ANGELA CARTER. MĂŞTILE NOII ŞEHEREZADE

„Carnavalul reprezintă viața însăşi, dar transpusă în forme deosebite, dictate de principiul jocului”, afirma Mihail Bahtin în studiul său, FranÎois Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere. Carnavalul, elementul care constituie principalul nucleu al acestei culturi populare, nu este o formă pur artistică de spectacol teatral şi nici nu se înscrie complet în domeniul artei, deoarece, fapt extrem de important, el se află tocmai la granița dintre artă şi viață. În plus, nu există, în cadrul carnavalului, vreo împărțire strictă în interpreți şi spectatori, pentru că acest gen de spectacol ignoră în mod deliberat rampa, cea care ­i-ar distruge esența: carnavalul nu este, în fond, destinat a fi doar văzut, căci oamenii îl trăiesc cu toții, el fiind, prin definiție, destinat tuturor. Chiar mai mult decât atât, în timpul carnavalului, pretutindeni domneşte o singură viață şi un singur set de legi, şi anume acelea ale libertății depline, nimeni neputându-li-se sustrage, deoarece au un caracter universal. Este adevărat, de asemenea, că sărbătorile carnavaleşti nu au fost niciodată forme pur artistice, ci reale, deşi temporare, de viață, care nu era pur şi simplu jucată, ci trăită aievea, aspect pe care îl subliniază tot Bahtin, demonstrând că, prin intermediul carnavalului, viața însăşi joacă, înfățişând – fără platformă scenică, fără actori şi spectatori, adică fără specificul artei teatrale – cealaltă față, fața liberă a împlinirii sale, renaşterea şi înnoirea ei. Astfel, pare a lua naştere, dincolo de îngrădirile şi condiționările oricărei viziuni oficiale, o a doua lume şi o a doua viață, diferite de cele reale consacrate, la care toți să poată lua parte într-un anumit moment, în acest fel apărând un soi de veritabilă „lume dublă”. Dacă vom reciti din acest unghi de vedere romanul Nopți la circ al Angelei Carter (traducere de Gabriela Grigore, Bucureşti, Editura Corint, 2008), vom avea, imediat, nu doar o confirmare – încă o confirmare! – a teoriei lui Mihail Bahtin, ci şi, mai ales, o nouă perspectivă asupra acestei cărți, dar, deopotrivă, asupra tipului de proză pe care autoarea a ales să-l practice, metodele şi strategiile sale în această direcție fiind identificabile încă din creațiile de început, cum ar fi Magazinul magic de jucării (1967) sau de cele care i-au adus consacrarea definitivă, The Infernal Desire Machines of Doctor Hoffman (1972), sau The Passion of New Eve (1977).
Considerată adesea, si pe drept cuvânt, una dintre cele mai originale voci ale literaturii britanice contemporane, Angela Carter abordează în Nopți la circ, carte publicată în anul 1984, un subiect aparent mai puțin obişnuit la vremea repectivă, narațiunea fiind centrată în jurul unui tulburător şi cu totul neobişnuit pesonaj feminin. Căci Sophie Fevvers, protagonista acestui roman, este nici mai mult, nici mai puțin decât o femeie cu aripi, care susține chiar că a ieşit, la naştere, dintr-un ou. Ca şi cum toate astea n-ar fi de ajuns, povestea ei este susținută cu ardoare de Colonelul Kearney, directorul circului unde lucrează ca trapezistă – şi unde, desigur, ea reprezintă principalul punct de atracție al oricărui spectacol în care apare! – dar şi de toți apropiații săi. Curtată de Prințul de Wales, pictată de Toulouse-Lautrec, Fevvers, această nouă „Venus Cockney” este, fără îndoială, un adevărat fenomen în Londra unei epoci ce aştepta nerăbdătoare ca veacul să se schimbe. Dar, cum nu toți oamenii sunt la fel de dispuşi să creadă în astfel de istorii de-a dreptul fantastice, iar americanii sunt, poate – sau, în orice caz, erau – oarecum predispuşi să privească totul cu suficientă neîncredere, având mereu nevoie de dovezi şi de fapte concrete pentru a se lăsa convinşi, iată că, şi în cazul lui Fevvers, se iveşte un american curios, şi ziarist pe deasupra, Jack Walser, hotărât să afle întregul adevăr despre această făptură şi, astfel, să devină celebru, scriind cel mai bun articol din viața lui. Dar, după prima întâlnire cu blonda trapezistă înaripată, tânărul nu doar că nu reuşeşte să afle dacă e adevărat ceea ce spune ea sau totul e o iluzie, ci, mai mult decât atât, îşi va da seama că el însuşi a fost prins, fără putință de scăpare, în mrejele ei. Aşa că va alege să plece şi el cu circul, angajându-se clovn, pentru a fi aproape de minunata apariție care îi tulburase viața, ajungând în ținuturile înghețate ale Siberiei, având parte de nenumărate aventuri, pentru ca, în cele din urmă, să renunțe a mai căuta adevărul, şi să rămână alături de iubirea vieții sale, pe care o va regăsi, ca într-un basm (sau într-un roman clasic de aventuri), la capătul a numeroase probe, confruntări şi înfruntări, care de care mai pline de complicații, dintre care, desigur, cea mai dificilă se va dovedi a fi cea cu sine însuşi, cu propriile sale îndoieli şi slăbiciuni. Romanul devine, astfel, pe nesimțite, mult mai mult decât o simplă poveste plină de aventuri extraordinare, transformându-se, treptat, în relatare nu doar a treptelor iubirii ci, poate mai ales, ale inițierii, nu doar erotice, ci de-a dreptul ontologice – de aici şi călătoriile pe care le fac personajele, mai cu seamă marea călătorie a trupei de circ spre Japonia, sfârşită, însă, în zăpezile Siberiei.

Iar dacă, la începutul anilor ‘70, Angela Carter se arăta preocupată de a explica (şi de a-şi explica) modul aparte în care demitologiza o serie de subiecte şi teme consacrate ale marilor cărți ale umanității, iar ulterior romanciera a adoptat, din ce în ce mai evident, toate strategiile narațiunii postmoderne, practicate, dacă citim cu atenție aventurile lui Fevvers şi ale lui Jack, cu deplina înțelegere a implicațiilor acestui gen de povestire, trebuie să remarcăm, totuşi, că în Nopți la circ, pe lângă procedeele venite pe filiera realismului magic márquezian – bine asimilate, desigur – autoarea reuşeşte să scrie o excelentă carte fundamentată pe structura unei narațiuni care pe drept cuvânt poate fi numită carnavalescă. Desigur, carnavalul îmbracă, aici, forma modernă a circului, bufonul din epoca renascentistă devine, acum, clovn, iar eterna temă a diferenței dintre aparență şi esență este tratată, prin intermediul lui Fevvers, din perspectiva întrebării care-i frământă pe toți cei din jurul ei şi mai cu seamă pe Jack Walser (“Este adevărată sau totul e doar o iluzie?”) care revine în nenumărate forme pe tot parcursul cărții. Dar şi prin intermediul complicatelor şi subtilelor strategii ale mascării şi/sau deghizării, de aici şi numeroasele implicații pe care masca – şi, apoi, parada măştilor, pe scena unui nou şi inedit teatru al lumii – le primeşte pe parcursul acestui roman, nu o dată personajele vorbind, în punctele cheie ale acțiunii despre libertatea care există doar în spatele măştii.

De altfel, detaliile care ne conduc, ca cititori, la descifrarea, în cheie carnavalescă, a sensurilor cărții Angelei Carter sunt numeroase şi merg chiar până la o serie de detalii aparent neînsemnate. Astfel, la un moment dat, trenul cu care circul călătoreşte prin Siberia este atins de o explozie, iar incendiul care izbucneşte imediat după aceea distruge mare parte din recuzita artiştilor, chiar frumoasa Fevvers rămânând fără vopselele de păr şi de aripi, ba chiar suferind foarte rău de pe urma unei aripi rupte. Cu toate acestea, cel puțin din perspectiva evoluției ulterioare a protagoniştilor, incendiul e mai mult o sperietură. Desigur, una suficient de mare, dar, oricum, nu cu consecințe catastrofale, ci dimpotrivă – căci tocmai acest foc va fi cel care îi va face, pe de o parte, conştienți de pasiunea care-i domină, iar pe de alta, va avea darul de a da un nou sens lumii în care cei doi în­dră­gostiți vor trăi după spectaculoasa lor reîntâlnire. Altfel spus, avem de-a face cu un adevărat exemplu de „sărbătoare a focului”, ca să repetăm sintagma lui Mihail Bahtin, momentul care reprezenta punctul terminus al oricărui carnaval, şi care, cel puțin în epocile vechi era, în realitate, o grandioasă retragere cu torțe sau cu lumânări, după încheierea petrecerii sau spectacolului propriu-zis. Desigur, focul se îmbină cu amenințarea morții, numai că această amenințare, pe cât sporeşte în intensitate prin panica participanților, pe atât pierde din ce în ce mai mult din semnificația directă şi unilaterală de omor, sfârşind prin a dezvălui, în ultimă analiză, natura profund ambivalentă a morții şi a prefigura un nou început. La fel ca şi în Nopți la circ, unde incendiul şi explozia care par, la început, catastrofale, nu fac decât să demonstreze, o dată în plus, că dincolo de jocul subiectiv al contrariilor se găseşte, în fond, ambivalența obiectivă a existenței, coincidența obiectivă a contrariilor, pe care participanții la carnaval nu o realizează cu claritate, dar o presimt într-o oarecare măsură. Căci focul, distrugând regulile şi legile prestabilite, instaurează pentru o vreme o adevărată domnie a haosului, creând, în acelaşi timp, dar exact în felul acesta, şi premisele alcătuirii pe noi temeiuri şi noi temelii a unei lumi, nouă şi ea, sau, cel puțin, complet purificată. O lume în care povestea de dragoste a lui Fevvers şi Jack să poată fi trăită până la capăt.

În orice caz, imediat după această catastrofă – oarecum aparentă şi care se va dovedi, oricum, a fi doar temporară, Jack, tenacele şi neliniştitul ziarist american, pierzându-şi pentru o vreme memoria şi chiar uitându-şi limba maternă, va deveni, abia acum, măscăriciul care nu putuse să fie până la capăt în timpul cât fusese angajat ca atare la circul Colonelului Kearney. Iar în cazul măscăriciului sau bufonului este întotdeauna vorba despre o parodie, însă una a persoanei, a eului, care dezvăluie dualitatea ființei şi propria sa față. De aceea, Jack va fi considerat de un şaman siberian drept urmaşul cel mai potrivit şi va fi supus unei altfel de inițieri. El va ajunge, deci, să exprime, treptat, cealaltă față a realității, cea pe care situația dobândită o pune în umbră, dând-o în acelaşi timp la iveală şi având rolul de a exprima pe un ton grav lucruri anodine şi pe un ton glumeț lucrurile cele mai grave, fiind, astfel o adevărată întruchipare a conştiinței ironice a ființei umane. Transformat într-un dublu al sinelui, Jack nu rămâne pur şi simplu la un nivel comic, ci primeşte, aproape pe nesimțite, semnificații tot mai profunde în contextul general al acestui inedit circ-carnaval, care tinde să pună la tot pasul în discuție sensurile cele mai profunde ale existenței umane. Căci, aşa cum se vede şi în episoadele centrate pe viața bandei de proscrişi refugiați în pădure, ai cărei membri apelează disperați la ajutorul lui Fevvers, dar şi în cazul deținutelor din închisoarea siberiană de femei, păzite cu străşnicie de gardiene (o străşnicie atât de mare, încât, la un moment dat, nu se mai poate şti exact care sunt deținutele şi care gardienele), totul, în această lume a romanului Angelei Carter, este discutat în termenii unei existențe ce tinde spre teatralitate şi spre un continuu joc al rolurilor şi al măştilor, care se schimbă şi se modifică la infinit. Iar acestea se pot schimba cu atâta uşurință tocmai pentru ca, după cum se ştie, pe durata carnavalului, relațiile ierarhice între oameni, atât cele ideale, cât şi cele reale, sunt temporar suprimate, aceasta având drept efect imediat apariția unui nou tip de comunicare, exclus din viața obişnuită. Iau naştere, astfel, forme speciale de limbaj şi de gestică ce ignoră cu desăvârşire distanța între indivizi, deoarece, toate regulile etichetei sunt abolite. Astfel că, aşa cum observa şi Goethe, în Călătorie în Italia, orice deosebire între oameni pare să fie, pentru o clipă, suspendată, acum toată lumea se apropie, fiecare ia cu uşurință tot ce întâlneşte în cale, iar libertățile de comportament sunt compensate printr-o bună dispoziție generală. Dar ne aflăm, totusi, însă foarte departe de parodia formală şi pur negativă, deoarece genul acesta carnavalesc de parodie postmodernă regenerează şi înnoieşte – în cazul acesta lumea în care se petrec întâmplările cărții de față.

Tocmai de aici rezultă şi structura temporală a romanului Angelei Carter, căci în Nopți la circ timpul devine fluid şi greu de controlat. Sau uşor de controlat, dar numai de Fevvers însăşi, dacă avem în vedere amănuntul semnificativ că, în noaptea în care Jack încearcă să realizeze primul interviu cu ea, celebrul Big Ben bate miezul nopții de trei ori la rând, părând a asculta întocmai ordinele – sau, dacă nu, măcar dorințele – frumoasei blonde înaripate, noua stăpână a lui Cronos. În fond, timpul este controlat nu atât de Sophie Fevvers, ci mai degrabă de un darul nemaipomenit al său. Nu de a zbura, ci mai ales de a spune poveşti. Iar bietul Jack trebuie să-şi măsoare forțele nu numai cu ea, ci şi cu secundanta sa, Lizzie, „două Şeherezade, hotărâte să dezvăluie o mie de poveşti într-o singură noapte”, ambele fiind pe deplin convinse că „niciodată timpul nu trece mai repede decât atunci când cineva spune povestioare despre el.” Aşadar, povestind pentru a se sustrage acțiunii ireversibile şi nemiloase a timpului, dar şi pentru a-l face să treacă mai repede, Fevvers devine, practic, o nouă Şeherezadă (postmodernă, fără îndoială), convinsă că, fără o mie de poveşti într-o singură noapte, n-ar putea urma o mie de nopți de poveste alături de alesul ei. Cel care, deloc întâmplător, îşi asumă, la un moment dat, el însuşi, acelaşi rol, dar la nivel scriptural, afirmând: „Sunt aici ca să scriu o poveste. ş…ț O poveste despre tine şi despre circ.”

Stilul Angelei Carter este, în Nopți la circ, pe alocuri teatral, alteori având accente evidente de fabulă postmodernă, prezentând clare apropieri de marii reprezentanți ai realismului magic, de la Gabriel García Márquez la Salman Rushdie, totul integrat într-un limbaj extrem bogat – pe care unii critici n-au ezitat să-l numească chiar baroc – plin de infinite sugestii, nu o dată fiind necesar, chiar pentru cunoscătorii nuanțelor limbii engleze câte un popas printre paginile dicționarelor. De aici, poate, şi dificultățile ivite în fața traducătorului, nu întotdeauna rezolvate în cel mai inspirat mod în paginile recentei versiuni în limba română, şi tot de aici, evident, şi o serie de inadvertențe, stângăcii sau inconstanțe ale traducerii, căci „suspensia neîncrederii” (p. 34) e, fără îndoială, o „suspendare a neîncrederii”, sintagma „confruntarea cu gravitatea” (p. 235) devine inteligibilă dacă e citită, în cazul zborului lui Fevvers, „confruntare cu gravitația”. Iar „crema rece” (p. 27) folosită de Lizzie pentru a îndepărta machiajul lui Fevvers este, desigur, „cremă de față” (în engleză, „cold cream”).

Rodica Grigore