că acest lucru va fi posibil.” Referințele critice ale volumului sunt semnate de Constantin Dram şi Vasile Spiridon.
Cu I.L. Caragiale prin Bucureşti. Un ghid literar-turistic gândit şi întocmit de Dumitru Bădița, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 124 p.
Inspirat de două cărți ale Andreei Răsuceanu (referitoare la Mircea Eliade, se ştie) şi de o mai veche, uşor de bănuit, pasiune pentru Caragiale, Dumitru Bădița se focalizează asupra geografiei literare a miticilor, a delicateselor şi a colonialelor, dar mai ales a localurilor publice în care se dezbat chestiuni apărute la gazetă, în Universul. Dinspre viața lui sau dinspre opera lui, Caragiale vede Bucureştii într-un anumit fel, iar autorul ne ghidează să poposim (şi să citim fragmentele corespunzătoare) în preajma unor repere topografice, urbanistice, arhitecturale ce amintesc de personalități ale epocii – Titu Maiorescu, Take Ionescu –, alături de Apropitari şi chiriaşi sau La statuia lui Mihai Viteazul, Pe Calea Moşilor, Spre fostul Teatru Național, Spre inima Bucureştiului. Să redescoperim adică Obârşii şi Clădiri-martor, să alăturăm hărțile citatelor şi invers, pe urmele autorului acestui ghid concis ca o telegramă din alte timpuri: „Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane –s oldați – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decorațiuni – decorații – donițe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hârdaie”. Extrasele din Arhivele Muzeului Național al Literaturii Române şi ale Muzeului Municipiului Bucureşti au ca pandant fotografii actuale realizate de Ana Toma.
Samuraiul critic, de Nicolae Steinhardt şi Gheorghe Grigurcu, Editura Revers, Craiova, 2016, 80 p.
Facsilimuri ale unui epistolar şi cronici ce au prins contur la Mănăstirea Rohia (una) ori în Tg. Jiu (două). Gh. Grigurcu scrie despre „N. Steinhardt ori samuraiul critic” şi despre „Un estet al ființei”. Volumul vorbeşte implicit despre afinități şi empatie, despre corespondență şi corespondențe. Referindu-se la Contemplații, carte publicată în 1984, N. Steinhardt remarcă „propensiunea către maxime (aforisme) etico-behavioristico-estetico-filosofice, rezultatul fiind dintre cele mai izbitoare, cuceritoare, descumpănitoare. Exemplele mişună. Mă voi opri la câteva. Ele confirmă întru totul observația lui Ştefan Aug. Doinaş căruia Contemplațiile i se înfățişează ca operă de lirism concentrat, tip de poezie filosofică şi model de acuitate a percepției. Un foc procreează un nor. Sau: O rândunică se-nalță / în spațiul brut / spre a-l rafina. Nițel mai pe larg: Tufa de trandafiri dezgropată / de sub troienele de întuneric / clipeşte din genele-i aspre / creează o Lume / precum Dumnezeu. Sau încă: îngustatele drumuri de noiembrie / ca nişte pupile / în bătaia soarelui ale unei pisici / ce nu-şi întoarce măcar capul. Deosebit de condensate şi meşteşugite, suprapunându-se perfect genului extrem-oriental, îmi par bunăoară: Toamna întunecată şi rece / ca ochiul unui cântăreț folk ori Am văzut într-o zi / pe-această bancă roşie / un fluture cenuşiu. Sunt pasaje prinse în vorbe nu altfel decât de culori (impactul cromatic rămânând nemicşorat): Aceşti nori ruginii cum un rumeguş / al pădurilor vechi; oglinzi de țară ieftine țâşnite / din alte oglinzi mai vechi / flăcăi îngândurați şi fete / în mâini purtându-şi inima; spray-uri încărcate cu amurg / Şi străzile pe care atât de încet se toceşte Vecia.” Steinhardt se află „departe de jactanță” (consideră Grigurcu în 1983, în cartea sa publicată la Editura Dacia, Între critici). Ceea ce se confirmă şi în raport cu volumele despre care scrie monahul de la Rohia, şi în raport cu ceea ce este suprem, de vreme ce în Incertitudini literare găsim aserțiuni senin-amare cum „că orice om e în părți aproape egale josnic şi măreț, precum a şi grăit Bossuet”. Corespondența dintre cei doi este inițiată de Steinhardt în 19 mai 1983 („folosirea termenului samurai nu numai că mă bucură şi mă onorează, ci mă şi încîntă, mă fericeşte peste orice închipuire, îi datorez o stare de absolută împlinire a năzuințelor mele celor mai îndrăznețe. N-ați fi putut găsi o calificare mai potrivită spre a da mulțumire orgoliului care, vai, mocneşte în tot omul, orgoliului său celui mai tăinuit, ambițios si viselor celor mai proprii sinelui însetat de înălțare”). Ultima piesă a epistolarului datează din 23 aprilie 1988 (urări cu ocazia zilei onomastice). La nici un an distanță, părintele Nicolae de la Rohia se stingea. Oficiul poştal Tg. Lăpuş intrase de ani buni în istoria literaturii române. Ediția este îngrijită de George Drăghescu şi este, se poate spune, dibaci alcătuită. De remarcat pagina 62, în mod special: „Hristos a înviat!” (olograf) pe cartea poştală cu „60 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, 1921-1981”.
Adio, dar rămân cu tine, de Anton Jurebie, Editura Eikon, 2016, 80 p.
Elegii distrugătoare, 2003; filaj. românia, file de poveste, 2004; Descompunerea, pe jumătate, 2005; Țara Doamnei Circe, 2006; Împotriva negrului total, 2011; Afaceri biografice, 2012; Subviețuitorul (antologie), 2013; Ultima vară pe insecta, 2013 – acestea ar fi volumele de poezie publicate după ce autorul a fost (re)descoperit şi lansat de Marian Drăghici prin suplimentul „Ziua literară”. Grupaje din volumul de față: „Înnoirea jurămintelor”, „Nopți albe pe insecta”, „Drumurile lui harap alb” . Pentru Anton Jurebie (născut şi trăitor în Balta Verde, Mehedinți), „lumea mică/ este lumea fără margini” – a se vedea „Nopți albe pe insecta”, dar nu numai. Tot ce atinge poetul se preface în despărțire, dar ruperea nu este niciodată totală parcă: nici de scris, nici de iubire (the war of love; the war of love 2), nici de destinul care implică scrisul şi iubirea (adio, karme! 1; adio, karme! 2). Sau poezia şi viața: „n-am făcut compromisuri în poezie./ a venit la timp/ a venit şi mai târziu./ nu m-am apărat, n-am proclamat nicio victorie.// aş fi vrut să fiu poet optzecist/ în anii 80/ şi nu poet optzecist apărut după 90/ ciupercă între atâtea ciuperci postdecembriste.// dacă într-o zi te hotărăşti să/ nu mai scrii poezie,/ trebuie să stai la rând./ sunt mulți care au anunțat că nu vor mai scrie.// ni s-a spus: nu se poate toți odată./ se aprobă, dar pe rând./ vei rămâne membru cu carnet de uniune/ (se va numi uniunea nescriitorilor din românia, /să nu fie confundați cu scriitorii de vagoane/ din epoca cealaltă.// să fie douămiiştii poeții de la capăt de linie?”. Trei pagini mai încolo, capătul de linie devine o spirală. Spre cer: „am încredere în resursele naționale/ tremur pentru resursele naționale/ fac scut în apărarea lor/ am insomnii pentru ele./ să stea neclintite la locul lor./ cu ce ne-am mândri dacă n-ar exista?/ nu le tulburați somnul!/ roşia montană şi pungeşti,/ mă auziți / sunt la post./ sunt nimeni si nimic/ fără resursele naționale!/ lăsați-le să doarmă, dormim cu toții./ resursele naționale sunt şi/ manuscrisele mele care fac parte/ din manuscrisele literaturii române/ aflată în adormire”. Nu întâmplător ultimul poem are titlul despărțirea de prezent.
Melancolia, de Emil Lungeanu, Editura Floare Albastră, 2016, 80 p.
Nu îl ştiam pe Emil Lungeanu a fi (cu precădere) poet, dar melancolia este o coordonată certă a scrisului său, autorul „hrănindu-şi melancolia ca pe un suport vital”, cum scrie N. Georgescu în prefața sa, intitulată „Arcaş odihnindu-se”. Parcă şi odihna e pe furate, la ceas de seară, crepuscular: „şed aşa precum tata-mare în verile de-altădat/ pe prispa de lespede răcoroasă/ citindu-şi ziarul, ațipit/ cu ochelarii pe nas, cu ştirea la jumătate rămasă/ «du-te, taică, de te întinde/ pe laviță-n casă/ nu te mai canoni aci ghemuit/ ca-n tranşee cînd te piteai de friți»/ «taci, fa, că mai dulce e somnul aşa chinuit/ parcă ai fura de la cei în veci adormiți»”. Cum primul grupaj al volumului este intitulat „Enigma înserării”, ne cam pun pe gânduri versuri precum acestea – de vreme ce viața se îngână cu moartea, seara cu noaptea, trăitul cu în-veci-netrăitul, de ce nu ar fi aceasta oare enigma de căpătâi a scriitorului: devansarea dimineții, a noului început, până la definitiva sa anihilare?! Cu alte cuvinte: „dar, vai! iluzia înroşitei dimineți/ era de fapt doar asfințitul, lunga/ dîră de sînge a netrăitei vieți”. Al doilea grupaj al cărții lui Emil Lungeanu, „Lecția de literatură”, este ceva mai ludic şi cuprinde poemele: Ce este poezia?, Cheia de paişpe, Imn corporatist, Intifada, Las mujeres, Literatura feminină, Str. Nicolae Golescu 15, Lecția de literatură, Romanță, Dineu la Casa Vernescu, Manifest verslibrist, Viitorul încă nu a trecut, Fie ce-o fi!. Cum ar suna un poem, transcris integral? Cam aşa: „de ce plîngi copile/ peste albe file?// de ce stai pe vine/ dacă nu îți vine?// cînd te pui pe scris,/ Altul a decis”. 23 de cuvinte. Scrisul rămâne o fatalitate, dar şi singura cale certă de acces spre ceea ce este genuin şi extrem de greu de alterat în ființa atentă la ea însăşi. Şi la enigmele ei.
Dorm, dar stau cu tine, de Denisa Duran, Editura Charmides, 2016, 85 p.
„Când i-e somn, se freacă la ochi cu dosul mâinilor şi poți să-i vezi palmele mici, desfăcute, cu liniuțele lor cu tot.” Orizontul unui copil nou-venit pe lume este scrutat şi întors pe toate fețele de o mamă-poetă (sau poetă-mamă) atentă la cuvinte, la zgomote, la semne şi prefigurări de simboluri. Mai ales ca dinăuntrul ei a devenit dinafara ei: „Azi noapte am culcat-o în camera ei – prima dată. Noapte pânditoare şi albă. Mă simt scobită, ca un măr căruia i s-a scos cotorul însămânțat.” Volumul anului zero, care cuprinde în el toate potențialitățile, este ilustrat de Floarea Țutuianu şi recomandat empatic de Nora Iuga, Ştefan Manasia, Radu Vancu.
Scris între iunie 2011 şi martie 2014, la Botoşani, romanul lui Gellu Dorian pare a tinde spre o carte totală, atotcuprinzătoare ca un Megalopolis, cu un iureş halucinant de personaje. Un roman care ar reconfigura în jurul lui Zamolxis trecutul nostru istoric şi, implicit, prezentul şi viitorul celor care se născuseră şi trăiseră o bună bucată de vreme în spațiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă aleseseră după 1989 drumul unei (mai mult sau mai puțin iluzorii) libertăți transatlantice, care atrage noi şi noi români spre Duane House: „Dar nu ura a adus omenirea pînă aici, ci iubirea şi sufletul bun au adus-o. Deh, mi-a spus Iulius Apolsin, dar sarea şi piperul tot ura le-a pus peste marile fapte ale omenirii. Eh, nu prea aveam chef de astfel de vorbe mari. Nu pentru asta am trecut eu oceanul, cu inima cît un purice […] Am venit să văd, după nouă ani de libertate originală, cum arată libertatea adevărată, democrația de care am tot auzit vorbindu-se. Şi nu arăta rău, deşi de prin gurile acrite ale unor emigranți auzeam că America este un alt fel de comunism, unde ai voie să faci ce vrei în limita legilor, pe care eşti obligat să le cunoşti. Da, dar ce comunism, ce să mai vorbim, îmi spuneam, că dacă ar fi fost aşa la noi, unde oricum erau tot felul de legi aberante, nu mai era nevoie să-l ciuruim pe dictator, să-l facem sită, de să vedem prin el frumusețile Occidentului. Cam tîrziu, ce-i drept, pentru mine”. Canon-canonadă. Sau, cu alte cuvinte, rejectarea susținută a României din istorie, din geografie, din economie, din sociopolitică nu putea să nu nască şi contrareacții (fie ele chiar aparținând domeniului ficțiunii): „Or tocmai acest aspect îl impulsiona pe Iulius, care considera că această atitudine indolentă nu este nimic altceva decît o acțiune concertată de a ne scoate definitiv din istoria lumii, trecuți pe veşnicie în rîndul popoarelor dispărute. Atunci cînd ajungea în zona Munților Orăştiei, simțea cum cineva din străfunduri îl îndemna să înceapă săpăturile în conştiințele adormite ale compatrioților lui. În acele momente îşi dădea seama că, de fapt, el nu plecase niciodată de aici, că cineva – nu voia să ştie cine, deşi numele lui îi stăruia în gînd – l-a trimis, atunci cînd a fugit din țară, în America, să zacă în peştera timpului, ca Primul legiuitor în peştera din Samos, pentru a se întoarce printre ai lui să le spună cine este. Şi atunci mintea i-o lua razna şi credea că numai lui îi stă în putere să reordoneze istoria neamului său. Cînd a găsit în librăria din Uppsala cartea lui Carolus Lundius a fost sigur că acest lucru va fi posibil.” Referințele critice ale volumului sunt semnate de Constantin Dram şi Vasile Spiridon.
Cu I.L. Caragiale prin Bucureşti. Un ghid literar-turistic gândit şi întocmit de Dumitru Bădița, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 124 p.
Inspirat de două cărți ale Andreei Răsuceanu (referitoare la Mircea Eliade, se ştie) şi de o mai veche, uşor de bănuit, pasiune pentru Caragiale, Dumitru Bădița se focalizează asupra geografiei literare a miticilor, a delicateselor şi a colonialelor, dar mai ales a localurilor publice în care se dezbat chestiuni apărute la gazetă, în Universul. Dinspre viața lui sau dinspre opera lui, Caragiale vede Bucureştii într-un anumit fel, iar autorul ne ghidează să poposim (şi să citim fragmentele corespunzătoare) în preajma unor repere topografice, urbanistice, arhitecturale ce amintesc de personalități ale epocii – Titu Maiorescu, Take Ionescu –, alături de Apropitari şi chiriaşi sau La statuia lui Mihai Viteazul, Pe Calea Moşilor, Spre fostul Teatru Național, Spre inima Bucureştiului. Să redescoperim adică Obârşii şi Clădiri-martor, să alăturăm hărțile citatelor şi invers, pe urmele autorului acestui ghid concis ca o telegramă din alte timpuri: „Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane –s oldați – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decorațiuni – decorații – donițe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hârdaie”. Extrasele din Arhivele Muzeului Național al Literaturii Române şi ale Muzeului Municipiului Bucureşti au ca pandant fotografii actuale realizate de Ana Toma.
Samuraiul critic, de Nicolae Steinhardt şi Gheorghe Grigurcu, Editura Revers, Craiova, 2016, 80 p.
Facsilimuri ale unui epistolar şi cronici ce au prins contur la Mănăstirea Rohia (una) ori în Tg. Jiu (două). Gh. Grigurcu scrie despre „N. Steinhardt ori samuraiul critic” şi despre „Un estet al ființei”. Volumul vorbeşte implicit despre afinități şi empatie, despre corespondență şi corespondențe. Referindu-se la Contemplații, carte publicată în 1984, N. Steinhardt remarcă „propensiunea către maxime (aforisme) etico-behavioristico-estetico-filosofice, rezultatul fiind dintre cele mai izbitoare, cuceritoare, descumpănitoare. Exemplele mişună. Mă voi opri la câteva. Ele confirmă întru totul observația lui Ştefan Aug. Doinaş căruia Contemplațiile i se înfățişează ca operă de lirism concentrat, tip de poezie filosofică şi model de acuitate a percepției. Un foc procreează un nor. Sau: O rândunică se-nalță / în spațiul brut / spre a-l rafina. Nițel mai pe larg: Tufa de trandafiri dezgropată / de sub troienele de întuneric / clipeşte din genele-i aspre / creează o Lume / precum Dumnezeu. Sau încă: îngustatele drumuri de noiembrie / ca nişte pupile / în bătaia soarelui ale unei pisici / ce nu-şi întoarce măcar capul. Deosebit de condensate şi meşteşugite, suprapunându-se perfect genului extrem-oriental, îmi par bunăoară: Toamna întunecată şi rece / ca ochiul unui cântăreț folk ori Am văzut într-o zi / pe-această bancă roşie / un fluture cenuşiu. Sunt pasaje prinse în vorbe nu altfel decât de culori (impactul cromatic rămânând nemicşorat): Aceşti nori ruginii cum un rumeguş / al pădurilor vechi; oglinzi de țară ieftine țâşnite / din alte oglinzi mai vechi / flăcăi îngândurați şi fete / în mâini purtându-şi inima; spray-uri încărcate cu amurg / Şi străzile pe care atât de încet se toceşte Vecia.” Steinhardt se află „departe de jactanță” (consideră Grigurcu în 1983, în cartea sa publicată la Editura Dacia, Între critici). Ceea ce se confirmă şi în raport cu volumele despre care scrie monahul de la Rohia, şi în raport cu ceea ce este suprem, de vreme ce în Incertitudini literare găsim aserțiuni senin-amare cum „că orice om e în părți aproape egale josnic şi măreț, precum a şi grăit Bossuet”. Corespondența dintre cei doi este inițiată de Steinhardt în 19 mai 1983 („folosirea termenului samurai nu numai că mă bucură şi mă onorează, ci mă şi încîntă, mă fericeşte peste orice închipuire, îi datorez o stare de absolută împlinire a năzuințelor mele celor mai îndrăznețe. N-ați fi putut găsi o calificare mai potrivită spre a da mulțumire orgoliului care, vai, mocneşte în tot omul, orgoliului său celui mai tăinuit, ambițios si viselor celor mai proprii sinelui însetat de înălțare”). Ultima piesă a epistolarului datează din 23 aprilie 1988 (urări cu ocazia zilei onomastice). La nici un an distanță, părintele Nicolae de la Rohia se stingea. Oficiul poştal Tg. Lăpuş intrase de ani buni în istoria literaturii române. Ediția este îngrijită de George Drăghescu şi este, se poate spune, dibaci alcătuită. De remarcat pagina 62, în mod special: „Hristos a înviat!” (olograf) pe cartea poştală cu „60 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, 1921-1981”.
Adio, dar rămân cu tine, de Anton Jurebie, Editura Eikon, 2016, 80 p.
Elegii distrugătoare, 2003; filaj. românia, file de poveste, 2004; Descompunerea, pe jumătate, 2005; Țara Doamnei Circe, 2006; Împotriva negrului total, 2011; Afaceri biografice, 2012; Subviețuitorul (antologie), 2013; Ultima vară pe insecta, 2013 – acestea ar fi volumele de poezie publicate după ce autorul a fost (re)descoperit şi lansat de Marian Drăghici prin suplimentul „Ziua literară”. Grupaje din volumul de față: „Înnoirea jurămintelor”, „Nopți albe pe insecta”, „Drumurile lui harap alb” . Pentru Anton Jurebie (născut şi trăitor în Balta Verde, Mehedinți), „lumea mică/ este lumea fără margini” – a se vedea „Nopți albe pe insecta”, dar nu numai. Tot ce atinge poetul se preface în despărțire, dar ruperea nu este niciodată totală parcă: nici de scris, nici de iubire (the war of love; the war of love 2), nici de destinul care implică scrisul şi iubirea (adio, karme! 1; adio, karme! 2). Sau poezia şi viața: „n-am făcut compromisuri în poezie./ a venit la timp/ a venit şi mai târziu./ nu m-am apărat, n-am proclamat nicio victorie.// aş fi vrut să fiu poet optzecist/ în anii 80/ şi nu poet optzecist apărut după 90/ ciupercă între atâtea ciuperci postdecembriste.// dacă într-o zi te hotărăşti să/ nu mai scrii poezie,/ trebuie să stai la rând./ sunt mulți care au anunțat că nu vor mai scrie.// ni s-a spus: nu se poate toți odată./ se aprobă, dar pe rând./ vei rămâne membru cu carnet de uniune/ (se va numi uniunea nescriitorilor din românia, /să nu fie confundați cu scriitorii de vagoane/ din epoca cealaltă.// să fie douămiiştii poeții de la capăt de linie?”. Trei pagini mai încolo, capătul de linie devine o spirală. Spre cer: „am încredere în resursele naționale/ tremur pentru resursele naționale/ fac scut în apărarea lor/ am insomnii pentru ele./ să stea neclintite la locul lor./ cu ce ne-am mândri dacă n-ar exista?/ nu le tulburați somnul!/ roşia montană şi pungeşti,/ mă auziți / sunt la post./ sunt nimeni si nimic/ fără resursele naționale!/ lăsați-le să doarmă, dormim cu toții./ resursele naționale sunt şi/ manuscrisele mele care fac parte/ din manuscrisele literaturii române/ aflată în adormire”. Nu întâmplător ultimul poem are titlul despărțirea de prezent.
Melancolia, de Emil Lungeanu, Editura Floare Albastră, 2016, 80 p.
Nu îl ştiam pe Emil Lungeanu a fi (cu precădere) poet, dar melancolia este o coordonată certă a scrisului său, autorul „hrănindu-şi melancolia ca pe un suport vital”, cum scrie N. Georgescu în prefața sa, intitulată „Arcaş odihnindu-se”. Parcă şi odihna e pe furate, la ceas de seară, crepuscular: „şed aşa precum tata-mare în verile de-altădat/ pe prispa de lespede răcoroasă/ citindu-şi ziarul, ațipit/ cu ochelarii pe nas, cu ştirea la jumătate rămasă/ «du-te, taică, de te întinde/ pe laviță-n casă/ nu te mai canoni aci ghemuit/ ca-n tranşee cînd te piteai de friți»/ «taci, fa, că mai dulce e somnul aşa chinuit/ parcă ai fura de la cei în veci adormiți»”. Cum primul grupaj al volumului este intitulat „Enigma înserării”, ne cam pun pe gânduri versuri precum acestea – de vreme ce viața se îngână cu moartea, seara cu noaptea, trăitul cu în-veci-netrăitul, de ce nu ar fi aceasta oare enigma de căpătâi a scriitorului: devansarea dimineții, a noului început, până la definitiva sa anihilare?! Cu alte cuvinte: „dar, vai! iluzia înroşitei dimineți/ era de fapt doar asfințitul, lunga/ dîră de sînge a netrăitei vieți”. Al doilea grupaj al cărții lui Emil Lungeanu, „Lecția de literatură”, este ceva mai ludic şi cuprinde poemele: Ce este poezia?, Cheia de paişpe, Imn corporatist, Intifada, Las mujeres, Literatura feminină, Str. Nicolae Golescu 15, Lecția de literatură, Romanță, Dineu la Casa Vernescu, Manifest verslibrist, Viitorul încă nu a trecut, Fie ce-o fi!. Cum ar suna un poem, transcris integral? Cam aşa: „de ce plîngi copile/ peste albe file?// de ce stai pe vine/ dacă nu îți vine?// cînd te pui pe scris,/ Altul a decis”. 23 de cuvinte. Scrisul rămâne o fatalitate, dar şi singura cale certă de acces spre ceea ce este genuin şi extrem de greu de alterat în ființa atentă la ea însăşi. Şi la enigmele ei.
Dorm, dar stau cu tine, de Denisa Duran, Editura Charmides, 2016, 85 p.
„Când i-e somn, se freacă la ochi cu dosul mâinilor şi poți să-i vezi palmele mici, desfăcute, cu liniuțele lor cu tot.” Orizontul unui copil nou-venit pe lume este scrutat şi întors pe toate fețele de o mamă-poetă (sau poetă-mamă) atentă la cuvinte, la zgomote, la semne şi prefigurări de simboluri. Mai ales ca dinăuntrul ei a devenit dinafara ei: „Azi noapte am culcat-o în camera ei – prima dată. Noapte pânditoare şi albă. Mă simt scobită, ca un măr căruia i s-a scos cotorul însămânțat.” Volumul anului zero, care cuprinde în el toate potențialitățile, este ilustrat de Floarea Țutuianu şi recomandat empatic de Nora Iuga, Ştefan Manasia, Radu Vancu.