Pantagruel şi dogma

 –Zizițo, vezi să nu se ardă şi tranşa asta de cozonaci, că nu-′ş ce fac din tine! Ce Dumnezeu, acum două ore ai spart o covată întreagă de ouă! Şi erau de alea extra, de la Sofica de la moşie!...
– Acuşica mă uit, coniță, doar am tras cu ochiu’ la fripturica din ăstălalt cuptor, că de asta mi-era frică mai degrabă să nu se arză!...
– Cimbru ai pus?
– Pus, pus...
– Şi mai mult usturoi? Că ştii că lu’ conaşu’ aşa-i place, cu mai mult sos de usturoi!...
– Pus, pus, coniță! Da’ ştiți, sireacu, cât să chinuie cu Postu’ aista în fiecare an de mănâncă după ce vinim dă la biserică dă la Înviere până face indigestie... anu’ trecut a trebuit să-l sculăm pe dom’ doctor Sofronie de la masă, să vie omu’ la noi că...
– Deh, dacă-i lacom, eu l-am făcut, eu recunosc că-i aşa!...
– Lăsați-mă, coniță, să-i duc acum în biuró oarece, că nu-i foc!... E păcat să poftescă omu’! Zău!...
– Ba-i mai păcat să nu ție Postu’ pân’ la capăt, că Domnul nostru Iisus Hristos a putut să sufere ca să ia de la noi păcatele, iar noi atâta lucru nu putem să facem din respect pentru El, să fim puțin mai cumpătați în partea asta de an?...
– Adevărat, coniță – da’ dacă omu’ pofteşte?... Hai, lăsați-mă să-i duc barem lingura aiasta de salată de boeuf fără maioneză, colțurile aistea de cozonac şi oú’ ăsta alb ciobit!...
– Nimic, Zizițo!... Doar roşiile fierte cu zamă cu sare şi pâine ş-atât!... Şi, de anu’ viitor, dacă-i e atât de greu să se abție, îl pui să-şi ia bilet pentru câteva zile la Sinaia!..., zise bătrâna abraş.
– Haaai, coniță!... Că e şi el un suflet, n-o fi...
– Isprăveşte, Zizițo!... ’Aide, lasă pe domnu’ că-i om în toată firea!... Mai bine fii atentă, să nu mai faci p-aici vreo boroboață!...
– Da’ ce vă certați aşa, cocoanelor? intervenea tardiv şi cam în zeflemea şi nevastă-sa, care intra la rându-i în cuhnie, încheindu-se leneş la halat, după ce-şi terminase odihna de după-amiază destinată a nu i se face somn în acea Noapte deosebită.
– Uite, e vorba de mâncăul de fiu-meu şi lacomul de bărbatu-tău care pofteşte ca un copil şi abia ține Postu’ cât de cât, noroc cu noi, că nu ştim ce face ziua-n oraş, las’ că precis se scoate el înainte să vie seara acasă!...
Aşa era.
Cu toate astea, se simțea captiv ca-n legenda Olandezului Zburător, doar că dânsul nu suferise de păcatul trufiei, ca să-l pedepsească Dumnezeu a fi pe cale să treacă acelaşi şi acelaşi promontoriu, fără să-i reuşească niciodată. Anul trecut aşa fusese, cam întrecuse măsura. De altfel, o întrecea ori de câte ori avea prilejul, la Capşa de exemplu, când mânca până când exaspera chelnerul, care, îngrijorat, în cele din urmă se cabra: „Coane Grigore, nu-ți mai aduc nimica!” „De ce, măi Barbule? Eu să ştii că mai pot, de ce să nu-mi mai aduci?”. De fiecare dată însă, interdicția rămânea în picioare, în acordul tacit-aprobator al celorlalți convivi. În cele din urmă, ofta resemnat, aprinzându-şi țigara: „Bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci adu-mi cafeaua...”
Anul trecut, doctorul Sofronie, după ce-l vizitase chiar imediat după masa de Paşti, când zorii erau încă departe de a înălbăstri ferestrele, continuase a avea o sărbătoare puțin mai complicată: imediat ce ajunsese acasă, primise un alt telefon de la un alt „pacient”, care se cerea degrab’ „consultat”; acesta pretindea că este la Universitate, că e vorba de un consult pentru Mihai Viteazul şi că cel care telefonase era chiar calul lui. Fusese bancul nesărat al cine ştie cărui student picat la Facultatea de Medicină mai an, care, în felul ăsta dorise să se răcorească, spre amuzamentul doctorului care povestea tărăşenia ori de cîte ori avea ocazia.
Se auzi un ciocănit discret în uşă. Ştia cine era. Ştia ce are să urmeze. Şi nu se înşelă căci, imediat ce tăblia uşii se deschise numai puțin, întâi văzu tava, apoi vasul cel mare cu polonicul în el, lângă care trona binecunoscuta cană, şi ea de argint cu picior şi toartă, în care ştia ce i se va pune spre a mânca împreună cu feliile de pâine frumos stivuite.
– Bietul băiat, să-l lase aşa, ca pe un câine să sufere de foame, ce dacă-i ajun de Paşti, n-ar trebui să-l chinuie atâta, zise bătrâna slujnică, în timp ce punea pe biroul masiv totul, începând să-i încarce cu grijă cana cu feliile de roşii ce se scăldau într-un fel de saramură uleioasă şi puțin sărată. Ia, conaşule de mănâncă, ia de-aici, că atât a vrut să-ți deie zgripțuroaiaca, da’ las’ c-om vedea noi!...
Şi precizarea asta cu alură de promisiune îi trezea un déjà-vu, căci se repeta an de an, în anumite ajunuri pascale cu finalizări fericite, în altele rămânând doar vorbă-n vânt.
– Zizițoo!... Zizițooo!..., se auzi dinspre cuhnie imperativul zbieret ce nu prevestea nimic bun. Cât îți ia ca să duci o tavă dintr-o cameră-ntr-alta, ai lăsat cea de-a doua fripturică de izbelişte, e pe cale să se ardă!...
– Acuş’, acuş’, vin acuş’ !... Bat-o s-o bată, coniță, că abia am pus-o la cuptor, cum Dumnezeului să fie la un pas să se arză...?
– Că e sau nu la un pas, eu ți-am zis să stai de veghe la cuhnie ş-aşa să faci!... Ia vezi ce fac cozonacii!...
– Sunt bine, mai trebui’ să să rumenească!...
– Aşa, vezi!... Aci să-ncremeneşti, pân’ o fi totu’ gata! S-a-nțeles?...
– S-a-nțeles, s-a-nțeles coniță, porunca lu’ matale-i ca de obicei sfântă!...
– Aşa, da!...
– E, asta-i acu’, şi dacă li s-or arde toate alea, n-o fi bună ş-o tocană de cartofi în noaptea de Paşti? Că parcă simbolul contează, să fie reunită familia în jurul mesei în aşa o noapte sfântu’, nu?... Ce faci, dragă, tot munceşti, tot în biuró?
Era nevastă-sa, uşor cinic-non-conformistă, aşa cum începea să se vădească epoca ce contrazicea simbolismul cu minulesciene nuanțe romantic-reprimate. Se deplasa lasciv, cu discrete unduiri de felină, pe culoar, închizându-se fără grabă la cordonul de la capot, fiindcă tocmai ieşise de la duş. Închise uşa camerei, care, ca în fiecare an, după acea scenă cu final aşteptat, rămânea întotdeauna întredeschisă. Ghemul de voci dinspre bucătărie ce se aflau în contradictoriu sau în consens se auzeau la fel de strident, dar ceva mai înfundat.
Aşezat din nou la biroul impozant, privi la lucrurile din odaie nu mai puțin impunătoare ce, cu stilurile lor de diverşi Ludovici combinate cu piese ce purtau ca nume patronime de alți monarhi, se îmbinau într-un fericit eclectism de bun gust, de o sobrietate elegantă şi moderată, ce dădeau un aer de adâncă pace burgheză încăperii. Pendula clasică, ce părea a descinde direct dintr-o poză napoleoniană, mărturisea calm şi nepăsător trecerea neînduplecată a timpului. Cele câteva tablouri parcă aduse pe pereții săi direct dintr-o galerie a Luvrului întregeau peisajul. Contrastau până la țipăt însă cu un altul, venit dintr-o altă epocă – de altfel, aşa şi era – din epoca de fapt contemporană, inaugurată în urmă cu zece ani, în vremea Marelui Război, la jumătatea acestuia, ultimul – era convins – pe care avusese nenorocul a-l cunoaşte Umanitatea.
Eclerorismul. Acesta era noul curent inaugurat în noiembrie 1916, într-un celebru de acum cabaret, dintr-o nu mai puțină cunoscută capitală a unui stat care reuşise a-şi păstra neutralitatea. Perspectivele nebănuite la început păreau să îmbrățişeze infinitul, căci se dovediseră atotabolitoare de reguli, mai ales în artă, unde se întrevedea perspectiva ca până şi un punct aplicat pe tabla şcolară, de către un elev altminteri netalentat la desen, a putea fi socotit artă. Iar cuvinte dintr-o gazetă decupate în prealabil cu foarfeca şi introduse într-un săculeț, pentru a fi mai apoi răspândite pe masă şi copiate cu tocul pe o coală de hârtie puteau constitui cea mai savuroasă proză, dacă nu chiar cel mai desăvârşit poem – după cum filá în acel moment imaginația chinuită a intrepidului – iar asta era perfect posibil, căci prozodia în poeme ori prea multa coerență în acele catrene nu mai era obligatorie, ba chiar se sugera a fi contraindicată.
Curentul, benefic la început, ce se dorea a fi şi un strigăt de protest la adresa moralei dominante care nu reuşise cu toate prevederile ei de a stopa măcelul mondial – se dovedise a fi antidogmatic, împotriva unui dogmatism care, într-adevăr, prin gulerul prea strâmt al esteticii cu orice preț golise, la rându-i, arta de orice idee cu adevărat vie, care să oglindească realitățile ce astfel s-ar mai fi putut corecta. Însă la rândul său, noul curent, prin însăşi înverşunarea sa, se putea constitui în una dintre cele mai periculoase dogme, care, declarând orice urmă de calofilie retrogradă, să deschidă perspective hegemonice a-talentului şi tuturor acelora care neavând urmă de aplicații în vreuna din Arte, ajutându-i cu noua dogmă a cărei singură regulă ce era tocmai abolirea oricărei reguli să devină stăpânii eterni, promovați în ierarhii după criterii abuzive, numai după gradul de înclinație vădit în artă, nu.
Cele două aparate de telefon, pe culoar şi cel de pe biroul său, începură să-şi urle strident avertismentul că sunt apelate.
– Lasă că răspunde domnul, Zizițo! Tu vezi-ți mai departe de treabă!..., se auzi strigătul comandantei-şef a operațiilor din cuhnie.
Ridică receptorul greu de ebonită şi recunoscu imediat vocea sobră şi adâncă a Profesorului Emerit de la Institut, care totodată îi era şef de catedră la Facultate.
– Alooou... vă salut cu respect, domnule Profesor Emerit. Bine... Reculegerea cuvenită ce trebuie să ne fie caracteristică ajunului marii Sărbători... sigur... totul merge conform graficului stabilit, corpul-text al noii Teoreme este, ce-i drept, în stadiul de eboşă, dar suficient de închegat redactat, spre a fi putut trimite o copie colegilor noştri de la Academia din Zü... sigur... există mici divergențe care au iscat ceva discuții aprinse cu privire la Concluzie, însă în ce priveşte enunțurile formulate pentru Ipoteză şi Demonstrație, părerile întrunesc deja unanimitatea... bineînțeles... exemplarul destinat tiparului va fi desăvârşit imediat după Paşti, Teorema va fi publicată în Gazetă în proximul număr, ținându-i totodată pe colegii noştri de la Academia din străinătate la curent, oferindu-le şi dânşilor, imediat după publicarea în țară, un exemplar translat... sigur, domnule Profesor... deja aprecierile pentru descoperirea noastră au atras superlativul, se anunță şi un premiu, consistent pecuniar, ce va fortifica într-o măsură considerabilă Institutul nostru şi, din acest punct de vedere... sigur... sigur... vă salut cu respect, domnule Profesor Emerit, să sperăm că vom avea vreme frumoasă de Înviere… Sărbători fericite!...
Aşeză receptorul în furcă cu infinit respect, uşor, astfel încât, dacă interlocutorul ar mai fi stăruit o clipă la cască, să nu audă dezagreabilul păcănit. Pendula indica patru ore de la dejunul servit fix la ora 14:00 şi alte şase ore care mai rămăseseră până la Înviere.
– Mă duc să mă întind puțin pe divan, îs ostenită! Tu, Zizițo, rămâi aici şi să fii cu ochii-n patru! S-a-nțeles?, se uzi glasul zgripțuroaicei care trecea acum prin exact fața odăii sale de lucru.
– S-a-nțeles, s-a-nțeles, coniță, du-te de te odihneşte făr’ de grijă, eşti pe mâna mea!...
Golul gargantuesc din stomac îşi semnaliza nemilos, din nou, prezența, dar nu era chip ca până la miezul nopții să-l ostoiască cum se cuvine, în niciun caz cu ceea ce servise la prânz, necum cu ceea ce i se oferise pe tăviță. Neavând altă opțiune, mai puse câteva polonice pline din zeama uleioasă şi totuşi neconsistentă cu resturile de legumă, şi începu să mănânce, cu ultimile felii de pâine. Privirea îi recăzu direct pe tabloul eclerorist, în contrast flagrant cu celelalte din încăpere, în stil clasic; putea evoca foarte multe lucruri, de exemplu, acum, cu petele de lumină ce cădeau pe dânsul, putea fi luat drept un ou alb, tare, uşor fisurat şi, de aceea, nepotrivit spre a mai fi vopsit în vederea expunerii pe o masă pascală, de exemplu. Da, da, poate asta voise să evoce autorul, pregătirea mesei de sărbătoare, acela fusese dat la o parte de preparator, separat de confrații săi destinat colorării. Oul... De ce trebuia să fie oul, care, lăsat în pacea lui dintâi, putea simboliza neprihănirea – parte a unei dogme ce-i interzicea consumul într-o anumită perioadă a anului, stabilită de ierarhia pământească – căci Reprezentantul celei Cereşti, poposit pentru scurt timp pe Pământ cu aproape două mii de ani în urmă, nu dăduse nicio recomandare atât de expresă cu privire la hrană, ci doar le ceruse oamenilor să fie mai morali, subînțelegându-se că destrăbălarea, fie ea culinară ori trupească nu sunt recomandabile pentru cei ce vor să vadă Împărăția...? Asta era, niciodată aproape nimic nu poate fi până la capăt explicit şi exhaustiv spus şi, atunci, intervine problema cu subînțelegerea, de cele mai multe ori găsindu-se indivizii care, în orice domeniu, religie, viață economică sau chiar artă, interpretează orice legiuire, oricât de bine intenționat ar fi fost ea redactată, în mod abuziv şi samavolnic, astfel încât, să corespundă doar intereselor lor înguste şi contradictorii, spre aproape sigura nefericire a celor mulți. Lumea nu avea probabil să fie niciodată suficient de înțeleaptă, încât, după stabilirea unui ansamblu de reguli simple şi de bun-simț posibil de respectat de către toți, să nu pună alte corsete acțiunii umane, aşa încât, pe principiul acțiune şi reacțiune egală şi de sens contrar, nimeni să nu dorească, cu excepția nebunilor sau a inşilor vădit rău intenționați, să schimbe configurația socială posibil continuu, în anumite limite, a fi modelată atunci când apar inevitabile noi realități. Poate că...
Ciocănitul din uşă se reauzi de data asta cu un aer mai discret şi complice. Prima imagine fu ca de obicei tava, în diagonală introdusă. Pasul bătrânei slujnice deveni vioi, căci într-o secundă fu lângă destinatar.
– Ia aici, conaşule, că n-o fi foc!... Un pic de salată, scamele astea de friptură cum îți plac dumitale, în sos de usturoi, ştraifurile aistea de cozonăcel şi pască, cu ouşorul ăsta pe care ți l-am cojit de-a gata. Şi uite, şi zdreanța asta de melcişor însiropat!... Ia şi te îndestulează, că-i mai mare păcatu’ ce scoate omu’ pe gură, nu ce înfulecă de foame şi nu-i bine să laşi pe nimeni să poftească, că ăsta-i chiar un mare păcat!...
Începu să îmbuce grăbit, precum un copil în fața bufetului îngrijat să nu fie surprins cu lingurița în borcanul cu dulceață. Mesteca amplu trimițând vremelnic în mustața impozantă ce devenise uşor gălbuie de la maioneză firmituri de pâine, dar şi de gălbenuş.
– Mânca-l-ar mama, ce mănâncă el!, îl sărută bătrâna tandru pe începutul de alopecie, nerealizând că nu mai are în față pe copilul de zece ani din urmă cu peste trei decenii, ci pe bărbatul tocmai sărit binişor de patruzeci.
– Tiii, ce praf s-a strâns aici, spuse ea ajungând într-un colț al camerei. Dacă mă laşi atât de rar să deretic, da’ las’, îndată ce trec Sfintele Paşti, nu mai scăpi!...
Termină de mâncat, convenind că era pentru prima oară în câteva luni când se sătura şi el ca omul cu ceea ce mâncase acasă. Şi-ar fi aprins țigara, dar se simțea moleşit; pe umerii bătrânei menajere se materializa acum parcă tabloul eclerorist transformat în cele din urmă pe umărul respectiv într-un recipient încăpător cu ouă. Însuşi pictorul minunii din perete, a cărui producție parcă nu mai seamănă cu un ou ciobit, indica la bucătărie care oval țuguiat ar fi bun spre colorare şi care, nu. Îl vede neverosimul de clar, cu penelul în mână, indicând zgripțuroaicei ce să facă, iar aceasta îl ascultă supusă, intimidată de glasul adânc şi cavernos. Lângă, bătrâna slujnică strânge zâmbind toate celelalte accesorii pascale necolorabile într-un vas separat, hotărâtă, spre a nu-şi face păcat, să le ofere cui pofteşte. Doar că acțiunea şefului operațiunii devine cu trecerea timpului din ce în ce mai arbitrară, în vasul destinat ouălelor ce urmeză a fi colorate poposind din ce în ce mai puține, până când se ajunge a fi date la neconforme toate. Zizița nu mai e chiar atât de fericită, îl priveşte cu mâinile la gură şi ochii căscați, a ajuns în stadiul în care îi e frică şi să scuipe în sân, rezumându-se doar a-şi privi pe furiş stăpâna ce, aşezată pe un scaun de bucătărie, plânge cu umerii ce i se zguduie. În acel moment, sortatorul decretează clar, cu glasul său sonor de stentor: 1. niciun ou nu va mai fi colorat, iar sărbătoarea, din acel moment, va fi suprimată; 2. Covata cu ouă fierte, dar ciobite se confiscă, devenind bun al întregii Umanități. Atunci el, în calitate de intelectual, crede că se cuvine a trece pragul bucătăriei, despre care află, ca printre altele, că nu mai este a sa, spre a interveni în apărarea...
– ... scoală, cone Grigoraş, ce Dumnezeu, e aproape unu noaptea!...
Era doctorul Sofronie, care, din dreapta biroului, continua să-l zguduie încetişor în jilț.
– Hai frate, scoală, altădată la vremea asta erai în pragul primei indigestii, nu te mai recunosc!...
– Sărăcuțu’, dormea aşa de frumos că mi-a fost milă să-l trezesc. Las’ c-o merge mâni, la a doua Slujbă de Înviere!..., zise milostiv bătrâna slujnică.
– Păi sigur, în noaptea asta a fost prea obosit, de prea mult Post ce a ținut!...
– Lasă-l, coniță, că pentru mine tot un copil a rămas, ce, las’ că n-am răbdat eu să pătimească omu’ până la capăt, tot i-am dat eu ceva cât te-ai odihnit matale pe divan!...
– Aşa, vezi, dacă nu-mi spuneai, eu nu ştiam... că parcă nu tot eu ți le-am lăsat la mână, destul cât să vă săturați amândoi, ca să nu lepădați mai devreme...
– Vai, coniță, da’ eu ştiu că matale ai suflet de aur, faci mata, aşa, pe reaua, doar de pamplezir. Hai să trăieşti şi, Hristos a înviat!, mai zise Zizița lăcrimând.
– Adevărat a înviat!, zise zgripțuroaica ciocnind. Vezi, vezi, nu te emoționa atât, să nu dai în leaşin!...
– Hei, coane Grigore, m-a luat coana mare direct de la biserică şi n-ar fi fost chip să o refuz. Zicea să viu direct, ce să mă mai cheme prin telefon, mustăci doctorul umplând ochi două pahare cu vin roşu. Eu la minunăția asta de pască m-am gândit tot drumu’ până aici, toate ca toate, da’ bunătatea asta mă dă şi pe mine gata, făcându-mă să risc o indigestie. Hai, Hristos a înviat!, să fim cu toții sănătoşi şi, când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie, ca acum!, încheie dânsul scurta alocuțiune, în clinchetul general şi grăbit al vaselor, furculițelor şi tuturor celorlalte accesorii.