Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
Pe toți demonii
Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016
Poezia Angelei Marinescu e una cu caracter temperamental. Nu e legată de nicio viziune conceptuală, nu acceptă nicio determinare extranee în revărsarea sa de magmă neagră ce-şi savurează totala libertate asumată din capul locului. E una „fără niciun Dumnezeu”. Drept care îşi exhibă cu o cinică voluptate „barbariile” declarate ca atare: „din plictiseală şi din răzbunare am vrut să fiu barbară/ cu mama şi cu tatăl meu/ nu am reuşit să fiu barbară decît cu mama/ ea era o găleată plină cu sînge/ cu tatăl nu se putea pentru că el era tot timpul barbar” („plictiseală şi instinct”). Înțelegînd a-şi aduce ca ofrandă proprie ororile, îşi recomandă în linişte monstruozitatea: „Mă recunoaşteți, am un singur vers stîng/ şi un singur vers drept/ din care ies viermii care se urcă/ ondulați şi irevocabili pe ştreangul/ ce se balansează ca o monadă/ cognitivistă şi psihanalizabilă a banilor/ din rețeaua strălucitoare a stîngii/ şi a unei singurătăți/ cu gura închisă ermetic” (Poezie maidaneză). Cuvîntul de ordine: amoralismul fără rest. Autoarea are nevoie de bolta înstelată a lui Kant doar cu suprimarea legii morale, întrucît se consubstanțiază nihilului: „sunt praf şi pulbere/ sunt vid/ sunt nimic/ cu majusculă/ dacă vreți astfel/ şi vă satisface/ mie-mi este indiferent” (Soare). Apetența catastrofică a Angelei Marinescu abia efleurează cîte un raport social: „şi atunci, cîte flăcări vor izbucni dintr-un/ piept rupt de cap/ şi cît fum toxic şi negru va ieşi/ din nasul, puternic şi evoluat,/ de româncă/ de la marginea societății” (Un animal de pradă a pătruns în viteză). Cu o feminitate „devastată de întuneric”, măsoară „cerul orb”, respirînd „dispariție în loc de aer”, inspirînd spasmodic bani, versuri, poeți. Pentru ca asemenea comportări să capete un efect sporit, li se stabileşte un standard proxim, cel anatomo-fiziologic. Lucrînd de-a dreptul cu făptura-i corporală, poeta injectează în venele acesteia drogul dereglărilor: „Tadzio atingere fluidă frumusețea mi-e sete direct din craniu” (Tadzio); „moartea fierbinte ce se scurge/ pe mațele roz albe roz albe/ aproape fără culoare fără politica morții” (ibidem); „Tadzio rupe-ți mîna ta albă/ taie-ți-o cu ochii injectați de furie/ închide-mi gura cu ea/ lasă-mi-o mie în gît” (ibidem). Halucinogenul îşi face efectul de infernale străluciri pe spații ample. (Anatomie de bun rămas). Dacă e să vorbim aici de o poetică, aceasta îşi dezvăluie la un moment dat spectrul senzorial într-o cheie acustică voit derizorie, într-o dezicere de sine ce s-ar vrea proiectată pe un final cosmic. Printr-un gest de sumbră cochetărie, grandoarea se afirmă arătîndu-şi ostentativ reversul: „Emil, în luna august, cînd sunetele lumii/ devin guturale/ se repetă aceeaşi infracțiune senzuală/ ce este semnul neputinței/ aş vrea ca atunci cînd vocea mea trece prin gît/ să se audă gîtul,/ mucoasa înnegrită de mişcare a gîtului/ sîngele care se ridică pînă în gît/ sîngele care trece prin gît/ aş vrea ca atunci cînd vocea mea trece prin gît/ să se audă scrisul;/ un hîrşîit de sfîrşit de lume” (Scrisoare către Emil).
Dar mişcarea vitală cea mai caracteristică a peisajului de cruzimi parcă inepuizabile o constituie sexualitatea. Soluție a disperării glaciale şi deopotrivă sprijin instinctiv ultim în degringolada existențială adusă în scenă, aceasta are parte de-o regie suficient de complicată. E abordată uneori cu o falsă precauție, de la o simulată distanță. Ce-ar putea fi mai puțin sesizabil decît senzualitatea raportului dintre preacuvioşii monahi şi lumînările aprinse din preajma lor? Şi totuşi: „Recondiționare religioasă cu viteza luminii, şi nu popi parohii servitori şi călugări/ ce se ating senzual de/ lumînările aprinse pînă la sînge şi le sting/ cu degetele lor de sticlă/ sexuale lungi şi morbide” (Sticlă). Altădată atracția către verb a autoarei trece prin filtrul analogiei erotice, trecute la rîndu-i prin filtrul unei imagistici excitate: „scriu atrasă de cuvinte ca tînărul atras de fata ce-l ține strîns îmbrățişat/ pînă cînd fata îi simte sexul în timpul unui apus de soare matematic/ plin de sînge” (melancolie şi cruzime). Din aproape în aproape se instaurează atmosfera febricitantă a pansexualității. Traseul auctorial n-ar fi fost decît „un act sexual de limbaj/ întrerupt/ şi numai/ în timpul/ scurt/ al dimineților reci de toamnă/ cînd plăcerea îmi muşca/ buzele pline şi groase/ ca sfoara de pescar/ profesionist” (hai să nu ne mai jucăm). Neacceptînd în această capitală privință, cum era de aşteptat, biologia rectilinie, Angela Marinescu menționează, pe un ton provocator, abaterile de la normă, nu fără nuanțe confesive: „În cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al perversiunii” (Cu ochii pe tine). Se percepe în atari relatări o destindere intimă a unei conştiințe care nu mai are nimic de pierdut. Vălul ultim al pudibonderiei înlăturîndu-se, rămîne deschisă calea către lumea orgiastică, către o totală liberalizare a voluptăților consumptive, apte a dezamorsa „marea plictiseală efemeră”, a urmări delirul luxurios astfel cum apare „ochilor înguşti animalici”. Vîrsta nu împiedică juisarea textuală placată pe cea organică, apogeul deopotrivă scriptic şi lubric al unui destin. Aidoma unei bacante dezlănțuite, Angela Marinescu gîfîie expiator în numirea „perversă” a unui existențial devenit viziune şi a unei viziuni devenite existențial: „cînd arzi o floare roşie între picioare se apropie moartea/ te sufoci şi vomezi/ peste grădini degradate/ frica de poezia bătrîneții,/ o reptilă ce-ți taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o feminitate masculină/ bătrînețea e ca o cîrpă pe care o foloseşti după consumarea/ unui act homosexual/ o cîrpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sînge al lesbienelor/ blondele fixe cu ochii albaştri/ se sărută cu brunetele amețitoare/ direct pe pubisuri tăiate cu lama/ din aparatul de ras al bărbaților” (Nu putem judeca realitatea cu bun-simț). După cum vedem, suspinele obsedantei „perversiuni” sînt încă trufaşe, avînd suplimentar o miză exhibiționistă.
Fără doar şi poate o asemenea producție poate suscita psihanalizei un interes aparte. Tonalitatea energică cu care operează constant Angela Marinescu exprimă o postură autoritară care implică o masculinizare. Nota masculină a poetei e recunoscută cu aplomb: „Cînd scriu sunt un bărbat care domneşte femeieşte peste o lume plină de pescari/ ce pescuiesc în ape tulburi peşte” (Fuga postmodernă XXIV). Inclusiv în afecțiunea rezervată mamei, în opoziție cu atitudinea antipaternă împinsă pînă la reacția şocantă: „am voie să-i trag un şut în fund tatălui meu? (…) Pentru mine, cuvîntul tată este îmbibat de o spermă rigidă/ şi pătrunzătoare, se cuvine să se practice jupuirea/ celui ce-ar putea deveni tată” (Cea mai de pe urmă). Nu mai puțin relevantă e figura sado-masochistă prezentă mai la fiecare pas în versurile Angelei Marinescu. Freud relevă faptul că sadismul are drept țel o „dominație explozivă” exercitată asupra semenului, iar Lacan aduce, cu exemple din Sade, explicația „obiectului pierdut” pe care sadicul crede că şi-l poate redobîndi decupîndu-l din corpul partenerului. Agresiunile Angelei Marinescu, expres masculinizate, nu exprimă oare pe de-o parte autoritatea adusă la paroxism sexual, pe de alta aspirația de-a extrage din trupul bărbatului iubirea de care nu mai e capabilă: „am o suprafață ciudată, pe suprafața mea, negrul ia foc./ tînărul cu freza de negru în cap aşteaptă/ semnul meu masculin./ îmi înfig unghiile date cu lac în pielea spatelui lat./ îmi înfig gura în sexul lui./ nu te iubesc. nu te mai pot iubi” (I. Despre cum apuc taurul iubirii de coarne). Sau într-o variantă a relației filiale: „Atît de mult am vrut să rămîn neatinsă încît am chinuit-o pe mama ca pe mine” (Fuga postmodernă XIV). Cît priveşte masochismul, acesta reflectă, după cum arată Freud, un „sentiment inconştient de culpabilitate”, „o necesitate inconştientă de pedeapsă” duse la intensitate maximă, producînd identificarea cu obiectul care suferă. Nu o dată Angela Marinescu îşi întoarce repulsia şi revolta împotriva propriei ființe cum o revanşă a amoralității: „«pe suprafața hainelor mele se joacă,/ într-un clarobscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un cîine turbat, nebunia// din nebunie nu se mai întorc decît nebunii»” (Nebunie). Sub unghiul masochismului, poetica şi ființa par a fuziona. Cea dintîi etalează dezgustul inspirat de cea de-a doua: „a venit timpul să mă droghez cu orice/ numai poezie să nu fie.// şi eu nu mai văd altceva” (iubitule, nu mai fi gras). Putem urmări pe filieră psihanalitică şi posibila relație a Angelei Marinescu cu transcendența. Atît de puțin religioasă, detestînd nu doar clerul („ura mea față de preoți,/ etern îmbuibați şi plini de păr ca nişte maimuțe” – Cîntec de dragoste), ci şi pe Isus: „îi sparg lui Cristos dinții ca să intru în gura lui/ cu limba mea plină de-ntuneric” – Fuga postmodernă XIII) declarînd demonic: „vreau să intru în împărăția cerurilor pentru ca să nu mai fie cer” (Fuga postmodernă XIV), autoarea ar putea apărea – de ce nu? – într-o altă lumină în temeiul unei teze a lui Lacan. Acesta consideră că masochismul urmăreşte a induce o angoasă Celuilalt, id est unei ființe care se cuvine plasată dincolo de partenerul perversiunilor, unui Celuilalt care, în cele din urmă, s-ar identifica cu Dumnezeu. Aşadar nu numai credința are în această producție un revers sacrileg ci şi sacrilegiul ar putea avea un revers religios…
Dar Angela Marinescu nu e numai teribilă în negativismul d-sale precum o tatonare a limitelor ultime, ci teribilistă. Vădind un exhibiționism extins şi asupra ambalajului în care e înfățişat textul liric. Să trecem peste publicarea în volum a unei fotografii care o înfățişează cu bustul gol spre a i se evidenția extirparea unui sîn. Admițîndu-şi cu o vagă nuanță spăşită producția ca fiind marcată „de o intimitate, zic eu, agresivă”, Angela Marinescu ne surprinde mai întîi declarînd nu mai puțin decît următoarele: „ceea ce am scris, în general, este nu atît cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deşi nu ar fi rău nici astfel), cît, pur şi simplu, anticultură. Pentru că niciodată, dar absolut niciodată, nu am crezut şi nu am avut conştiința înfăptuirii unui gest de cultură, scriind”. Cum aşa? Sîntem constrînşi a vedea aici nu altceva decît un răsfăț. Dar urmează ceva şi mai şi. Nemaiîncăpîndu-şi în pielea (pagina) poeziei, autoarea ține a ne încredința: „Cît despre comunism, în apa abisală a căruia m-am scăldat, fără voia mea, o viață întreagă, vă asigur că nu mă voi dezice, la modul profund şi nici superficial, de «el», tatăl şi mama mea (…) Am fost produsul comunismului aşa cum am fost fiica mamei şi a tatălui meu. Ce aş fi putut face, să-l reneg în loc să încep să-l cunosc?” Pe toți demonii, cum să înceapă să-l „cunoască”? Nu l-a „cunoscut” destul ca noi toți nici măcar atunci cînd l-a criticat sever, aşa cum a crezut de cuviință, la o adunare a Asociației Scriitorilor din Bucureşti, cînd a semnat, alături de cîțiva confrați, un protest ce trebuia să ajungă la Europa liberă? Nici atunci cînd a fost lovită de interdicția de publicare pentru un şir de ani? Nu cumva e tot un gest de răsfăț de gust îndoielnic reprezentînd o apropiere, de data aceasta, de fiul d-sale, Alexandru Matei, autor al celor mai inepte afirmații ce-au apărut în spațiul nostru public postcomunist? În virtutea cărora Nicolae Ceauşescu ar trebui socotit a fi „primul conducător român al unui stat independent” după 1918, „care şi-a descoperit latura de homo aestheticus”, „erou” care „a cedat frumosului căruia i se iartă tot”… Ori Alexandru Matei s-a apropiat de concepțiile materne care ies acum la suprafață? Oricum, Angela Marinescu are o stofă de mare poet. În mult mai mare măsură decît cu Bacovia, aşa cum s-a afirmat, o găsim înrudită cu francezul Antonin Artaud şi cu spaniolul Leopoldo Maria Panero.
Dar mişcarea vitală cea mai caracteristică a peisajului de cruzimi parcă inepuizabile o constituie sexualitatea. Soluție a disperării glaciale şi deopotrivă sprijin instinctiv ultim în degringolada existențială adusă în scenă, aceasta are parte de-o regie suficient de complicată. E abordată uneori cu o falsă precauție, de la o simulată distanță. Ce-ar putea fi mai puțin sesizabil decît senzualitatea raportului dintre preacuvioşii monahi şi lumînările aprinse din preajma lor? Şi totuşi: „Recondiționare religioasă cu viteza luminii, şi nu popi parohii servitori şi călugări/ ce se ating senzual de/ lumînările aprinse pînă la sînge şi le sting/ cu degetele lor de sticlă/ sexuale lungi şi morbide” (Sticlă). Altădată atracția către verb a autoarei trece prin filtrul analogiei erotice, trecute la rîndu-i prin filtrul unei imagistici excitate: „scriu atrasă de cuvinte ca tînărul atras de fata ce-l ține strîns îmbrățişat/ pînă cînd fata îi simte sexul în timpul unui apus de soare matematic/ plin de sînge” (melancolie şi cruzime). Din aproape în aproape se instaurează atmosfera febricitantă a pansexualității. Traseul auctorial n-ar fi fost decît „un act sexual de limbaj/ întrerupt/ şi numai/ în timpul/ scurt/ al dimineților reci de toamnă/ cînd plăcerea îmi muşca/ buzele pline şi groase/ ca sfoara de pescar/ profesionist” (hai să nu ne mai jucăm). Neacceptînd în această capitală privință, cum era de aşteptat, biologia rectilinie, Angela Marinescu menționează, pe un ton provocator, abaterile de la normă, nu fără nuanțe confesive: „În cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al perversiunii” (Cu ochii pe tine). Se percepe în atari relatări o destindere intimă a unei conştiințe care nu mai are nimic de pierdut. Vălul ultim al pudibonderiei înlăturîndu-se, rămîne deschisă calea către lumea orgiastică, către o totală liberalizare a voluptăților consumptive, apte a dezamorsa „marea plictiseală efemeră”, a urmări delirul luxurios astfel cum apare „ochilor înguşti animalici”. Vîrsta nu împiedică juisarea textuală placată pe cea organică, apogeul deopotrivă scriptic şi lubric al unui destin. Aidoma unei bacante dezlănțuite, Angela Marinescu gîfîie expiator în numirea „perversă” a unui existențial devenit viziune şi a unei viziuni devenite existențial: „cînd arzi o floare roşie între picioare se apropie moartea/ te sufoci şi vomezi/ peste grădini degradate/ frica de poezia bătrîneții,/ o reptilă ce-ți taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o feminitate masculină/ bătrînețea e ca o cîrpă pe care o foloseşti după consumarea/ unui act homosexual/ o cîrpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sînge al lesbienelor/ blondele fixe cu ochii albaştri/ se sărută cu brunetele amețitoare/ direct pe pubisuri tăiate cu lama/ din aparatul de ras al bărbaților” (Nu putem judeca realitatea cu bun-simț). După cum vedem, suspinele obsedantei „perversiuni” sînt încă trufaşe, avînd suplimentar o miză exhibiționistă.
Fără doar şi poate o asemenea producție poate suscita psihanalizei un interes aparte. Tonalitatea energică cu care operează constant Angela Marinescu exprimă o postură autoritară care implică o masculinizare. Nota masculină a poetei e recunoscută cu aplomb: „Cînd scriu sunt un bărbat care domneşte femeieşte peste o lume plină de pescari/ ce pescuiesc în ape tulburi peşte” (Fuga postmodernă XXIV). Inclusiv în afecțiunea rezervată mamei, în opoziție cu atitudinea antipaternă împinsă pînă la reacția şocantă: „am voie să-i trag un şut în fund tatălui meu? (…) Pentru mine, cuvîntul tată este îmbibat de o spermă rigidă/ şi pătrunzătoare, se cuvine să se practice jupuirea/ celui ce-ar putea deveni tată” (Cea mai de pe urmă). Nu mai puțin relevantă e figura sado-masochistă prezentă mai la fiecare pas în versurile Angelei Marinescu. Freud relevă faptul că sadismul are drept țel o „dominație explozivă” exercitată asupra semenului, iar Lacan aduce, cu exemple din Sade, explicația „obiectului pierdut” pe care sadicul crede că şi-l poate redobîndi decupîndu-l din corpul partenerului. Agresiunile Angelei Marinescu, expres masculinizate, nu exprimă oare pe de-o parte autoritatea adusă la paroxism sexual, pe de alta aspirația de-a extrage din trupul bărbatului iubirea de care nu mai e capabilă: „am o suprafață ciudată, pe suprafața mea, negrul ia foc./ tînărul cu freza de negru în cap aşteaptă/ semnul meu masculin./ îmi înfig unghiile date cu lac în pielea spatelui lat./ îmi înfig gura în sexul lui./ nu te iubesc. nu te mai pot iubi” (I. Despre cum apuc taurul iubirii de coarne). Sau într-o variantă a relației filiale: „Atît de mult am vrut să rămîn neatinsă încît am chinuit-o pe mama ca pe mine” (Fuga postmodernă XIV). Cît priveşte masochismul, acesta reflectă, după cum arată Freud, un „sentiment inconştient de culpabilitate”, „o necesitate inconştientă de pedeapsă” duse la intensitate maximă, producînd identificarea cu obiectul care suferă. Nu o dată Angela Marinescu îşi întoarce repulsia şi revolta împotriva propriei ființe cum o revanşă a amoralității: „«pe suprafața hainelor mele se joacă,/ într-un clarobscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un cîine turbat, nebunia// din nebunie nu se mai întorc decît nebunii»” (Nebunie). Sub unghiul masochismului, poetica şi ființa par a fuziona. Cea dintîi etalează dezgustul inspirat de cea de-a doua: „a venit timpul să mă droghez cu orice/ numai poezie să nu fie.// şi eu nu mai văd altceva” (iubitule, nu mai fi gras). Putem urmări pe filieră psihanalitică şi posibila relație a Angelei Marinescu cu transcendența. Atît de puțin religioasă, detestînd nu doar clerul („ura mea față de preoți,/ etern îmbuibați şi plini de păr ca nişte maimuțe” – Cîntec de dragoste), ci şi pe Isus: „îi sparg lui Cristos dinții ca să intru în gura lui/ cu limba mea plină de-ntuneric” – Fuga postmodernă XIII) declarînd demonic: „vreau să intru în împărăția cerurilor pentru ca să nu mai fie cer” (Fuga postmodernă XIV), autoarea ar putea apărea – de ce nu? – într-o altă lumină în temeiul unei teze a lui Lacan. Acesta consideră că masochismul urmăreşte a induce o angoasă Celuilalt, id est unei ființe care se cuvine plasată dincolo de partenerul perversiunilor, unui Celuilalt care, în cele din urmă, s-ar identifica cu Dumnezeu. Aşadar nu numai credința are în această producție un revers sacrileg ci şi sacrilegiul ar putea avea un revers religios…
Dar Angela Marinescu nu e numai teribilă în negativismul d-sale precum o tatonare a limitelor ultime, ci teribilistă. Vădind un exhibiționism extins şi asupra ambalajului în care e înfățişat textul liric. Să trecem peste publicarea în volum a unei fotografii care o înfățişează cu bustul gol spre a i se evidenția extirparea unui sîn. Admițîndu-şi cu o vagă nuanță spăşită producția ca fiind marcată „de o intimitate, zic eu, agresivă”, Angela Marinescu ne surprinde mai întîi declarînd nu mai puțin decît următoarele: „ceea ce am scris, în general, este nu atît cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deşi nu ar fi rău nici astfel), cît, pur şi simplu, anticultură. Pentru că niciodată, dar absolut niciodată, nu am crezut şi nu am avut conştiința înfăptuirii unui gest de cultură, scriind”. Cum aşa? Sîntem constrînşi a vedea aici nu altceva decît un răsfăț. Dar urmează ceva şi mai şi. Nemaiîncăpîndu-şi în pielea (pagina) poeziei, autoarea ține a ne încredința: „Cît despre comunism, în apa abisală a căruia m-am scăldat, fără voia mea, o viață întreagă, vă asigur că nu mă voi dezice, la modul profund şi nici superficial, de «el», tatăl şi mama mea (…) Am fost produsul comunismului aşa cum am fost fiica mamei şi a tatălui meu. Ce aş fi putut face, să-l reneg în loc să încep să-l cunosc?” Pe toți demonii, cum să înceapă să-l „cunoască”? Nu l-a „cunoscut” destul ca noi toți nici măcar atunci cînd l-a criticat sever, aşa cum a crezut de cuviință, la o adunare a Asociației Scriitorilor din Bucureşti, cînd a semnat, alături de cîțiva confrați, un protest ce trebuia să ajungă la Europa liberă? Nici atunci cînd a fost lovită de interdicția de publicare pentru un şir de ani? Nu cumva e tot un gest de răsfăț de gust îndoielnic reprezentînd o apropiere, de data aceasta, de fiul d-sale, Alexandru Matei, autor al celor mai inepte afirmații ce-au apărut în spațiul nostru public postcomunist? În virtutea cărora Nicolae Ceauşescu ar trebui socotit a fi „primul conducător român al unui stat independent” după 1918, „care şi-a descoperit latura de homo aestheticus”, „erou” care „a cedat frumosului căruia i se iartă tot”… Ori Alexandru Matei s-a apropiat de concepțiile materne care ies acum la suprafață? Oricum, Angela Marinescu are o stofă de mare poet. În mult mai mare măsură decît cu Bacovia, aşa cum s-a afirmat, o găsim înrudită cu francezul Antonin Artaud şi cu spaniolul Leopoldo Maria Panero.