Vizită

 Ce ai făcut, de ce eşti aici, de ce ai ales tocmai capătul ăsta de lume? Sigur că nu reuşeam să îi pun întrebările astea, deşi mă ardea limba să scap de ele, să mi le scot din cap, indiferent dacă răspunsurile ar fi fost cele de care mă temeam. Adevărul e că trăiam şi aşa cu teama în sân. E mai înfricoşător să nu ştii ceva înfricoşător decât să ştii cu absolută certitudine, gândeam când mă îmbărbătam pentru a ieşi din casa veche, unde maică-mea îşi dormea somnul de atâta timp, aiurând sau stând perfect neclintită, parcă moartă, deşi, desigur, nu era, încă nu, ca să traversez curtea de pământ bătătorit spre casa nouă, încă neterminată şi, la cum mergeau lucrurile, pe veci neterminată, ca să mă eliberez de aceste întrebări. De ce ai venit taman la mine, acuma, după atâta timp? Îmi frământam mâinile, îmi adunam curajul, iar când deschideam uşa casei şi păşeam în antreul întunecat, murmuram deja cuvintele în barbă; cu toate astea, odată ce dădeam cu ochii de el, mă pierdeam cu firea, îmi înghițeam vorbele şi toată noaptea, cât stăteam şi-l ascultam, nicio clipă nu mă mai gândeam să îl iscodesc cu privire la motivele neaşteptatei sale vizite.
Lui Stan îi plăcea să vorbească, aşa, ca un mare povestitor, mi-l aminteam din copilărie, deşi de atunci trecuseră mulți ani şi oamenii se mai schimbă, mai ales când se maturizează, nu? El însă îşi păstrase darul ăsta, dacă dar era. Vorbea despre câte în lună şi în stele şi, chiar dacă sunt convins că adesea înflorea, nu avea cum să ştie atâtea lucruri, felul convingător în care înşira lucrurile mă făcea să închid un ochi. Într-un rând, cred că aveam şase ani pe atunci, iar el cinci, m-a prins la colț, ca să zic aşa; era o zi călduroasă de vară, foarte călduroasă, şi niciunul dintre prietenii cu care îmi petreceam de obicei timpul nu era prin preajmă, mă plictiseam de moarte şi atunci a apărut Stan, sărind într-un picior, fredonând ceva şi zâmbind, ca şi când lumea era toată a lui, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, fluturând exuberant din mână şi lărgindu-şi zâmbetul atât de tare, că i-am văzut toți dinții. Eram destul de mulți copii în sat, nu ca acuma, când au rămas doar bătrânii, şi ne ştiam toți între noi, se formaseră, cum e şi normal, grupuri-grupuri. Stan nu făcea parte dintr-al meu, era mai mic cu un an, pentru început, iar apoi era prea vesel de felul lui, plus că ai lui stăteau taman în celălalt capăt de sat, ne-ar fi fost greu să ne întâlnim, iar eu la grădiniță nu mersesem niciodată – auzisem în schimb că el mergea! Motiv în plus să nu ne plăcem. În amiaza aceea înfocată a venit țintă la mine. Se aventurase cam departe de casă, cine ştie de ce, nu am apucat să îl întreb, căci, imediat ce a ajuns la câțiva metri, destul ca să îl pot auzi, a şi început: Salut, Mirel, salutare bună! Nici nu ştii ce mult mă bucur să te văd! Asta era altă chestie, felul cum vorbea, ca un om mare, om de la oraş, prizonier în acel corp de țânc desculț şi cu mucii înnodați sub barbă. Nu speram să dau de tine aici, a urmat. Am să îți povestesc ceva, o să îți placă, e-o poveste cu un haiduc viteaz. Şi chiar mi-a plăcut, şi doar mai târziu, mult mai târziu mi-am dat seama că povestea pe care mi-a spus-o Stan în ziua aceea, gesticulând şi fandând şi vorbind pe voci, a fost povestea lui Robin Hood. Habar n-am de unde o auzise, pe atunci nu avea nimeni în sat televizor, iar la radio nu se dădeau decât cântece patriotice sau cuvântări adormitoare, nu le asculta nimeni, deşi difuzoarele erau montate pe stâlpi din loc în loc şi porneau singure la ore fixe şi nu puteau fi oprite, însă lumea se obişnuise să le ignore, ce intra pe o ureche ieşea pe cealaltă. Şi nici să citească nu ştia, cel puțin aşa cred, nimeni de seama noastră nu ştia, cine să ne încurajeze la o activitate atât de inutilă, de noi era nevoie prin ogradă, la animale, sau la muncile câmpului. Oricum, povestea lui Robin Hood am auzit-o atunci de la el, chiar dacă haiducul purta alt nume, unul neaoş, iar banda lui de răzvrătiți era formată tot din românaşi. M-a impresionat puternic, m-am aşezat pe marginea drumului, la umbra unui dud, şi l-am urmărit la fel de fascinat cum, peste ani şi ani, aveam să urmăresc filmele la cinematograful din oraş, acelaşi cinema unde aveam să văd, doar că mult mai târziu, şi povestea originală a lui Robin Hood. Vorbele lui, imediat ce-i ieşeau din gură, se transformau în imagini şi imaginile mi-au rămas imprimate în minte-n toți anii ăştia. Atunci am prins drag pentru el, iar în seara aceea, când s-a strâns gaşca mea pe uliță, deja stăteam ca pe jar, ardeam de nerăbdare să le zic despre piciul de Stan, prichindelul ăla zglobiu din celălalt capăt de sat. Am propus să mergem la el chiar atunci şi, deşi ideea nu a fost întâmpinată cu prea mult entuziasm, până la urmă băieții s-au lăsat înduplecați. Dacă n-o să vă placă, să-mi spuneți mie cuțu. Cumva, argumentul ăsta i-a convins, pe atunci copiii erau mai naivi, noi eram mai naivi, ne lăsam înduplecați cu promisiunile cele mai banale, duceam vaca la păscut ca să ne lase părinții să purtăm duminică hainele alea mai bune, pentru ocazii speciale, sau rămâneam să avem grijă de fratele mai mic (sau sora) dacă mama ne promitea o lingură de smântână în plus la mămăliga de seară. Aşa că ne-am dus la Stan acasă, ditamai ceata de băieți, ridicând praful în urmă cu picioarele goale, şi, odată ajunşi, am început să strigăm la poartă cât ne țineau bojocii: Staaaaan! A ieşit taică-său, un bărbat înalt şi negricios, cu barba nerasă şi sprâncene groase, şi s-a uitat la noi curios, după care ne-a întrebat ce vrem de la băiatul lui. Am ieşit eu în față şi i-am spus că vrem să ne jucăm cu el. A părut puțin mirat, probabil că era lucru curios să vină copiii la Stan, în ciuda veseliei lui, era destul de retras, rareori îl văzusem în tovărăşia altuia de vârsta lui, însă până la urmă a ridicat din umeri, s-a întors pe jumătate şi a strigat voiniceşte: Stan! Vino afară, te caută nişte copii. Spune-le şi lor povestea cu haiducul, spune-le! l-am îmboldit imediat ce am rămas numai noi, copiii, făcând cerc în jurul lui. Să vedeți dacă nu vă place, le-am zis celorlalți, uitându-mă roată. Hai, spune-le! Şi le-a spus, şi ei l-au privit la început cu neîncredere, dar apoi, pe măsură ce povestea avansa, iar Stan o interpreta cu pasiune, şi privirile lor au împietrit, fascinate, întoarse spre înăuntru, unde, pe ecranul minții, ştiam că se derulează imaginile insuflate de vorbele piciului. Eu, unul, m-am forțat să nu cad iarăşi în mreje şi am preferat să urmăresc această transformare pe chipurile prietenilor mei de joacă. Nu mai trebuie să spun că după aceea nimeni nu mi-a zis vreodată cuțu.
Vara aceea a fost vara poveştilor pentru noi. Abia aşteptam să avem puțin timp liber, de obicei seara, ca să ne adunăm în jurul lui Stan şi el să ne încânte cu vorbele lui. Sunt convins că pe multe le născocea pe loc; odată ce ne reținea atenția, îi era uşor să ne îmbrobodească şi poate tocmai de aceea, în afară de povestea haiducului Robin Hood, nu-mi mai amintesc nimic de atunci. Ce țin minte însă este senzația de plutire, de evadare în alte lumi, ca o vacanță a minții. În scurt timp, nu ne-am mai mirat deloc să îl vedem pe prichindel surâzând tot timpul; dimpotrivă, noi înşine am început să zâmbim, retrăind te miri când vreo pățanie comică din cine ştie ce poveste. Mergând la muncile grele ale câmpului nu mai țineam privirea în pământ, ci săream de pe un picior pe altul, ştiind că orele care urmau nu mai erau atât de negre, cuvintele lui Stan ne însoțeau de acum peste tot, erau ca o haină comodă care îți ține de cald atunci când afară e frig şi te răcoreşte atunci când aerul e zăpuşitor. Părinții mei se uitau chiorâş la mine şi probabil s-ar fi îngrijorat dacă nu erau mai degrabă mulțumiți că scăpaseră de posomoreala mea constantă şi de crizele de isterie pe care le făceam de fiecare dată când îmi cereau un lucru de care nu aveam chef. Poate că tocmai fiindcă intuiseră care era explicația noii mele dispoziție îmi îngăduiau să lipsesc mai mult de acasă seara, când ne adunam cu toții ca la bâlci, în fața casei lui Stan. Părinții acestuia, la rândul lor, se bucurau că băiatul îşi găsise prieteni şi nu de puține ori maică-sa venise din casă, toată numai voie-bună, şi ne împărțise plăcinte calde, felii de cozonac sau ce mai avea ea bun prin bucătărie. Mai apoi, când s-a stricat vremea şi au venit ploile, ne-au primit în odaia din față, şedeam care pe unde apuca şi ascultam cu luare a minte, deseori aceleaşi poveşti iar şi iar, doar că spuse în alt fel, mai amănunțit ori cu finalul schimbat ca să ne surprindă. Când a venit iarna, au aprins focul în soba de tuci din colț şi făceam cu rândul să îndesăm în gura ei îngustă bucăți mici de lemne, aduse de capul familiei într-un coş de nuiele. Căldura şi trosnetul focului au desăvârşit în iarna aceea atmosfera poveştilor lui Stan. Nu putea exista fericire mai mare pentru noi.
Mai ții minte cum ne spuneai tu poveşti? l-am întrebat la câteva zile după ce mi-a călcat pragul, venind de nicăieri, fără nicio explicație, după atâta amar de vreme. Îți mai aminteşti ce senzație ai făcut? M-a țintuit cu ochii lui scânteietori, rămaşi neschimbați de când avea doar cinci ani, singurii care mă făcuseră să recunosc în bărbatul costeliv, cu față adânc ridată, aproape complet chel, dar altminteri bine îmbrăcat, elegant, pe acel băiețel vorbăreț de demult, pe micul nostru vrăjitor. N-a fost nevoie să-mi răspundă prin viu grai. De data asta tăcerea era mai expresivă. M-am întrebat atunci ce fel de viață a avut după ce părinții lui au vândut casa şi pământul, şi-au luat câteva lucruri mai de preț şi s-au mutat definitiv la oraş, unde li se promitea o viață nouă, un rost nou şi de unde, într-adevăr, veneau doar veşti bune, despre fabrici şi uzine care lucrau zi-lumină, despre cartiere de blocuri mărețe care se ridicau din pământ peste noapte, străzi întregi, despre automobile şi tramvaie, despre cinematografe. M-am întrebat ce rost şi-a făcut el, în ce fel şi-a folosit talentul cu care ne vrăjise. Şi poate că aş fi reuşit chiar să îl descos despre asta, dacă în clipa aceea nu ar fi clipit apăsat şi-ar fi întors discuția la cu totul altceva. La o poveste despre un tânăr studios care s-a îndrăgostit de fata care nu trebuia, un tânăr timid, la locul lui, care îşi petrecuse anii adolescenței printre cărți, visând că într-o bună zi o va întâlni pe aleasa inimii... până când, într-o zi, chiar a întâlnit-o, numai că el, întâmplător, ironia sorții, nu era alesul inimii ei. Ajuns aici cu povestea, a înghițit o gură din vinul pe care i-l adusesem şi a spus brusc: E timpul să mă culc. Mâine va fi o zi lungă, parcă ziceai că trebuie întors fânul. Vreau să te ajut.
Mi-a fost clar că vrea să rămână singur, aşa că m-am retras urându-i noapte bună. Pe cer se umflase o lună alburie care se împrăştia peste curtea dintre cele două case, cea veche, construită de ai mei la tinerețe, şi cea nouă, pe care mă căzneam să o ridic deja de zece ani, naiba ştie de ce, căci nu aveam cui s-o las moştenire. Curtea aia era, din câte îmi dădeam seama, la fel cum fusese pe când taică-meu fugea cu biciul după mine ca să mă pedepsească pentru cine ştie ce boacănă sau pe când maică-mea, pe atunci femeie în puteri, robustă, ieşea să caute găinile de ouă şi mă lua cu ea ca să țin cocoşul la distanță. Deodată, mi s-a făcut dor de vremurile alea, de părinții mei. Am oftat prelung şi am intrat în casa veche, unde maică-mea dormea, de data asta, liniştit. Nu am aprins becurile, ci lanterna pe care o port întotdeauna cu mine şi m-am dus tiptil în camera ei. M-am aşezat pe scăunelul fără spătar pe care stau de fiecare dată când aiurează, când se zbate necontrolat, şi o păzesc ca să nu îşi facă rău singură - de parcă ar mai putea să îşi facă vreun rău... Dormea pe spate, cu gura larg deschisă şi, dacă nu aş fi cunoscut-o, aş fi putut crede că sufletul îi părăsise corpul. M-am aplecat totuşi puțin şi am auzit imediat şuieratul slab al aerului intrându-i pe gât, umflându-i slab plămânii (pieptul scobit abia s-a mişcat) şi ieşind după o pauză lungă. Am sărutat-o pe creştet, i-am luat mâna stângă şi i-am strâns-o uşor, după care m-am dus la culcare. Am visat mare forfotă, o agitație de nedescris, iar eu, mic şi neputincios, rătăcit în acea mare de necunoscuți, strigând cât mă țineau rărunchii ceva ce putea foarte bine să fie „Mama!” sau „Apă!” ori altceva complet lipsit de sens.
Cât a stat la mine, Stan m-a ajutat nu numai la întorsul fânului. Împreună am săpat porumbul, am împrăştiat azot la rădăcină, am plivit grădina de zarzavaturi, am cărat cot la cot apă cu gălețile când căldura s-a întins pe prea multe zile şi riscam să pierdem şirurile de varză, am curățat frunzele de vinete de gândacii de Colorado, îi culegeam şi îi aruncam în borcanul tapetat cu ulei de motor, unde se înghesuiau lipiți între ei, murind încet, am tăiat câteva găini, din cele care nu mai ouau, el ținea pasărea pe butuc şi eu mânuiam toporişca, hârşt!, folosind un scripete am urcat pe casa nouă țiglele pe care până atunci, singur, nu mă încumetasem să le pun pe acoperiş... Nicio clipă nu a zis că i-ar fi greu, că nu ar avea chef; făcea totul ca şi când asta era datoria lui, ca şi când ar fi fost fratele pe care nu îl avusesem niciodată, întors din pribegie, dornic acum să îşi spele păcatul îndelungatei absențe. Era atent, grijuliu, îmi sărea în ajutor fără întârziere şi nu o singură dată m-am surprins gândind că putea foarte bine să fie întruparea îngerului meu păzitor, că poate adevăratul Stan murise de mult, poate chiar imediat după ce plecase cu toată familia sa din sat, şi că acum se întorsese pentru a-mi fi alături. Mă gândeam apoi să îl întreb, ca în prima zi, de ce acum, de ce la mine, dar sigur că el mi-o lua înainte, anticipând parcă, şi începea să-mi spună o nouă poveste, o întâmplare la care asistase ori despre care auzise, la rândul lui, de la altcineva.
După o săptămână de munci grele, din alura de orăşean pe care o avea la început nu a mai rămas decât vorba. Îmbrăcat cu haine de ale mele, asudat şi murdar, neras, parcă nici nu ar fi plecat vreodată din satul natal. Semăna din nou cu țâncul vorbăreț şi zglobiu pe care mi-l aminteam, revenise contrastul dintre aspectul neglijent şi purtarea aleasă şi, ca o vrajă, aceasta mi-a readus echilibrul interior de care aveam atâta nevoie. După moartea tatălui, rămas singur cu o mamă tot mai dezechilibrată, nu-mi fusese deloc uşor. Atinsesem uneori disperarea, momente când mi-aş fi făcut bagajul şi-aş fi plecat în lume fără regrete. De ce mă complăcusem cu situația, de ce rămăsesem cu părinții până la adâncile lor bătrâneți şi până la înaintata mea vârstă, de ce nu-mi întemeiasem o familie, mi-aş fi găsit o femeie, până la urmă, chiar dacă era să n-o iubesc, puteam măcar să ne încropim o gospodărie doar a noastră, să urmăm legea firii, poate s-avem chiar nişte copii, nu să amân la nesfârşit, să-mi spun, cum îmi spunea întruna mama, că mă puteam gândi la însurătoare după ce terminam casa cea nouă, că atunci vor roi femeile în jurul meu, voi putea alege pe cea mai destoinică... Numai că, uite, casa aia n-o mai terminam, lucram la ea fără spor şi tot mai rar şi, până la urmă, de doi ani, de când pe mama n-a mai fost chip să o ridic din pat, am abandonat cu totul ideea, m-am concentrat pe treburile gospodăriei, pe menținerea lucrurilor pe linia de plutire, aşteptând o eliberare în care oricum nu credeam. Au fost ani grei, ani de plutire în derivă, iar apariția lui Stan, chiar aşa îmbătrânit cum era, şi mai ales transformarea sa ulterioară m-au făcut să surâd puțin pe dinăuntru. Faptul că alături de el m-am putut gândi numai să pun țiglele pe casa nouă l-am luat ca pe-un semn de bun augur…
Tânărul nu s-a dat bătut, n-a fost descurajat de faptul că fata îl ignora, a continuat Stan povestea întreruptă cu seri în urmă. Ştia că iubirea se poate şi câştiga, nu e obligatoriu să explodeze pe neaşteptate. Aşa că a început să se gândească la ce era de făcut. În loc să mai stea nopțile cu nasul în cărți, tânărul din poveste a stat cu creionul pe hârtie, a notat tot ce îi trecea prin cap, gânduri fugare, noapte de noapte, până când lucrurile au început să se lege. Pe foile lui de hârtie s-au înşiruit, dictate parcă de o voce dintr-o altă sferă, cuvintele unei istorii de cucerire pe care el mai trebuia doar să o pună în practică. Într-adevăr, din ziua următoare a trecut la acțiune. A urmărit-o pe fată peste tot, de la distanță, pentru a se familiariza cu programul ei. Astfel, a reuşit să facă parte din viața ei pe nevăzute, i-a cunoscut părinții, prietenii, a văzut la ce filme mergea, cu cine mergea, ce haine studia pe rafturi şi ce haine îşi cumpăra, a tras cu urechea la discuțiile cu prietenele ei, în parc sau la un suc, în vreun bar, şi-a însuşit părerile ei despre cele mai banale lucruri... După două luni, tânărului ar fi putut face un pas în față, s-o ia de braț şi să continue toată viața alături de ea ca şi când i-ar fi unit tot trecutul. Ar fi putut ocupa un loc pe care nici fata nu ştia că îl avea gol alături, i-ar fi putut deveni cel mai bun prieten, sperând ca astfel să-i ajungă în timp iubit, apoi soț. Se documentase la sânge, învățase toată materia, ce putea să se întâmple ca el să nu ia nota maximă? Când avea îndoieli, îşi consulta foile, citea povestea cap-coadă şi atunci se îmbărbăta. Atât de logic, atât de firesc! Următorul pas a fost să îşi facă remarcată prezența. Pentru asta a aşteptat momentul propice, clipa de vulnerabilitate, atunci când uşa rămâne întredeschisă şi un bărbat tenace se poate infiltra în casă, prezentându-se ca indispensabil, ca sprijin de nădejde, făcându-se până la urmă stăpân.
Şi ocazia nu a întârziat mult să apară… Dar să-ți spun mai bine despre un vecin de-al meu, unul Sebi, mare figură. Să vezi tu ce-a pățit el când a fost odată la pescuit…
A continuat cu povestea nouă, a spus-o până la capăt, m-am amuzat pe cinste şi-am uitat că încă nu aflasem cum se termina istoria dintre acel tânăr studios şi aleasa inimii sale. Ar fi trebuit, poate, să mi se pară ieşit din comun, Stan nu-şi lăsa niciodată poveştile neterminate, în vreme ce pe aceasta era a doua oară când o întrerupea. N-a fost însă chip să-l iscodesc; imediat am auzit din casa veche strigătul tânguitor al mamei.
Nu m-am grăbit, îi cunoşteam programul, vaierul acela însemna doar că intrase într-o nouă fază de luciditate improbabilă. Trebuia să merg la ea, să o asigur că nu este singură, să-i dau o cană cu apă şi să o țin de mână până se liniştea. Iartă-mă, termini tu aici? Sigur, a spus Stan şi nici nu s-a uitat după mine în timp ce mă îndreptam spre sursa acelor sunete lugubre. Mai târziu, când mama se calmase cât de cât şi eu mă pregăteam să-i dau drumul la mână, să ies în curte, poate mai prindeam puțină lumină, atunci mi-a picat fisa. De când a venit, Stan n-a trecut nicio clipă pe la mama, mi-am spus. Şi se făcuse deja luna de când îmi ținea tovărăşie.
Acel episod a chinuit-o pe mama ceva mai mult. De obicei recădea în nesimțire a doua zi; acum a rămas în semi-luciditate trei zile lungi şi trei nopți parcă infinite. N-am putut să plec de lângă ea mai mult de câteva minute. Imediat ce îmi remarca absența, reîncepea să urle ca din gură de şarpe. Veneam în fugă şi o găseam sprijinită în coate, cămaşa de noapte acoperind un piept uscățiv, aproape perfect turtit, ochii larg deschişi privind în gol ori poate văzând ceva ce pentru mine era invizibil, gura ştirbă şi pungită încercând un O şi reuşind doar un oval. Şi chiotul acela, da, sfâşietor, sfredelitor, venind parcă dintr-o conductă prin care suflă vântul. Cum mă vedea, întreaga ei ființă parcă se destindea puțin. Ca o slăbire a muşchilor, o detensionare abia perceptibilă. Nu se potolea de tot decât după ce o ajutam să se aşeze înapoi pe spate, după ce mă puneam pe scaunul de alături şi, luându-i mâna într-a mea, i-o mângâiam şi-i şopteam lucruri la întâmplare. Asta făceam de obicei; în acele trei zile, m-am surprins totuşi că nu vorbesc doar pentru ca ea să îmi audă vocea, m-am surprins că-i spun poveştile recent auzite de la Stan. Mai poticnit, încurcând secvențele, uneori şi personajele, însă nu m-am dat bătut. Mama mă privea cu ochii înlăcrimați şi atunci parcă mă şi vedea – pe mine, Mirel, fiul ei, singurul ei copil, iar nu cine ştie ce arătare (odată mă chemase la ea ca pe-un pui de cățel: câs, câs, câs!) sau cunoştință, Gheorghe, Ioane, Savetă, nume care mie nu-mi spuneau nimic. Când am terminat poveştile lui Stan, am început să îi povestesc lucruri din viața noastră. I-am amintit despre când a venit tata de la oraş şi a adus cu el o cutie mare plină cu ceea ce credea că era ciocolată; eu nu aveam încă nici zece ani, ciocolată nu se găsea la boldul din sat şi-am fost în al nouălea cer, am sărit în sus de bucurie; m-am dezumflat însă repede şi-am început să plâng cu hohote când, sfâşiind celofanul, am găsit în cutia frumos colorată o sumedenie de nasturi, mai mari şi mai mici, de forme diferite, de toate culorile, dar nasturi, nasturi, nu ciocolățele dulci, cafeniu-închis, cu cremă de caramel, poate, nu, nicidecum, în cutia adusă de tata erau doar nasturi. I-am amintit cum, văzându-mi tristețea, tata m-a luat pe picior şi, ca să mă liniştească, mi-a promis că peste o săptămână, când se va duce înapoi în oraş cu treburi, îmi va aduce două cutii de ciocolată, dar alea chiar or să fie cutii cu ciocolată, Mirelu meu, îți promite tata, o să le desfac acolo-n fața vânzătoarei, să mă conving, o să-ți iau cele mai dulci ciocolate din tot oraşul, da, cu cremă de caramel, sigur, aşa cum vrei tu... I-am amintit că, peste o săptămână, tata într-adevăr s-a ținut de cuvânt, mi-a adus ciocolatele promise, numai că erau toate râncede, pralinele nu erau cafeniu-închis, ci albicioase, acoperite ca de o pudră fină, ca făina. Numai de astea aveau, a spus tata, n-au mai primit marfă nouă de şase luni... Le-am mâncat, i-am adus aminte mamii, le-am mâncat pe toate fără să mai stau pe gânduri şi nici că am băgat de seamă mai apoi, când a început să mă doară stomacul, am strâns din dinți şi n-am spus nimănui, am ținut în mine. Până acuma, mamă, acuma doar îți spun ție. Mama mă privea cu aceiaşi ochi mari şi îndurerați, care în ultima vreme păreau să nu mai oglindească nimic. Îți spun acuma, mamă – şi-acuma e prea târziu, am continuat în gând. N-am lăsat să-mi izvorască lacrimile. Am trecut la altă amintire. I-am spus despre când, la unsprezece ani, mi s-au aprins călcâiele după Alina, fata cu trei ani mai mare decât mine a familiei Ghiorțu, şi cât de mult sufeream când auzeam venind din casa lor strigătele lui nenea Vasile, taică-său, întotdeauna beat şi furios şi pus pe harță, strigăte şi pocnete seci, de palme aspre, bătătorite. Şi-apoi cât de greu îmi era, văzând-o pe Alina pe stradă, toată numai cearcăne şi vânătăi, cât de greu îmi era că nu aveam curaj să merg la ea, să o iau în brațe, să o ocrotesc, să-i spun că o iubesc şi că, dacă vrea, putem fugi împreună în pădure, să ne facem acolo o colibă, să trăim împreună departe de taică-său, de palmele şi de aburii amețitori ai respirației lui. I-am spus că niciodată nu mi-am găsit curajul să-i zic măcar să fie tare, că lucrurile se vor rezolva până la urmă, n-am avut curaj să intru în vorbă cu ea nici mai târziu, peste doi ani, când lucrurile chiar se rezolvaseră, taică-său, nenea Vasile, se spânzurase în livadă de un prun, îl găsise maică-sa căzut în genunchi, cu gâtul rupt, albastru la față, şi-atunci începuse să plângă şi să urle a jale, de o auzise tot satul, nici măcar atunci nu m-am apropiat de Alina, iar apoi fata s-a mutat cu maică-sa la oraş, a înghițit-o bestia aia care i-a înghițit, rând pe rând, pe toți prietenii mei, i-a smuls de lângă mine şi i-a luat în îmbrățişarea ei de beton şi asfalt. Ea a fost prima mea iubire, i-am mărturisit mamei, după ea am suferit cel mai mult – şi încă o mai visez uneori, noaptea, încă mă întreb ce s-a ales de viața de ei, dacă mai locuieşte la oraş şi dacă s-a căsătorit, dacă are copii... De prea multe ori am avut impresia că, rămânând aici, cu voi, am rămas încremenit în timp, i-am mărturisit, că-n vreme ce toți ceilalți au plecat să realizeze progresul, ei şi familiile lor, eu am rămas aici să păzesc veşnicia.
Am tăcut apoi, am căzut pe gânduri şi m-am gândit la Stan, la apariția lui neaşteptată în poarta noastră, la întoarcerea sa atât de neaşteptată şi, totuşi, într-un fel, atât de firească. Dinspre marele oraş veneau de-un timp doar zvonuri negre, se părea că nu-i mai putea ține în cârcă pe toți locuitorii săi, că bestia începuse să se scuture şi că tot mai mulți alegeau să plece unde vedeau cu ochii, majoritatea în alte țări, ducându-şi familiile cu ei sau, cei mai mulți, abandonându-şi copiii, lăsându-i în seama bunicilor. Şi mai erau unii, foarte puțini, ca Stan, bănuiam eu, care alegeau să facă pasul înapoi, să revină de unde fuseseră dezrădăcinați... Ăsta e răspunsul, bunul meu prieten? De aceea eşti aici? O întrebare pe care încă aşteptam să i-o adresez...
În zilele acelea m-am întâlnit puțin cu Stan, câteva minute dimineața, când venea să primească de la mine indicații despre ce este de făcut prin jurul casei, apoi la prânz, când mâncam, şi-n cele din urmă seara, înainte de culcare, când beam o pălincă pe prispa casei noi, adânciți amândoi în gânduri, pe el cu siguranță arzându-l limba să spună poveşti, pe mine apăsându-mă ideea că urma o nouă noapte în care trebuia să veghez la căpătâiul mamei mele insensibile şi, totuşi, atât de receptive la prezența şi, mai nou, la poveştile mele.
Când nu-i vorbeam – din fericire, o mai fura somnul – şi când, din nefericire, nu puteam să adorm, îmi continuam gândurile, mă lăsam în voia lor şi, deloc surprinzător, ajungeam în locuri fantastice, îmi luam parcă zborul şi planam ca un uliu peste decoruri şi întâmplări de care mă lega doar puterea imaginației. În mod sigur, dacă n-aş fi avut de la început înclinația aceasta spre visare, dacă nu aş fi găsit de-a lungul vieții refugiu în stările acestea de letargie, demult aş fi abandonat şi eu vatra părintească, demult mi-aş fi căutat un rost alături de ceilalți participanți la exod, poate aş fi ajuns chiar să cuceresc noua lume – nu părea foarte greu, era nevoie doar de-o anume disponibilitate spre fățărnicie şi linguşitorie. Cât a trăit tata, însă, n-am prețuit nimic mai mult decât serile de vară înstelate, când stăteam în curte pe-un butuc ori chiar pe prispă şi beam o pălincă de prune; nu vorbeam cine ştie ce, nu ne întâlneam în felul ăsta; pe măsură ce pălinca ne încălzea şi ne învăluia creierul, prindeam amândoi aripi, ne ridicam deasupra caselor, planam peste sat şi priveam în cele patru zări; acolo sus nimic nu ne atingea, luna ne poleia obrazul şi un vânticel călduț ne făcea hainele să fluture; străjuiam deasupra pământului ca doi arhangheli, tată şi fiu. Iarna ne ascundeam de frig în prima odaie, cea în care se gătea şi unde focul arzând toată ziua încălzea pereții, care mențineau apoi căldura până dimineața, chiar dacă-n vatră jarul abia mai pâlpâia. Mama spunea că nu suportă să ne vadă şi se ducea la culcare în cealaltă cameră, aia în care peste ani avea să rămână țintuită la pat, aia în care aveam să îi povestesc apoi vrute şi nevrute. Noi, tata şi cu mine, ne beam pălinca şi treceam prin tavanul de lemn al casei, străbăteam spațiul negru şi umed al podului, ieşeam pe lângă horn şi-ajungem tot acolo, sus, deasupra satului, aceiaşi doi arhangheli, stăpânii timpului. Asta m-a ținut aici, la asta n-aş fi putut să renunț niciodată şi niciodată nu mi-am imaginat că va veni un moment când nu voi avea de ales, când va trebui să recunosc că de-acum sunt singur, eu şi visătoriile mele etilice. Momentul nici n-a venit, nu cu adevărat, căci atunci când tata s-a prăpădit şi l-am coborât din înaltul cerului în adâncul pământului, deşi n-am mai avut cu cine să stau pe butuc în curte sau în odaia din față, cu pereții ei dogoritori, am descoperit cât de mult m-au ajutat anii aceia, am descoperit că-n fapt am nevoie pentru evadarea mea doar de puțină concentrare, am aflat, în fine, că evadarea este posibilă şi pe cont propriu.
Tu, Mirel, pari sfârşit, ceva nu îți prieşte. Vorbele lui Stan, într-o dimineață după o noapte de nesomn, deşi eu mă simțeam mai în puteri ca oricând. Ai nevoie de odihnă, a spus. Odihnă adevărată. N-am priceput atunci la ce se referea; ar fi fost şi greu: de când îmi petreceam cea mai mare parte a timpului alături de mama, simțeam că toată acea perioadă, cu mărturisirile şi poveştile ei, m-a ajutat să respir cum nu mai puteam de când rămăsesem să visez singur. Stai prea mult înăuntru, nu mai ieşi la lumină, ai uitat complet de casă şi grădină. Nu suna ca un reproş, era sincer îngrijorat. Eu te ajut cât pot, o fac cu drag, dar trebuie să te ajuți şi tu. M-am gândit la cuvintele lui, l-am privit drept în ochi – şi-atunci mi-am amintit ce mă putea face să mă desprind măcar o noapte de lângă mama. Mi-ai putea spune până la capăt povestea aia începută, asta aş vrea să aud, sunt curios, poveştile tale mi-au plăcut întotdeauna, Stan, spune-o şi pe asta până la capăt. A acceptat cu greu, s-a codit, dar mi-a promis că diseară, când ne vom bea pălinca în prispa casei celei noi, îmi va spune tot.
Şi ocazia nu a întârziat mult să apară, aici rămăsese, fraza asta mi-a răsunat în cap toată ziua şi-aproape mă aşteptam ca tocmai cu ea să reia povestea la amurg. Pe fată o chema Iordana, a spus el în schimb, Iordana, ce nume năzdrăvan, un nume care însemna jumătate din vraja care îl înrobise pe tânărul studios, jumătatea sonoră, învăluitoare ca o adiere, ca un şal de borangic înfăşurat în jurul corpului ei fraged, plesnind de sănătate, un trup tânăr şi atât de ferm, că nicio haină nu-l putea stăpâni, orice ar fi luat pe ea Iordana părea că pierde lupta cu formele sale îndrăznețe, ştii cum zic? Fata era o apariție răpitoare, în jurul ei băieții roiau ca muştele la miere, cu limba de un cot şi cu hormonii încinşi la roşu. Tânărul nostru studios nu făcea excepție, era şi el la vârsta prefacerilor, a ispitelor, atunci când se trezeşte carnea la viață, numai că el, spre deosebire de ceilalți, avea de partea sa puterea gândirii, aceasta îl salva adesea, ea îl readucea la realitate după clipe lungi de visare extatică, avea un plan de-acum bine pus la punct – şi de el se folosi ca de o ancoră atunci când ocazia de a acționa se arătă, în sfârşit. Studiau la şcoli diferite, nu foarte îndepărtate una de cealaltă, şi băiatul îşi luase obiceiul să o urmeze dimineața la câțiva paşi, ca un înger păzitor, şi după-amiaza la fel, până se convingea că fata, că Iordana era în siguranță. Îl durea sufletul când o vedea întârziind spre casă alături de diverşi băieți, îi venea de multe ori să intre între ei, să-i despartă înainte ca privirile flămânde ale hienei de lângă ea să se transpună în fapte, asta însă i-ar fi aruncat în aer planul, l-ar fi demascat drept urmăritorul care era, ar fi speriat-o pe fată. Totdeauna, Iordana ştia să gestioneze situația, îi ținea pe flăcăi la o distanță sigură, nu ceda chemărilor, îi plăcea să-i joace pe degete, să-i vadă cum asudă… Asta până când, în ultima clasă de liceu fiind deja, a cunoscut un tânăr în cazul căruia nu-şi mai dorea să aplice strategia rodată. Se vedea asta în modul complet deschis în care îl primea alături, în felul cum îşi înnoda privirile prin buclele lui arămii, cu pleoapele pe jumătate coborâte, hipnotic, se intuia în freamătul care-i cuprindea trupul sub acela haine deodată mult prea rigide. Rolurile se inversaseră, însă. Pentru tânăr, un proaspăt student care umbla pe străzi cu lejeritatea celui care tocmai a cucerit ultima redută, în mod evident Iordana era o simplă distracție. O lua de la liceu şi mergeau împreună într-un parc, el ținând-o la început de după umeri, apoi de după mijloc şi, odată ajunşi la adăpostul copacilor, pe alei singuratice, priviți fără să ştie doar de ochii înfocați de pizmă ai junelui studios, îşi odihnea palma pe fundul ei bombat, strângând uşor, simțindu-i forma feselor de sus până la coapse. Se aşezau pe o bancă şi se sărutau minute întregi, ea cu capul dat pe spate, el aplecat ca un vampir deasupra ei, explorând cu mâna părți ale corpului pe care Iordana nu le oferise până atunci atingerii niciunui băiat. Aşa s-au scurs săptămâni chinuitoare, săptămâni care l-au îndârjit pe tânărul nostru, o perioadă care, dacă s-ar mai fi lungit şi numai cu o zi, două, probabil că l-ar fi împins dincolo de pragul disperării. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa, ci într-o după-amiază mohorâtă, în acelaşi parc dintotdeauna, a asistat la prima ceartă a celor doi; aparent, studentul îi ceruse Iordanei ceva ce pe ea încă nu o lăsa conştiința să-i ofere, se aprinsese ca un foc de paie şi, ridicându-se brusc de pe bancă, fluturase a lehamite din mâini – acele mâini cărora li se dăduseră atâtea privilegii! – şi plecase îmbufnat. Ocazia lui aceea era. Iordana, înlăcrimată, vulnerabilă, singură pe aleea întunecată, trăind probabil un sentiment de sfârşit de lume, atunci trebuia întâlnită „întâmplător”.
Vedeam scena în fața ochilor, deşi Stan încă nu o povestise – acum, privind în urmă, mă îndoiesc de multe lucruri, inclusiv de faptul că într-adevăr ar fi povestit-o… O liceană cu inima frântă, suspinând pe o bancă dintr-un parc, frunzele copacilor din jur foşnind a nepăsare, lumina săracă din jur reflectând întunericul dureros din sinea ei. La câțiva metri depărtare, în spatele unui tufiş pândeşte bucuros nevoie-mare un băietan convins că, în sfârşit, l-a prins pe Dumnezeu de picior. Îşi freacă mâinile şi îşi umezeşte buzele ca lupul din poveste. În capul lui e un amalgam de gânduri din care cel mai puternic e: Treci la acțiune! Şi băiatul asta face. Iese de după tufiş, îşi ia un aer lejer şi păşeşte spre banca tinerei decepționate în dragoste. Vai, dar ce s-a întâmplat? Pot să te ajut? Vai, dar ce s-a întâmplat? Pot să te ajut? repetă în gând şi ştie că fata îşi va feri privirea, se va întoarce pe o parte şi va şopti cu glas pierit: Nimic, sunt bine, mulțumesc. La care el, expertul numărul unu într-ale Iordanei, îi va spune: Ştii, am visat odată că zbor pe deasupra lumii, că las în urmă tot, că nimic nu mă atinge, că nu am nevoie de nimeni… E-un sentiment plăcut, încerc să mi-l amintesc de fiecare dată când mă dezamăgeşte cineva. O parafrază, asta, chiar a cuvintelor Iordanei, cuvinte auzite pe furiş într-o discuție cu câteva fete şi îndosariate mental pentru întrebuințare ulterioară. Acum, bunăoară. La acestea, fata îşi va opri suspinul, va ridica privirea şi-l va vedea pe băiat ca pe un înger. Va surâde, poate chiar îl va cuprinde cu brațele, îl va strânge la pieptul ei fraged, tresăltând.
Ştii, am visat odată că plutesc deasupra lumii, i-a spus băiatul când s-au întâlnit a doua zi, în fața şcolii ei, aşa cum se înțeleseseră. Mi-ai spus asta şi ieri, a zis Iordana cu gândurile în altă parte, cercetând strada în lung şi-n lat, aproape enervată că băiatul îi stă în cale. Te invit la un profiterol, a scos atunci el alt as din mânecă, cui nu-i place profiterolul? Iordana a acceptat, profiterolul era prăjitura ei preferată, bineînțeles. Însă nici la cofetărie nu a putut-o aduce în apele ei, fata continua să privească departe, dincolo de acel moment şi de acel loc, răspundea monosilabic la întrebările lui, parcă ar fi stat la masă cu o fantoşă. Planul nu decurgea deloc cum şi-ar fi dorit.
Aproape că nici nu m-aş fi aşteptat la altceva. De când începuse Stan să spună povestea asta, cu atâtea poticneli, ştiusem că nu este una hazlie. Şi mai ştiam că tânărul studios nu era altul decât el, prietenul meu din copilărie, povestitorul, vrăjitorul cuvintelor, ştiam acum cu certitudine. Vedeam în privirea lui puțin tulbure de la pălinca ce-i lipsea din pahar privirea îndepărtată a fetei Iordana, fata cu nume atât de nemaiauzit, încât nu putea fi decât numele ei adevărat. Recunoşteam povestea. În ciuda strădaniilor sale, deşi a apelat la toate cunoştințele acumulate în perioada de pândă, tânărul – Stan – nu a reuşit să cucerească inima Iordanei. A dus-o în locurile care îi plăceau cel mai mult, i-a oferit cadourile cele mai râvnite, i-a spus doar acele lucruri care o ungeau pe suflet, a lăcrimat alături de ea la filme siropoase, s-a forțat chiar să danseze în cluburi, şi-a luat atitudinea unui macho, s-a transformat în fel şi chip, însă ea a continuat să nu îl vadă cu adevărat, l-a tolerat prin preajmă doar fiindcă era o prezență comodă, îi uşura acea perioadă dificilă – pe lângă recenta decepție, se apropia perioada tezelor, a simulărilor, lucrurile se precipitau spre inevitabila absolvire a liceului – l-a încurajat neintenționat în eforturile lui de cucerire. Nu puteam concepe că el, Stan, nu simțea nicio clipă în ce postură caraghioasă şi tristă se găsea, păstram o amintire prea bună despre el, nu-mi închipuiam că băiatul acela isteț a reuşit să ajungă peste ani un adolescent, deşi studios, cam papă-lapte, dus de nas de belciugul pe care singur şi l-a pus acolo. Din povestea lui reieşea că tânărul suferea în taină, dar că trăgea nădejde ca în timp Iordana să-l uite pe nemernicul acela şi să vadă, în sfârşit, ce comoară avea alături.
Până la urmă, l-am întrerupt când am văzut cu cât efort continua istorisirea, până la urmă a reapărut în scenă studentul, aşa-i? A venit cu lehamite pe figură, poate într-o pauză de „iubiri”, din plictiseala de a fi singur şi ştiind că Iordana, căreia îi şi uitase numele (deşi, cum să-l poți uita?), îi va sări în brațe fără întârziere. Atunci, tânărul nostru studios a rămas cu buzele umflate, cu inima frântă, decepționat şi demoralizat – şi niciodată de atunci nu a reuşit să depăşească momentul. Morala poveştii? Numai ce este scris se va întâmpla.
Stan rămăsese cu gura deschisă, parcă siderat de intervenția mea neanunțată. Cam aşa ceva, da, a admis după o pauză lungă, după ce şi-a mai muiat o dată buzele în paharul de pălincă. Acum aş vrea să mă culc, dacă nu te superi… Era evident mişcat, trăsăturile feței lui păreau mai adânci în bătaia lunii, mai aspre, liniile din jurul gurii care până atunci păreau săpate de lungul exercițiu al râsului semănau acum cu tuşele groase de pe chipul unui clovn trist. Mi-am dat paharul pe gât, m-am strâmbat şi, cu gândul la serile atât de îndepărtate când împărțeam prispa cu tata, m-am ridicat şi m-am întors în casa veche, să veghez mai departe demența mamei.
A fost o noapte mai liniştită, am reluat pentru mama povestea iubirii lui neîmpărtăşite şi ea a părut mulțumită, a închis ochii, a căzut în somnul ei ciudat, când abia se mai mişca şi doar dacă îi urmăreai atent pieptul scobit îți dădeai seama că, totuşi, respira, după care m-a furat şi pe mine somnul, chiar acolo, în scaun, cu capul căzut pe umăr. Am visat iarăşi că sunt prins la înghesuială, în mijlocul unei gloate de oameni neprietenoşi, agresat din toate părțile, însă de data aceasta, cu puțin înainte să mă trezească bubuiturile lui Stan, care se apucase să crape lemnele cu noaptea în cap, am visat scăparea, înălțarea deasupra mulțimii, plutirea în văzduh, am început să lovesc din mâini ca dintr-o pereche de aripi şi m-am ridicat deasupra solului, uşor, uşor, înfrângând gravitația, până ce am putut privi în jos forfota de neînțeles a oamenilor, o adunare pestriță care umplea străzile unui oraş, mişcându-se ca o singură ființă şerpească spre exterior, căutând să evadeze din cetatea asediată pesemne de forțe nevăzute. Am studiat întreaga scenă din locul meu înalt şi, când am început să râd, bucuros că nu iau parte la acel exod, din tării s-au auzit bubuituri puternice, ritmice, ca un râs divin, râsul tatălui, poate, şi atunci imaginea s-a tulburat, pânza a prins să se destrame şi m-am trezit în odaia mamei, pe scaunul meu de veghe, iar pe geamul larg deschis, de afară, se auzea trosnet de lemn ud sub atacul securii.
Nu-i nevoie să le crapi acum, le mai putem lăsa la uscat, i-am spus. Ba da, că după ce se uscă sunt mai greu de crăpat. L-am lăsat să îşi descarce energiile, era evident că asta urmărea, plus că ştiam prea bine cât adevăr era în vorbele lui. M-am aşezat în pragul casei noi şi l-am privit curios, însă gândul mi se întorcea întruna la noaptea care trecuse, la angoasa aceea, la senzația neaşteptată de eliberare, apoi m-am gândit la tata, la toate acele întâmplări pe care încă nu apucasem să i le povestesc mamei şi care simțeam acum că mi se îngrămădesc în minte ca un stol de grauri înfometați. Cu siguranță, ceea ce m-a făcut să recad în langoarea nostalgiei era chiar visul avut, detaşarea de la sfârşitul lui, dorința de a mai trăi măcar o dată sentimentul acela de deconectare, de ieşire din timp şi din spațiu, pe care doar împreună cu tata îl mai încercasem, o dorință cu atât mai arzătoare cu cât ştiam acum că era irealizabilă, ajunsesem la capătul unui drum şi era momentul să recunosc asta, să îmi asum poziția, altminteri riscam să îmi pierd mințile, în cel mai fericit caz. Stan, la bustul gol, costeliv şi ars de soare, cu pielea tăbăcită şi aspră – ca de drac, ar fi spus mama – sălta securea deasupra capului şi trăgea de coada ei cu toată forța, reuşind să crape bucățile deja dumicate de cer dintr-o singură lovitură, ba mai mult – împlântând lama de fier în butuc. Ce ai făcut, de ce ai venit la mine tocmai acum? De ce, dacă tot ai vrut să te întorci la baştină, de ce nu te-ai dus la fosta ta casă? Nu se poate să nu ştii că este părăsită acum, aproape o ruină, o dărâmătură, locuibilă, totuşi, locuibilă ca majoritatea caselor rămase de izbelişte în capătul ăsta de țară unde se stinge un veac, aici, în punctul final. Ai trecut prin fața ei, i-ai văzut ferestrele oarbe, tencuiala căzută, pomii sălbăticiți... Ai trecut şi nu te-ai oprit, ai venit în schimb ață la poarta mea. De ce?... Întrebări pe care nu aveam să i le adresez niciodată, nu avea rost.
La capătul nopții următoare a venit adevărata eliberare şi, ca toate eliberările adevărate, a însemnat deopotrivă o uşurare şi o dureroasă sfâşiere. Nu am mai putut adormi, am rămas treaz până în ultima clipă, intuind ce urmează să se întâmple. Parcă de cu seară, în odaia mamei s-ar fi lăsat o ceață trandafirie, aerul era greu de tras în piept, iar mişcările erau îngreunate, ca sub apă. Cred că încă de atunci timpul şi-a încetinit curgerea, ca un tren care, neputând să oprească în haltă, încetineşte totuşi ca pasagerii de pe peron să poată urca din mers. În casa noastră avea bilet doar o singură persoană, iar aceea era, bineînțeles, mama. Am lăsat becul de la intrare aprins şi, în lumina lui, am privit-o, nu mi-am luat ochii de la ea toată noaptea, i-am cercetat chipul străin, atât de diferit de acela pe care îl aveam imprimat în minte pentru mama mea, în pofida ultimilor ani de suferință continuă, imobilizată la pat, atrofiată şi emaciată. Nu m-am putut convinge să rostesc o vorbă, am lăsat să mi se încleieze gura – şi nici ea sunt sigur că nu aştepta vreo vorbă de la mine. Vremea aceea trecuse, acum trebuia întâmpinată liniştea, trebuia primită cum se cuvine, cu reverență. Cu siguranță, din dimensiunea pâsloasă în care se pierduse, mama se bucura şi ea de clipa apropiată a eliberării, iar la revărsatul zorilor, când cocoşul nostru pintenat a prins să cânte şi am ştiut că asta îl va trezi pe Stan, aducându-l în curte, la cişmea, pentru a se spăla cu apa rece proaspăt scoasă din pământ, aşa cum făcea în copilăria plină de voie bună şi poveşti, atunci am văzut cum mama a tras ultima ei gură de aer pe această lume. Pieptul i-a rămas uşor bombat, ochii – deschişi şi uscați, gura cu buzele strânse – pungită. Nu am plâns, dar înăuntrul meu soarele a amurgit, s-a făcut întuneric şi a prins să bată un vânt tăios, ca de câmpie stearpă. Nu m-am putut gândi la nimic în mod special, nu a fost deloc ca la moartea tatei, când în minte mi se buluciseră deodată toate amintirile, am rămas doar înțepenit pe scaun, adăpost durabil pentru acel vânt însingurat.
După o vreme, m-am dezmeticit. Am ieşit în curte, unde nu m-a întâmpinat nimeni. L-am căutat pe Stan în casa cea nouă şi nu l-am găsit. Nu era nici în grădină. L-am strigat până am rămas fără voce. Abia atunci m-au podidit lacrimile, în clipa aceea doar am înțeles în ce situație mă aflam. M-am dus la cişmea şi am pompat cu ură şi am vârât capul sub şuvoiul de apă rece, adusă la suprafață de sub bătătura formată de paşii noştri în ani şi ani.
Iartă-mă că am dat buzna aşa peste tine, scria în bilețel. Aveam nevoie de o scurtă evadare, simțeam că mă sufoc şi gândul mi s-a întors spre casă, spre ceea ce am socotit întotdeauna că este casa mea. Am văzut cu ochii mei vatra distrusă, am suferit şi paşii m-au purtat spre tine, ceva îmi spunea că te voi găsi aici, după atâta timp. Şi te-am găsit, Mirel, ai fost aici, mă aşteptai. Îți mulțumesc că m-ai primit, că nu ai pus întrebări, că ai stat cu mine şi m-ai ascultat, deşi aveai gândurile şi greutățile tale. Ai rămas om de nădejde, sunt bucuros că am aflat asta, bucuros aş fi rămas, dar de acum ar fi inutil, ar fi nepotrivit pentru tine, cum ar fi şi pentru mine. Ai avut dreptate, să ştii; lucrurile nu pot fi forțate – da, le poți încuraja o vreme, poți încerca să le împingi discret pe direcția dorită de tine, însă e mai bine să te fereşti din drum când vezi că îți lipsesc puterile. Îmi iau rămas bun de la tine, prieten drag, te îmbrățişez cu speranța că într-o zi îmi vei întoarce vizita. Îți las mai jos adresa mea. Iordana şi copiii se vor bucura să te cunoască, le-am povestit multe despre tine, despre noi, toată gaşca din sat... Semnătura lui grăbită şi adresa promisă. Şi un PS: Nu-i aşa de rău la oraş.
Ce ai făcut, Stan? De ce ai simțit nevoia unei evadări, dacă spui că e bine la oraş? Cine, ce te sufoca? Şi Iordana – cum ai cucerit-o până la urmă pe Iordana? Ai fost sincer, i-ai spus vreodată cum ai urmărit-o, i-ai dezvăluit tot planul? Întrebările astea mă gândesc să i le pun cu prima ocazie, dacă voi decide cândva să dau curs invitației lui. Cândva, mai încolo, poate la iarnă. Până atunci sunt atâtea de făcut aici!
Am strâns bucata de hârtie în pumn (o citisem întruna toată ziua, o ştiam pe de rost), am dat pe gât paharul de pălincă şi, sub stelele limpezi, am străbătut curtea de la casa nouă, încă neterminată, spre cea veche şi coşcovită, bătrânească, unde mai aveam de vegheat la căpătâiul mamei doar o noapte, ultima.